Teologie și știință în zorii modernității

Un număr impresionant de personalități, din varii spectre, din toate timpurile și de pe întreg cuprinsul civilizației, au formulat astfel de întrebări, insistând asupra faptului că ele sunt inevitabile.

Una din temele predilecte, care suportă multe extensii și perspective, este cerul. Pentru greci, cerul este numit cosmos, fiind deci receptat ca o realitate al cărei înțeles, dacă ar fi să îl transpunem în coordonatele lumii de astăzi, ar fi legat de cosmetică! Însă, pe lângă armonie și frumusețe, înțelesuri pe care le anunță însuși termenul prin care este numit, cosmosul a trezit multe întrebări în spațiul filosofic al Greciei antice, determinând numeroase strădanii explicative. Aceasta explică de ce găsim în spațiul grec ideile principale care au generat cele mai cunoscute modele cosmologice: heliocentrismul și geocentrismul.

Potrivit afirmațiilor lui Arhimede, Aristarh din Samos (310-230 î. d. Hr.) ar fi fost unul dintre susținătorii heliocentrismului, însă scrierea propriu-zisă care să ateste acest fapt nu s-a păstrat. Mențiuni despre celălalt model, geocentrismul, găsim în textele lui Aristotel și ale lui Hipparch († aprox. 120 î. d. Hr.), fiind dezvoltat ulterior de Ptolemeu († aprox. 168 d. Hr.), un egiptean cu cetățenie romană care a scris și a publicat în limba greacă lucrarea Almagest. Aici sunt explicate traiectoriile planetelor și cea a Soarelui. Pământul este considerat rotund și nemișcat. Soarele și celelalte planete, precum și stelele, în acest model, sunt fixe, situate pe sfere aflate în mișcare. Sferele acestea sunt menționate și de Aristotel, care afirmă că despre ele nu se poate cunoaște nimic afară de faptul că sunt incoruptibile.

NEOBOSITA EXPLORARE A AȘTRILOR

Dorința de explorare a cerului și unele cunoștințe de ordin tehnic acumulate până în secolul al XIII-lea au oferit celor interesați posibilitatea efectuării unor măsurători mai bune privind mișcările aștrilor de pe bolta cerească. Și, după ce secole la rând cerul a fost observat fără ajutorul vreunui instrument specializat, apar primele dispozitive adecvate astronomiei, care lărgesc mult posibilitățile simțurilor omenești. Câteva decenii după 1420, de exemplu, este consemnată construirea unui observator astronomic, în lumea islamului (!), în Uzbekistan (Samarkand), de către matematicianul și astronomul Muhamad Taraghay.

Câteva decenii mai târziu, mai precis între 1501 și 1503, pregătindu-se pentru medicină la Universitatea din Padova, Copernic ia cunoștință de astrologie, prezentă acolo ca subdisciplină. El intră aici în legătură cu scrierile cardinalului Bessarion. Merită să pomenim faptul că Bessarion († 1472), născut în portul Anatolia de la Marea Neagră și traducător al lui Aristotel și Xenophon, a sprijinit mai mulți intelectuali greci stabiliți în Italia. Între aceștia, Theodor de Gaza, care a tradus în latină omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur și un manual de greacă de pe care a învățat Copernic, dar și George de Trapezunt, considerat între promotorii Renașterii italiene.

În luna mai 1514, Copernic face primele însemnări privind teoria heliocentrică. Publicarea propriu-zisă a acestui model va fi decisă abia în anul morții sale, 1543. Cu puțin timp în urmă, în anul 1540, matematicianul austriac Rheticus expune modelul heliocentric dezvoltat de Copernic, iar în 1543 apare, sub semnătura lui Copernic, lucrarea De revolutionimbus orbium coelestium (Despre revoluțiile sferelor cerești), prima lucrare care propune heliocentrismul ca model cosmologic.

În spațiul european apusean, au urmat ani prolifici în ordinea descoperirilor științifice cu privire la mișcarea stelelor și la celelalte fenomene cerești. În 1572, astronomul danez Tycho Brahe observă, în constelația Casiopeea, o nouă stea, pe care o numește novă. Întreaga cosmologie ulterioară va rămâne legată de contribuția lui, întrucât denumirile novă și supernovă sunt utilizate și astăzi, pentru stelele aflate în ultimul stadiu de viață. Astăzi știm că, epuizându-și combustibilul nuclear, stelele se prăbușesc sub presiunea propriei gravitații, generând presiuni interne imense. Acestea declanșează, în cele mai multe cazuri, explozii ce degajă în spațiul cosmic, la distanțe imense, foarte multă energie și radiații de mare intensitate. Este interesant și edificator, cu privire la cât de extinsă era cercetarea cerească, faptul că există mărturii scrise ce dovedesc fără dubii că aceeași stea, pe care Tycho Brahe a observat-o și a numit-o novă, a fost depistată și de chinezi, strălucirea ei fiind vizibilă aproape 15 luni.

GEOMETRII ASCUNSE ÎN MATERIA LUMII

În Europa, studiul cerului devine o activitate tot mai intensă. În 1580, Frederik al II-lea al Danemarcei dispune construirea primului observator astronomic veritabil, pentru a i-l oferi lui Tycho Brahe. Lucrând în bună măsură prin intermediul acestui nou instrument de observație cerească, Tycho Brahe va cataloga, în urma unei munci asidue, prelungită până în anul morții sale (1601), 777 de stele!

În 1596, Johannes Kepler, care i-a fost asistent lui Brahe până în 1601, publică lucrarea Mysterium cosmographicum (Misterul sacru al universului), în care afirmă că sfera fiecărei planete este înscrisă sau circumscrisă unuia dintre cele cinci corpuri regulate ale lui Platon. Poliedrele acestea sunt pomenite în lucrarea Timaios și sunt descrise mai târziu de Euclid, în Elementele sale. Este vorba despre cub (asociat pământului), tetraedru (corespunzând focului), octoedru (pentru aer), icosaedru (pentru apă) și dodecaedru, corespunzător, în opinia lui Platon, spiritului. Un fapt semnificativ aici este chiar această îngemănare văzută de antici între geometrie și materia lumii, o formă de altfel obișnuită la acea vreme, prin care planurile vieții erau unite propriu-zis, într-o singură imagine a lumii. Făcând apel la cele cinci corpuri regulate, Platon leagă geometria de realitate. El adoptă de fapt o reprezentare a spațiului (și a formelor geometrice) prin intermediul materiei (apă, pământ, aer, foc etc.), utilizând structurile asociate lor pentru a defini diferite „tipuri” de spații. Cu alte cuvinte, în scrierile lui, „fizica devine geometrie”¹. Chestiunea o găsim încă prezentă la Descartes, care exprimă, în lucrarea Principiile Filosofice, publicată în 1641, ideea că natura corpurilor nu constă „nici în greutate, nici în duritate sau culoare, ci în întindere”². În aceasta, desigur, se poate vedea o anumită manieră de a face știință, proprie acelei epoci, în care se urmărea legătura dintre conceptele sau obiectele matematicii și realitatea însăși. În epoca actuală, felul acesta de a lega planurile vieții, prin datele despre lume, nu mai este posibil în aria științelor, din cauza fragmentării determinate de introducerea disciplinelor distincte în aria cunoașterii.

Între 1609 și 1619, Kepler emite ideea că planetele se învârt pe orbite eliptice (idee menționată în Astronomia nova) și formulează cele trei legi privitoare la periodicitatea traiectoriilor eliptice ale planetelor. În acești ani se consideră că modelul cosmologiei aristotelice intră în declin, în timp ce heliocentrismul, dezvoltat de Copernic, e dovedit tot mai mult de observațiile și calculele lui Kepler și Galilei.

Galilei se mută de la Universitatea din Florența, unde urma Artele, la Universitatea din Padova, pentru mai multă libertate în exprimarea ideilor³who is rita ora dating nowhttps://apostolia.eu/index.php/dating-laois/. James T. Cushing, Concepte filosofice în fizică, Editura Tehnică, București, 2000, p. 168.