A rămas aici câţiva ani, uitat de o lume pe care el însuşi o uitase, din iubire pentru Dumnezeu, până în ziua în care fratele său mai tânăr, Lupicin¹, care fusese prins fără voia lui în legăturile căsătoriei, dar redevenise liber în urma morţii tatălui şi a soţiei sale, a venit să i se alăture, la invitaţia lui Roman, care avusese o vedenie. Uniţi prin sfânta milostenie mai mult decât prin legăturile trupeşti, şi întrecându-se cu înflăcărare în nevoinţe, cei doi fraţi au izbutit să treacă cu înţelepciune de piedicile diavolului, care voia să semene între ei discordia. După puţin timp, buna mireasmă a virtuţilor lor s-a răspândit de la sine în văile dimprejur, şi un număr din ce în ce mai mare de prieteni ai lui Dumnezeu au venit să li se alăture, pentru a urma şi ei viaţa lor. Li se aduceau şi bolnavi şi îndrăciţi, care, o dată vindecaţi prin rugăciunile lor, cereau adesea să rămână şi ei pe lângă cei doi sfinţi. Şi-au aşezat mai întâi ucenicii în nişte colibe sărăcăcioase în jurul bradului, iar apoi, fiindcă locul nu mai putea încăpea obştea care sporea neîncetat, Lupicin a întemeiat la mică depărtare de acolo o a doua mănăstire, numită Lauconne². De acolo, ucenicii lor s-au răspândit dincolo de Jura, în Vosges şi până în Germania, astfel că întemeierea comunităţii de la Condat poate fi considerată ca o etapă hotărâtoare în răspândirea monahismului provenit de la Părinţii Răsăritului.

Sora lor a venit şi ea să fie călăuzită duhovniceşte de ei, şi a devenit stareţa unei mănăstiri zidite pe un vârf de stâncă, deasupra Lauconnei, numită Baume („peştera”), în care trăiau mai mult de o sută de călugăriţe. Multe dintre ele erau surori sau rude ale călugărilor din cele două mănăstiri, dar păstrau o viaţă de aspră, socotindu-se deja moarte pentru lume şi legăturile trupeşti.

Cei doi sfinţi călăuzeau împreună cele două mănăstiri, cu o înţelegere dumnezeiască, în ciuda diferenţelor de caracter pe care harul le făcea complementare. Căci dacă preafericitul Roman era foarte milostiv faţă de toţi şi păstra mereu un calm desăvârşit, fratele său era mai aspru şi ştia să corecteze cu vigoare abaterile ucenicilor săi. Roman nu impunea fraţilor mai multe nevoinţe decât le era voia, în timp ce Lupicin se făcea pildă tuturor, arătând că prin harul lui Dumnezeu legile firii se pot birui. Depăşindu-i prin asprimea sa, pe Părinţii răsăriteni, care luptau într-o climă mai blândă, nu purta decât o cămaşă indiferent de vreme, niciodată nu se culca în pat, nu folosea untdelemnul şi în ultimii opt ani din viaţa sa nu a băut niciodată apă, mulţumindu-se să ia drept hrană şi băutură puţină pâine înmuiată.

Pe când Lupicin cerea de la toţi aceeaşi desăvârşire şi se arăta rezervat cu primirea celor care voiau să intre în mănăstire, Roman îi primea fără diferenţe pe toţi cei care veneau, chiar dacă apoi unii dintre ei părăseau mănăstirea. Cum unul dintre bătrâni îi reproşa cu amărăciune acest lucru şi îi sugera să nu îi păstreze decât pe cei care dădeau dovadă de vocaţie în încercări, sfântul a răspuns că numai Dumnezeu cunoaşte adâncul inimilor şi că și la cei care au căzut seminţele virtuţii semănate în timpul şederii la mănăstire pot da roadele unei pocăinţe mântuitoare.

Faima Sfântului Roman ajungând până la Sfântul Ilarie de Arles [5 mai], care era mai marele Bisericii Galilor, acesta l-a hirotonit preot în timpul unei şederi la Besançon, pentru a putea sluji pentru nevoile liturgice ale obştei (444). Însă Roman ştia atât de bine să se păstreze în smerenie, încât în afara slujirii Dumnezeieştii Liturghii, era greu să-l deosebească cineva de ceilalţi fraţi.

Deşi mai mare, Sfântul Roman ceda adesea lui Lupicin iniţiativa călăuzirii, dar era mai înaintat prin bunătate şi răbdare. Într-un an în care fusese o recoltă bogată, călugării de la Condat s-au lăsat pe tânjeală şi s-au ridicat cu semeţie împotriva lui Roman, care văzând că certările sale blânde nu aveau nici un rezultat, a făcut apel la Lupicin. Îndată ce a ajus la Condat, acesta a cerut să se servească la masă o supă fără gust, aşa cum avea el obiceiul să mănânce. Această poruncă a fost urmată pe loc de plecarea a doisprezece călugări care trăiau în neorânduială şi care nu au putut răbda această întoarcere la asprime. Apoi, Sfântul Roman a izbutit să le aducă şi pe aceste oi rătăcite la staul, prin lacrimi şi rugăciuni fierbinţi.

Ca un tată a cărui grijă era păstrarea unităţii instituţiei monastice care se înfiripase la Condat, Roman cerceta adesea metocurile pentru a-i învăţa pe ucenici şi a-i întări în nădejdea bunurilor ce vor să vină. La întoarcerea dintr-un pelerinaj la mormântul mucenicilor din Legiunea Tebană (la Sfântul Mavrichie de Agaune³), s-a oprit într-o zi în apropiere de Geneva, într-o colibă aflată pe marginea drumului, în care trăiau doi leproşi, pe care i-a vindecat sărutându-i cu dragoste. Bucuroşi, aceştia au alergat să vestească minunea la Geneva, unde sfântul a fost primit cu cinste de toată populaţia oraşului. Apoi, după ce a vindecat bolnavii şi a îndemnat poporul să rămână neclintit în credinţă, s-a grăbit să se întoarcă la mănăstirea sa. Sfântul Roman s-a săvârşit cu pace, câţiva ani mai târziu, la 28 februarie 465, în mănăstirea Baume, dând tuturor celor care erau de faţă pacea lui Hristos, pe care o păstrase el însuşi toată viaţa datorită curăţiei şi blândeţii sufletului său.

A încredinţat călăuzirea mănăstirii Sfântului Lupicin care, sălăşluit la Lauconne, a pus un locţiitor la Condat. Cu autoritatea harului dumnezeiesc a călăuzit oştile călugărilor din Jura, ridicându-i prin pilda lui, cu delicateţe şi iubire, învăţându-i să urmeze cu ştiinţă calea împărătească a virtuţii, care nu se abate nici la dreapta, prin prea multă asprime, nici la stânga, printr-o delăsare întunecată. Când, în vârstă fiind şi ros de boală, a ajuns la ceasul cel de pe urmă, ucenicii săi au vrut să-i dea să bea un pahar cu apă în care puseseră puţină miere. Lupicin a gustat, apoi s-a dat deodată la o parte, zicând: „Duşmane, chiar şi la sfârşit, încerci să înşeli smerenia mea prin momeala unei dulceţi trecătoare!”. Apoi a trecut la Hristos cu veselă grăbire (în jurul anului 480). A fost îngropat la mănăstirea Lauconne pe care a împodobit-o mai apoi cu multe minuni⁴.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna februarie