Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 13 Octombrie 2020 Ora: 15:14

Prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele voastre (Luca 21, 19)

„Domnul nostru a spus: «Cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit.» (Matei 10, 22). Toate virtuțile se întrunesc în răbdare. Fără aceasta nicio virtute nu se poate menține. (...) În orice știință, în orice cunoaștere, răbdarea este necesară. Este un fapt evident: fără ea nici lucrurile materiale nu ar putea exista. (...) Într‑un cuvânt, orice lucru, înainte de a fi, devine ceea ce este, prin răbdare. (...) Răbdarea este acceea care nimicește îndeobște deznădejdea ce ne sfâșie sufletul. Ea este cea care ne alină sufletul, pentru a nu cădea pradă akediei, sub mulțimea luptelor și amărăciunilor.”

Sf. Petru Damaschin, „Cartea  a doua” – Filocalia

În timpul unei călătorii în Maroc, în bazarul din Marrakech mi‑a ieşit în cale un vânzător de covoare care voia să mă oprească din drum; eu l‑am respins, însă, spunându‑i că sunt grăbit. Iar el mi‑a răspuns cu un cuvânt al înțelepciunii arabe: „Un om grăbit este deja un om mort.”. 

Într‑adevăr, a trăi în grabă înseamnă a trăi în afară de sine, dus de vârtejul lumii exterioare, care ne acaparează în întregime mintea, voința și energia vitală și ne îndepărtează de sufletul nostru, care este adevărata noastră ființă. Omul care nu trăiește decât în afară de sine se aseamănă cu un trup fără suflet, deci este aidoma unui mort. Fiindcă are nevoie să trăiască în agitație și în permanentă schimbare, pentru a‑și ascunde în propriii ochi neființa lăuntrică și pentru a avea iluzia că există, tendință specifică omului din zilele noastre. „Aceasta este, cu adevărat, trăsătura cea mai vizibilă a lumii moderne: nevoia de agitație neîncetată, de schimbare continuă, de viteză tot mai mare, aidoma rapidităţii cu care se desfășoară evenimentele. Este împrăștierea în multiplicitatea care nu se mai află unificată de conștiința niciunui principiu superior, este, în viața curentă, ca și în concepțiile științifice, (…) fărâmițarea la nesfârșit, o adevărată dezagregare a activității omenești, la toate nivelurile la care ea se mai poate desfășura.” (René Guénon, Criza lumii moderne).

Agitația frenetică a lumii moderne, care pune stăpânire pe sufletul omenesc și transformă omul într‑un fel mașină gânditoare, este o consecință a pierderii credinței. Căci a nu crede în Dumnezeu înseamnă a nu crede în sufletul nostru nemuritor, a nu crede în suflet, înseamnă a crede în omul de carne, care, știindu‑se condamnat la moarte, trebuie să trăiască cât poate de repede, pentru a profita aici și acum de plăcerile vieții, pe care le va pierde pentru veșnicie când va părăsi această lume. Prin urmare, nerăbdarea este o trăsătură specifică a omului fără Dumnezeu, care indică absența unei valori superioare existenței pământești și deznădejdea de a fi o ființă muritoare.

Credința este nedespărțită de răbdare, care întrunește toate virtuțile creștine: frângerea voinței proprii, smerenia, încrederea absolută în înțelepciunea lui Dumnezeu și supunerea necondiționată voinței Lui, Binele suprem fără de care niciun alt bine nu poate exista. „Știe Dumnezeu ce face. Poartă de grijă făpturii Sale. Dacă ai răbdare, lucrurile vin la locul lor. Le iconomisește Dumnezeu. Dar e nevoie de răbdare fără logică. Dacă Dumnezeu vede, supraveghează, să te predai în alb lui Dumnezeu.” (Paisie Aghioritul, Cuvinte, t. 1).

Răbdarea în necazurile și în încercările la care ne supune existența pământească este dovada că dragostea noastră de Dumnezeu este mai mare decât dragostea pentru viața noastră muritoare. „A suferi pentru Hristos, înseamnă a suporta tot ce ni se întâmplă.” Căci „patimile lui Hristos poartă în ele o moarte dătătoare de viață” (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia).

Atâta timp cât trăim pe aceast pământ nu putem evita lupta permanentă între dorințele noastre lumești și trupești și năzuința sufletului nostru către Dumnezeu, căci „dacă te pierzi în cele pământești pierzi drumul către cer”, zice Paisie Aghioritul (op. cit.).

Această luptă lăuntrică între tendințele opuse ale sufletului nostru se manifestă în fiecare zi, în orice împrejurare, de‑a lungul întregii noastre vieți. „În lupa omenească putem să ne ascundem în casă, putem să nu ieșim să luptăm. (…) În lupta duhovnicească, dimpotrivă, nu există niciun loc ferit de luptă, chiar dacă am străbate întrega creație. Oriunde ne‑am duce, vom afla război. (…) Căci niciun loc nu este la adăpost de ispită. De aceea, fără răbdare este cu neputință să aflăm odihnă.” (Sf. Petru Damaschin, op. cit.).

Privirea omului fără Dumnezeu alunecă la suprafața lucrurilor, căci nu vede decât aparențe lipsite de substanță și nu poate cunoaște nimic cu adevărat, așa cum un analfabet vede perfect literele tipărite pe hârtie, dar nu le poate pătrunde înțelesul. Această incapacitate de a vedea dincolo de aparențe este exprimată de personajul lui Sartre din romanul Greața, care afirmă: „Atunci mi‑am dat seama că lucrurile sunt în întregime ceea ce par a fi, iar îndărătul lor nu se află nimic.”

Neștiința omului care crede că știe este mai oarbă decât cea a unui om care știe că nu știe.

Căci văzul ochilor ne face orbi dacă nu este însoțit de o vedere duhovnicească. A crede în Dumnezeu însemnă a vedea lumea cu ochii credinței, care ne permit să descifrăm în orice lucru prezența și voința lui Dumnezeu. „Căci credința este adevărata cunoaștere; ea poartă într‑însa originile ce nu se pot demonstra. Ea este cu adevărat temelia lucrurilor care depășesc inteligența și rațiunea.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Despre teologie”, în Filocalia).

În lupta dintre atașamentele noastre lumești și năzuința sufletului nostru către Dumnezeu răbdarea este armura care ne apară de săgețile vrăjmașului. Soldații lui Dumnezeu, „îmbrăcați cu platoșa de fier a răbdării și a blândeții, sunt invulnerabili la orice insultă, batjocură sau cuvânt răuvoitor.” „Răbdarea face că muncile grele nu ne strivesc sufletul și că el nu se clatină niciodată sub loviturile îndreptățite sau nemeritate. (…) Omul răbdător este un lucrător pe care nimic nu‑l doboară și care transformă chiar și greșelile în biruință.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara sfântă).

Să nu judecăm întâmplările vieții după măsurile noatre pământești, ci după măsurile lui Dumnezeu, medicul sufletului nostru, care cunoaște mult mai bine decât noi leacurile ce ne sunt necesare pentru vindecarea lăuntrică. „Să învățăm că o mie de ani sunt ca o zi în fața Domnului, iar o zi ca o mie de ani (Cf. 2 Petru 3, 8). Să nu ne grăbim, să nu ne retragem, ci să reîncepem fără încetare. Ai căzut, ridică‑te. Ai căzut din nou, ridică‑te. Dar nu‑ți părăsi niciodată medicul. Rămâi alături de el.” (Sf. Petru Damaschin, op. cit.).

Nerăbdarea este semnul unei credințe slabe și șovăielnice în înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu și semnalează încrederea oarbă în propria noastră judecată și voință omenească, legată de lucrurile muritoare; căci „voința lui Dumnezeu este viață veșnică”, „de aceea și noi trebuie mai întâi, având ca punct de plecare credința, să mergem pe calea răbdării și să nu ne descurajăm în fața necazurilor, pentru a putea cunoaște, la vremea cuvenită, binefacerea lucrurilor ce ne‑au ieșit în cale. Atunci vom lucra fără oboseală, plini de bucurie și fericire. Pentru că umblăm prin credință, nu prin vedere, așa cum spune Apostolul (2 Cor. 5, 7).” (Sf. Petru Damaschin, op. cit.)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni