Legea Domnului este desăvârșită (Ps. 19, 7)

Când a mâncat din fructul oprit, încălcând voia lui Dumnezeu, Adam a „inventat” răul, care nu exista înainte de acest act de neascultare: „Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse, și iată că erau foarte bune.” (Facerea 1, 31). Dumnezeu este Binele absolut, care a creat tot ce există, iar ceea ce Dumnezeu nu a creat nu există. Prin urmare, Binele nu putea să creeze răul, care a intrat în lume prin voința omului de a se opune voinței lui Dumnezeu. Așa cum un obiect solid nu lasă lumina să treacă și proiectează o umbră simetrică lui însuși, care pare reală, dar nu are nicio substanță proprie, căci nu e decât o absență de lumină, tot astfel nici răul nu este decât absența Binelui, umbra Luminii dumnezeiești căreia i se opune voința rătăcită a omului. „Răul este, întotdeauna și esențial, personal. Întrucât răul nu este făcut de Dumnezeu, ci e produsul voinței negative a unor persoane zidite, se poate spune că răul nici nu-și are o esență, o consistență; după definiția unor Sfinți Părinți, răul nu este decât o lipsă de ființă. Totuși, realitatea răului este, în sensul deplin, o realitate de ordin existențial.” (Sf. Sofronie, Taina vieții creștine)  

Răul nu este decât umbra proiectată de „Lumina cea adevărată, care luminează pre tot omul ce vine în lume”. „Prin urmare, în tot omul se află, într-o măsură sau alta, o răsfrângere a adevărului. Toți trebuie numaidecât să avem o vedere ascuțită, pentru a vedea prezența Luminii lui Dumnezeu în fiecare om, pentru a ocroti în el acea lumină și a ne ruga să înghită cu totul întunericul care trăiește în omul păcătos, încât toți și toate să devină lumină în Lumina cea fără de început.” (Sf. Sofronie, op. cit.).

Lumina lui Dumnezeu este pretutindeni şi e prezentă în fiecare ființă umană, că o vedem sau nu, că simțim sau nu prezența ei în inima noastră. De aceea, „răul absolut nu există. Nu este fenomen, oricât de destructiv ar părea, care să fie lipsit de un aspect pozitiv.” (Sf. Sofronie, op. cit.). Căci tot ce se întâmplă, în viața noastră sau în lume, nu s-ar putea întâmpla fără voia sau îngăduința lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu este întotdeauna bună, fără nicio excepție, căci Binele absolut nu poate produce decât binele, chiar dacă în ochii noștri omenești, care nu văd decât lucrurile din această lume, buna acțiune a lui Dumnezeu este de neînțeles și poate chiar lua aparența răului. 

Dumnezeu nu se poate face complice răului și „nu îngăduie demonilor și oamenilor să    pună stăpânire pe creatura sa și să-i facă răul pe care îl voiesc. De aceea, spune-ți  întotdeauna în sufletul tău: Cel care mă ocrotește vegează asupra mea și nicio făptură nu poate veni înaintea mea decât dacă a primit poruncă de sus […]. Spune-ți, de asemenea: dacă este voia Stăpânului meu ca demonii să aibă putere asupra creaturii Sale, nu pot decât să accept acest lucru, precum un om care nu vrea să încalce voia Domnului său. Vei fi astfel plin de bucurie chiar și în ispitele tale, căci știi și simți cu precizie că porunca Stăpânului te cârmuiește și te călăuzește. Îndeamnă-ți deci inima să se încredințeze Domnului, și nu te înfricoșa nici de spaimele nopții, nici de  săgeata care zboară ziua. Căci este spus: credința celui drept, credința în Dumnezeu, îmblânzește fiarele sălbatice și le face blânde ca niște oițe.” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Tot așa trebuie să învățăm să îmblânzim şi fiara sălbatică a răului, care „dă târcoale ca un leu ce răcneşte și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8):  preschimbând răul în bine, prin puterea pe care ne-o dă credința în Dumnezeu. Aceasta este calea mântuirii arătată nouă de Hristos, care prin jertfa lui pe cruce a preschimbat răul suprem, moartea, în binele suprem, viața veșnică în împărăția lui Dumnezeu.

Crucea, instrument de tortură și de moarte, simbol al răului absolut, a devenit, prin moartea și învierea Mântuitorului, simbolul Binelui absolut, unirea omului cu Dumnezeu, pe care orice om, chiar și cel mai rău, o caută, conștient sau nu, prin toate după câte aleargă el în această lume. „De aceea niciun lucru zidit nu poate mulțumi sufletul, nu-l poate sătura, nu-l poate răcori, liniști, înveseli”, căci „Dumnezeu și harul Său dumnezeiesc sunt totul pentru suflet: liniștea, hrana, băutura, lumina, slava, cinstea, bogăția, împăcarea, bucuria, veselia și toată fericirea de care se va bucura când Îl va afla.” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie) 

Întunecimea unei vieți fără Dumnezeu este, fără îndoială, un mare rău, dar care se poate preschimba în bine, dacă-l îndeamnă pe om să caute Lumina lui Dumnezeu. Tot astfel, criza morală și spirituală pe care o traversează omenirea modernă, criză care se agreavează pe zi ce trece și pare că prevestește un adevărat dezastru mondial (al cărui semn precursor ar putea fi chiar epidemia actuală), această epocă de întunecare spirituală, în care tendința generală a omenirii este „de a face abstracție de orice principiu superior [...] și de a-și  întoarce fața de la cer sub pretextul de a cuceri pământul”, prezintă și ea un aspect pozitiv, provocând împotrivirea și întărirea duhovnicească „a celor care vor reuși să învingă toate obstacolele și să iasă biruitori în lupta cu un mediu potrivnic oricărei căutări spirituale”. Aceștia „vor fi, fără îndoială, puțin numeroși, dar nu numărul lor contează, căci ne aflăm aici într-un domeniu ale cărui legi sunt cu totul altele decât cele ale materiei”, cu alte cuvinte suntem în miezul unei lucrări „a cărei importanță se extinde cu mult dincolo de epoca actuală [...]. Cei care ar fi înclinați să cedeze descurajării trebuie să știe că nimic din ceea ce se săvârsește la acest nivel nu poate fi pierdut, că dezordinea, greșeala și întunecarea nu pot fi învingătoare decât în aparență și numai momentan, că toate dezechilibrele parțiale și trecătoare trebuie în mod necesar să contriubuie la marele echilibru deplin, și că nimic nu poate fi, în cele din urmă, mai presus de puterea adevărului.” (René Guénon, Criza lumii moderne) 

Căci nimic pe pământ, nici în cer – nici catastrofele naturale, nici războaiele, nici bombele atomice, nici epidemiile ucigătoare –, niciun rău, oricât de înspăimântător și de distrugător ar fi, nu poate și nu va putea vreodată să învingă Binele infinit care vine de la Dumnezeu și de la dragostea Sa, la fel de infinită oamenilor şi întrupată în Iisus Hristos. „Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrările de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8, 38-39)