Numeroase studii promovează introducerea diverselor tipuri de mindfulness în management, în activități care presupun un stres considerabil, subliniind efectele benefice, reducerea stresului, reglarea emoțională, creșterea eficienței și a calității muncii, stimularea creativității. Unii experți, care au explorat pentru mai multă vreme efectele benefice ale mindfulness-ului, opinează că trăim într-o societate în care paradigma dezvoltării este strâns legată de o „economie a atenției” și propun – pentru o bună prestație în muncă și în viață – inserarea unor scurte reprize de mindfulness la birou sau în drum spre casă, urmărind finalmente creșterea capacității de a ne însoți cu atenție în toate orele și în activitățile zilnice.1 Sunt vehiculate și exerciții care necesită alocarea unor durate scurte, așa zisele micro-meditații, care pot spori eficiența activităților, vizând un fel de viață pe de-a-ntregul organizată în jurul unor exerciții de autocontrol.2 Prezente în toate sferele de activitate și având uneori întrebuințări strict mercantile, exercițiile mintale au ajuns să fie amendate ironic prin expresia „McMindfulness”, aluzie la universalitatea orizontală a produselor McDonalds.3
În cele ce urmează voi aduce în discuție câteva argumente care să suțină o abordare atentă a acestui fenomen de masă. Este importantă evaluarea cu multă atenție a acestor practici mintale și a impactului pe care acestea îl pot avea în viața spirituală. În sensul acesta voi aduce în discuție trei posibile argumente.
PRIORITATEA MUNCII EFICIENTE ÎN DEFAVOAREA CULTIVĂRII VIRTUȚILOR
Mai înainte de toate trebuie spus că în multe dintre situațiile curente, în care vorbim despre mindfulness sau exerciții mintale, nu avem de a face cu practici ale vieții spirituale, ci cu tehnici care urmăresc doar eficientizarea prestației profesionale și creșterea productivității, chiar și în condiții de muncă nepotrivite.4 S-a ajuns chiar, în utilizarea practicilor mintale de sorginte spirituală, la o situație oarecum paradoxală, la un fel de monetarizare a tehnicilor mintale, de echilibrare emoțională, de creștere a rezistenței la stres și de îmbunătățire a atenției. Destinate odinioară ameliorării calității vieții interioare și armonizării puterilor omenești, vechile practici meditative sunt folosite acum pentru sporirea capacităților de muncă. Fără niciun alt conținut spiritual, ele servesc drept „scurtătură spre concentrare și produc-tivitate”.5 O autoare din Statele Unite ale Americii scrie în acest sens: „O tradiție de înțelepciune asociată cu dezvoltarea spirituală și cu înțelegerea profundă este acum absorbită de cultura noastră ca un instrument pentru dezvoltarea carierei și a eficienței. Dar, oare, ar trebui folosit mindfulness-ul pentru a atinge acest scop specific? Putem folosi această practică, în care totul este despre «a fi», ca pe un alt instrument pentru «a face»?”6. De fapt, nicio abordare neuroștiințifică nu depășește această întrebuințare utilitaristă a tehnicilor mintale, mai degrabă o consolidează. Cercetările urmăresc să scoată la iveală modul în care diverse tipuri de meditație antrenează modificări în structurile și în funcțiile cerebrale, evidențiind capacitățile de focusare a atenției și de autoreglare emoțională, ocolind aspectele existențiale și impactul acestor practici în înțelegerea de sine sau în privința interogațiilor care privesc sensul vieții.7
O situație de acest fel poate fi pusă în legătură cu o observație formulată de Sfântul Maxim Mărturisitorul: legătura pătimașă (care prezintă valențe emoționale puternice) poate deforma percepția realității și întrebuințările ei ulterioare. Utilizarea practicilor meditative pentru scopuri cu caracter mercantil, utilitarist, reprezintă în sine o problemă, un fel de apogeu în ră(tă)cirea spirituală a omului. Ceea ce e menit să ne desprindă de planul lumii sensibile (spiritualitatea), pentru a ne ajuta să ne orientăm atenția spre adâncimile propriei persoane și către semeni, pentru a ne adapta sensibilitatea înțelesurilor mai înalte, situate mai presus de lumea aceasta, e folosit pentru a crește calitatea atenției și pentru a îmbunătăți prestația noastră în munca desfășurată cu scopuri concrete, în cuprinsul celor sensibile. Virtuțile, echilibrul interior, sensurile mai cuprinzătoare ale lumii și ale vieții, conținuturi care ar putea ieși la iveală prin meditație și prin exercițiile cu caracter spiritual, rămân în umbră. În loc să amelioreze capacitatea ființei noastre de a încărca tot mai mult valoarea fiecărei clipe din prezent, tehnicile mintale ne orientează spre viitor, întipărind în spirit țintele economiei materiale. „A privi mindfulness-ul ca pe un instrument potrivit pentru a obține ceea ce avem de făcut ne ține captivi într-un cadru mintal orientat către viitor, în loc să ne încurajeze să extindem momentul prezent.”8
DIVERSELE FORME DE REGLAJ INTERIOR NU CULTIVĂ VIAȚA VIRTUOASĂ
Un alt doilea aspect care ar putea fi subliniat aici în sprijinul unei receptări atente a noilor preocupări de educație mintală ține chiar de miezul spiritualității creștine. Dobândirea autocontrolului printr-o tehnică anume sau deprinderea unei capacități sporite de atenție, chiar dacă au ca scop cultivarea unei stări de pace și de echilibru interior, încă nu reprezintă un progres spiritual autentic, chiar dacă aceste achiziții pot amplifica starea de bine a practicantului.9 O astfel de observație este formulată chiar în arii de spiritualitate necreștină. O găsim formulată în diverse forme. În budismul tibetan, de exemplu, furniozorul celor mai multe din practicile care au pătruns astăzi în preocupările cercetărilor științifice și în metodele de elaborare a strategiilor de dezvoltare a activității lucrative, Dalai Lama afirmă că o spiritualitate este autentică dacă este filantropică. În psihologia experimentală, Mihaly Csikszentmihalyi subliniază și el ceva similar.10 Multe tehnici pot furniza o stare de bine, un control bun asupra atenției, senzația de putere interioară, însă asta nu înseamnă neapărat progres, creștere a calității vieții, pentru că lucrurile acestea pot alimenta și viața egoistă, suficiența.
PRACTICILE MINTALE AU PROPRIA SEMNĂTURĂ CEREBRALĂ
Un al treilea argument pentru o evaluare atentă a practicilor mintale și pentru o receptare prudentă a practicilor de acest fel îl furnizează chiar cercetările medicale. Multe rezultate arată că fiecare din tehnicile mintale antrenează efecte diferite. De exemplu, mindfulness-ul ameliorează activitatea cortexului cingular anterior (CCA), o zonă situată în profunzime, pe fața medială a emisferei cerebrale, deasupra corpului colos și inferior față de cortexul fronto-parietal medical, acesta fiind asociat cu abilitatea de a dirija atenția și comportamentul spre un anumit scop, și anume suprimarea reflexelor necontrolate și flexibilitatea la schimbarea strategiilor.11 Afectarea acestei zone este asociată cu un comportament impulsiv, de agresiune necontrolată, și cu performanțe scăzute la testele de flexibilitate mintală12, în opoziție cu situațiile în care se practică meditația, unde sunt evidențiate capacități de autoreglare și de rezistență la stimuli care pot distrage atenția.13 La fel se întâmplă și în cazul hipocampului, practica meditației având un rol benefic în îmbună-tățirea memoriei. Deosebiri majore se înregistrează între meditatorii experimentați, pe de o parte, și cei aflați la începutul practicilor, primii fiind capabili să mențină starea meditativă pentru o lungă perioadă de timp, cu un efort considerabil mai mic.14 Este important de reținut și acest argument: faptul că diverse forme de antrenare a minții lasă amprente specifice la nivelul dispozițiilor, al emoțiilor și al gândurilor. De fapt, cercetările în domeniu sugerează că fiecare exercițiu, repetat suficient de mult, își lasă propriile amprente cerebrale.15
MINDFULNESS ȘI SPIRITUALITATE CREȘTINĂ. CONSIDERAȚII FINALE
O lectură spirituală a acestor situații poate scoate la iveală cel puțin două idei importante. Prima dintre ele vizează puterea transformatoare a (ne)voinței omenești. Dacă acceptăm că anumite tipuri de meditație au profiluri neurologice distincte16, atunci putem spune că, printr-o practică strictă, spiritul (sufletul) mișcă trupul înspre dispoziții și puteri mai înalte, ultimul fiind imprimat de lucrarea interioară a celui dintâi. În al doilea rând, se întrevede importanța păstrării practicilor de viață spirituală, în acord cu ale întregii Biserici și în consonanță cu scrierile și cu practica sfinților. Această ultimă chestiune e bine subliniată de Arhimandritului Sofronie: „[...] felul în care ne reprezentăm mental Întâia Ființă, pe Dumnezeu cel Fără de Început, se răsfrânge în toate manifestările vieții noastre.”17
De aceea, din perspectiva spiritualității creștine, inflația de literatură care propune tehnici de calmare, de îmbunătățire a răspunsului la stres și un fond emoțional pozitiv, ca rezultat al unor practici individuale, trebuie receptată atent, pentru că poate semăna confuzie. Sunt necesare evaluări critice minuțioase, care să scoată la lumină deosebirile de fond dintre, pe de o parte, conținuturile acestor practici de mindfulness, tehnicile mentale inspirate de tradițiile vechi din Extremul Orient sau inspirate de rezultatele neuroștiințelor contemplative, și, pe de altă parte, viața creștin-ortodoxă.18 Evitarea practicilor de acest fel în viața creștin-ortodoxă și păstrarea unei spiritualități ancorate în Sfintele Taine, în spațiul eclezial, în coordonatele Tradiției creștinismului ortodox, în lumina scrierilor filocalice, reprezintă reguli esențiale de conduită.19
Putem astfel înțelege, chiar în unele considerații științifice, de ce anume ar fi necesar să păstrăm osteneala despătimirii, lucrarea poruncilor și cultivarea virtuților, în coordonatele tradiției creștin-ortodoxe. Prin intermediul acestora se poate înțelege mai ușor de ce se cuvine păstrarea învăță-turii creștin-ortodoxe despre Dumnezeu și întreaga arhitectură a vieții de credință, cu practicile și ritualurile ei. Pe de o parte, ceea ce (nu) repetăm cu atenție (nu) ne schimbă. Pe de altă parte, tot ce este crezut cu putere, dar și manifestările concrete ale credinței, învățătura și practica vieții spirituale zilnice, structurează interioritatea persoanei și viața comunității. Experiențe religioase (personale și/sau comunitare), dar și diversele înțelegeri ale Ființei Supreme, ca energie sau inteligență superioară, ca solitudine absolută sau Trinitate de Persoane având aceeași natură, vor asigura schița de bază pentru întreg câmpul semantic al vieții, pentru tabloul simbolic al lumii, astfel încât vom găsi amprente până în adâncul rețelelor cerebrale, marcaje biologic distincte. Așadar, dacă fiecare practică măruntă, suficient repetată, lasă în noi o amprentă distinctă, se cuvine să păstrăm maniera în care sfinții s-au rugat, și recomandările lor, pentru a rămâne în comuniune cu ei, pe același drum către comuniunea cu Cel care i-a unit cu El.
Note:
1. Rasmund Hougaard, Jacqueline Carter, „Cum să practici mindfulness de-a lungul zilei de lucru”, în Mindfulness, 2019, pp. 39-44.
2. Maria Gonzales, „Mindfulness pentru cei prea ocupați ca să mediteze”, în Mindfulness, pp. 87-91.
3. Charlotte Lieberman, „Se pierde vremea când folosim mindfulness-ul ca instrument pentru productivitate?”, în Mindfulness, p. 99.
4. Este cazul acelor tehnici care pretind să învețe creșterea capacității de muncă în condiții de stres și multitasking, condiții care, așa cum s-a dovedit în repetate rânduri, sunt dăunătoare, supă cum se arată în D. M. Levy, „The effects of mindfulness meditation training on multitasking in a high-stress information environment”, Proceedings - Graphics Interface, 2012, pp. 45-52, 38th Graphics Interface Conference, GI 2012, Toronto, ON, Canada, 5/28/12.
5. Ch. Lieberman, „Se pierde ceva când folosim mindfulness-ul?”, în Mindfulness, p. 96. De fapt, eficiența muncii și creșterea productivității, ca ținte favorizate, sunt întâlnite pretutindeni. Lucrurile se petrec asemănător în agricultura intensivă sau în creșterea accelerată a păsărilor. Productivitatea în agricultură este crescută semnificativ prin monoculturi și prin chimizarea solului (pesticide, îngrășăminte etc.), în vreme ce puii sunt hrăniți cu „nutrețuri combinate”, pentru o creștere accelerată.
6. Ch. Lieberman, „Se pierde ceva când folosim mindfulness-ul?”, în Mindfulness, p. 97. „Corporațiile”, scrie autoarea, ”par să gândească altfel […]. Google oferă cursuri de Seaech Inside Yourself,care predau concentrarea activăpentru muncă […], iar Goldman Sachs, HBO, Deutsche Bank, Target și Bank of America promovează în rândul angajaților beneficiile meditației asupra productivității.” Ch. Lieberman, „Se pierde ceva când folosim mindfulness-ul?”, în Mindfulness, p.97).
7. Observații de acest fel face o autoare recentă, Dusana Dorjee, în Neuroscience and Psychology of Meditation in Everyday Life. Searching for the Essence of Mind, Routledge, 2018, pp. 9-10.
8. Ch. Lieberman, „Se pierde vremea când folosim mindfulness-ul?”, în Mindfulness, p. 99.
9. Spiritualitatea, în general, urmărește transformarea vieții întoate aspectele ei: felulîncare muncim, manieraîncare ne bucurăm, gândurile, acțiunileși emoțiile. Exercițiile minții luate în discuție aiciîși propun o arie mai restrânsă: sămodifice sensibilitateași raportarea la cele din jur, săcreascărezistența la stres, să consolideze dispozițiile bune. Printr-o tehnică anumeașputea săfiu mai calm, dacă, de exemplu, sunt într-o dispută. Pot utiliza o anumită tehnică respiratorie și, dacă o practic suficient de bine, e posibil să mă calmez. O practică susținută mă ajută să îmi stăpânesc furia, să fiu mai calm, chiar în situații cu adversitate,când interlocutorul măjignește. Starea mea este realmente mai bună. Lucrul acesta se poate dovedi empiric, prin câteva măsurători simple, aplicate unor parametri fiziologici: ritmul cardiac, tensiunea arterială, nivelul de cortizol. Dar asta nu înseamnă că sunt antrenat pentru o viață spirituală mai înaltă. Pentru că exercițiile de respirație nu mă deschid către noi înțelesuri ale lumii și vieții, nu îmi oferă cuprinderi mai largi, care să îl includă și pe celălalt, ca să îl pot recepta într-o lumină nouă, a nevoii lui de atenție, de îngrijire, de iubire. Respirând controlat, într-un ritm mai lent, nu ajung și la compătimirea celui din fața mea, și nici nu împlinesc nevoința de a renunța la judecarea lui, rămânând fără nicio creștere în virtute. Autoinducerea calmului nu generează și puterea de a-l iubi pe celălalt, așa cum este el, și nici acea sensibilitate care să îmi dea posibilitatea să-i simt neîmplinirea, care să mă facă să mă doară durerea lui, sau să fiu afectat sufletește de neputințele lui. Perspectiva spiritualității creștine depășește aceste abordări. Chiar și tehnicile de mindfulness care au în atenție compasiunea sunt încă departe de ceea ce este în esență viața eclezială, cu toate că se apropie de raportarea creștină la semeni. Eforturile de a iubi, în viața creștină, sunt legate de Însăși Persoana lui Hristos și de cele dăruite de El. În Viața Lui, în faptele și încuvintele Lui, în Pătimirile Sale și în Crucea Lui, eu văd îmbrățișarea Lui pentru noi toți și mă văd și pe mine inclus în această îmbrățișare, dar îl văd în ea și pe cel ce pare să îmi fie dușman. Câtă vreme Hristos Domnul ne-a îmbrățișat pe toți în Persoana Lui și în Jertfa Lui ne-a (re)înfrățit și ne-a (re)împăcat, ontologic, pe unii cu alții și cu El, stingând focul relelor carene-ar putea separa și învrăjbi; iar Jertfa Lui mă împinge și pe mine spre o dragoste mai mare. Înțelegând din Evanghelia Sa și din Sfânta Euharistie, unde mi Se oferă ca hrană, cât de mult mă iubește, eu nu-l mai pot urî pe acela care e de asemenea iubit de El, pentru că și pe acela îl iubește la fel de mult. Nu-i pot face rău aceluia, pentru că Hristos i-a făcut deja un imens bine, jertfindu-Se pentru el, și tot El mi-a făcut și mie cel mai mare bine, pentru care Îi sunt dator vândut. Nu-i pot dori celuilalt răul, câtă vreme Dumnezeu Însuși, prin Jertfa Lui, l-a chemat șipe acela la viață veșnică. Cum pot eu – părtaș la Cina Lui – să-i fiu aceluia piedică, prilej de ceartă și de tulburare, dacă Dumnezeu L-a invitat și îl așteaptă și pe el la Cina Lui? Nu-i mai pot face rău aceluia din fața mea, nu-l mai pot răni, prin gânduri sau cuvinte rele, prin judecăți nedrepte, de vreme ce Însuși Dumnezeu făcut om S-a lăsat ucis pentru el, pentru izbăvirea lui din rău. Însuși Fiul lui Dumnezeu Se așază în apărarea lui, Cel Răstignit fiind un scut menit să îl protejeze de răul pe care eu i l-aș putea pricinui. De aceea, făcându-i rău aceluia, ajung să-I fiu potrivnic lui Hristos, care îl iubește și îl apără pe acela. Eu nu pot să-l urăsc, pentru că El îl iubește și pentru că și eu mă străduiesc să Îl iubesc pe El. Înțeleasă ca atare, nesfârșita bunătate a lui Dumnezeu scoate din joc orice răutate a mea și lasă gândurile mele rele fără obiect. Altfel, împotriva aceluia fiind, ajung să fiu potrivnic Celui ce ne iubește și ne vrea înfrățiți. În înțelesuri de acest fel, și în viața Lui dăruită nouă prin Evanghelia și prin Biserica Lui, suntem chemați să cultivăm o compasiune care să ne apropie continuu de semeni. Suntem chemați, așa cum ne aflăm acum, săraci sau bogați, sănătoși sau în suferință, educați sau cu mai puțină carte, să resimțim că suntem cu toții uniți între noi, tot mai mult, tot mai aproape, topind barierele economice sau culturale care ne-ar putea separa, uniți în îmbrățișarea lui Hristos, care Și-a dat viața ca pildă de iubire pentru unitatea dintre noi, pentru frățietatea noastră, stingând toate relele care ne-ar putea despărți și unindu-ne între noi și cu El.
10. Făcând referire la viața petrecutăîndecorul mai larg al experiențelor culturaleși de muncă, reputatul psiholog american afirmă: „O cultură care favorizează ajungerea la o stare de flux nu este neapărat «bună», în sens moral. [ …] Deși experiența optimală este un factor puternic de motivație, ea nu garantează virtutea tuturor celor care o trăiesc. […] Comparativ cu oamenii de acum câteva generații, avem mai multe prilejuri de a ne distra, dar nu există semne că ne-am bucura de viață mai mult decât înaintașii noștri.” (Flux. Psihologia fericirii, Ed. Publica, București, 2015, pp. 131-134).
11. Michael I. Posner et alii, „The anterior cingulate gyrus and the mechanism of self-regulation”, în Cognitive, Affective, & Behavioral Neuroscience, VII(2007), 4, pp. 391-395; Cf. Britta K. Hölzel et alii, „Differential engagement of anterior cingulate and adjacent medial frontal cortex in adept meditators and non-meditators”, în Neuroscience Letters, CCCCXXI (2007), 1, pp. 16-21, https://doi.org/ 10.1016/j.neulet.2007.04.074. Pentru un rezumat al acestor ultime mențiuni privind cortexul cingular anterior vezi Christina Congleton, Britta Holzel, Sara W. Lazar, „Mindfulness-ulîți poate schimba creierul”, în Mindfulness, pp. 31-36.
12. Orrin Devinsky et alii, „Contributions of anterior cingulate cortex to behaviour”, în Brain: A Journal of Neurology, CXVIII (1995), 1, pp. 279-306.
13. Cf. Paul A. M. van den Hurk, et alii, „Greater efficiency in attentional processing related to mindfulness meditation”, în The Quarterly Journal of Experimental Psychology, LXIII (2010), 6, pp. 1168-1180, DOI: 10.1080/ 17470210903249365.
14. Cf. Guaraci Ken Tanaka et alii, „Lower trait frontal theta activity in mindfulness meditators”, în Arquivos de Neuro-Psiquiatria, print version, ISSN 0004-282X, LXXII (2014), 9, http://dx.doi.org/10.1590/0004-282X20140133.
15. De pildă simpla concentrare a atenției asupra respirației o calmează, ceea ce indică faptul că acest tip de meditație ar putea fi un mijloc de relaxare. Pe de altă parte, monitorizarea gândurilor sau exercițiul numit bunătate prin iubire nu par să intensifice starea de relaxare a corpului. Deosebirea aceasta e intuitivă, dacă ne gândim că aceste două practici presupun un anumit control cognitiv, respectiv monitorizarea gândurilor sau concentrarea cerută de cultivarea bunătății. În același timp, după exercițiul bunătate prin iubire, participanții au înregistrat o stare pozitivă, în vreme ce atenția la respirație și monitorizarea non-judicativă a gândurilor nu produc ceva similar. (Cf. D. Goleman, R. Davidson, Însușiri modificate…, p. 90.). Tania Singer a evidențiat deosebirile dintre 4 tipuri de tehnici mintale: focusul pe respirație, scanarea corpului, observarea gândurilor și bunătatea prin iubire. Era cunoscut de mai multă vreme faptul că observarea gândurilor, în comparație cu scanarea corporală, de exemplu, poate reduce ruminarea (identificarea persistentă cu ceea ce gândim, implicarea în gânduri), aceasta fiind asociată cu o varietate de efecte negative asupra sănătății mintale. Spre deosebire de celelalte practici, observarea gândurilor a determinat cea mai mare creștere a conștientizării metacognitive. Focalizarea pe respirație stabilizează mai ales atenția și activitatea gândirii. Scanarea corporală mărește în principal gradul de conștientizare a propriului corp și a senzațiilor lui, diminuând conținutul gândirii. În raport cu celelalte forme de meditație, exercițiul bunătate prin iubire a produs cea mai importantă intensificare a sentimentelor calde și a gândurilor pozitive privitoare la ceilalți oameni. (Cf. B. E. Kok, T. Singer, „Phenomenological Fingerprints of Four Meditations...”, pp. 218–231, DOI:https://doi.org/10.1007/s12671-016-0594-9). Se poate întrevedea aici faptul că interioritatea fiecăruia dintre noi e deosebit de sensibilă, vibrând într-un anumit fel cu fiecare experiență. Starea interioară prezintă o plasticitate fină remarcabilă, putând primi întipăriri cu infinite nuanțe, care decurg de pe urma fiecărei experiențe. În continuarea acestor constatări, să spunemcăfiecare lucrare interioară, fiecare conținut al gândirii cu care ne îndeletnicim, fiecare sarcină a atenției imprimă urme și dispoziții distincte. Am putea așeza această constatare față în față cu tumultoasele experiențe oferite de societatea de consum: insistentele reclame publicitare, care ațâță dorințele, scenele terifiante și stările intense oferite de producțiile horror amatorilor de gen, senzațiile tari oferite de jocurile computerizate cu scene violente, toate prinse în vârtejul amețitor al culturii de consum. Ce amprentă lasă conținuturi ca acestea însolul final interiorității omenești? Cum încasează sensibilitatea profundă a persoanei, capabilă de o receptivitate continuă, complexă și infinit nuanțată, experiențele tari, puternic condimentate, provocatoare, bombardamentul publicitar, scenele violente sau lascive din filme și videoclipuri? Condiția aceasta dramatică stârnește înterogații și reflecții privitoare la intervalul libertăților de exprimare pe care le oferă prezentul, la potențialul malefic sau benefic al producțiilor culturale, la strânsa legătură dintre experiențele culturale, procesele neurofiziologice și achizițiile universului interior al persoanei. Pe de altă parte, acest context vădește actualitatea observațiilor filocalice, care ne îndeamnă să ne păzim simțurile și mintea pentru o stare interioară adecvată vieții spirituale.
16. D. Goleman, R. Davidson, Însușiri modificate …, p. 61. Date și interpretări asemănătoare găsim și în Andrew Newberg, Mark RobertWaldman,Cum ne schimbă Dumnezeu creierul, Ed. Curtea Veche, București, 2009, pp. 101 – 175.
17. Arhimandritul sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 19.
18. În bogata „piață de practici spirituale” există multe propuneri sincretiste, care colportează aspecte de filosofie și practici provenite din tradiții vechi fără vreo legătură între ele. Sunt introduse, adesea, și descoperiri recente, din diverse arii ale științei;cel mai adesea, în mod diletant, fizica cuantică și neuroștiințele sunt invocate și, desigur, în multe dintre ele nu lipsesc elemente din tradiția creștin-ortodoxă. Diverse rugăciuni și aspecte din învățătura de credință sunt puse împreună cu tehnici de respirație, cu unele explicații care folosesc elemente din descrierile fizicii cuantice și cu altele, care privesc activitatea cerebrală. Pe măsură ce științele vor înainta în teritoriul realității sensibile, în adâncul viului, în depărtările universului și în taina persoanei, vor apărea tot mai multe modele de acest fel. Desigur, utilizarea unor fragmente din învățătura spiri-tualității creștin-ortodoxe, alăturate câtorva concepte filosofice și unor frânturi de explicații științifice, nu poate valida întreg conținutul acestor practici. În astfel de sisteme nu sunt autentice nici datele științifice, nici reflecția filosofică, nici experiența spirituală. În privința creștinismului ortodox, invocat în astfel de constructe sincretiste, trebuie subliniat faptul că se trece cu vederea un lucru esențial, șianume că orice parcurs duhovnicesc e validat printr-un raport de ascultare față de părintele spiritual, acesta din urmă găsindu-se și el într-un raport de ascultare față de ierarh, în fine, cu toții fiind ascultători față de adunarea episcopilor acelei Biserici (Sfântul Sinod). Ascultarea validează autenticitatea spirituală a unei învățături sau a unei rânduieli. Situația este întâlnită și în cazul altor practici spirituale. Artele marțiale, de exemplu, cer o supunere desăvârșită, până la suportarea durerilor fizice, în antrenamentele tradiționale. Respectarea principiilor și a regulilor de viață reprezintă un loc comun în Yoga, în islam, precum și în cultura mozaică. S-ar putea spune chiar că orice parcurs de edificare a omului este indisolubil legat de experiența ascultării. În mod excepțional, în viața creștin-ortodoxă ascultarea față de duhovnic și ascultarea preotului față de ierarh sunt întărite de ascultarea tuturor față de rânduielile Bisericii, față de învățătura Sfinților Părinți, față de hotărârile Sinoadelor Ecumenice și ale Sinodului Bisericii, toate fiind expresii ale ascultării față de Dumnezeu. Acestea sunt, în creștinismul ortodox, coordonate esențiale. Astăzi există pseudo-spiritualități care încercă să se revendice de la creștinismul ortodox sau care pretind să îl cuprindă și să îldepășească, invocând în construcțiile lor de idei autori duhovnicești, însă promotorii nu sunt într-o relație de ascultare față de Biserică. Criteriul acesta ne ajută să ne mișcăm riscând mai puțin, în lumea cosmopolită și multireligioasă, deci încontextul spiritual diversificatși derutant al zilelor noastre, recunoscând ceea ce este autenticși protejându-ne de riscul de a combina ortodoxia cu tot felul de practici recente de hipnoză, mindfulness sau terapii exotice.
19. Ideea e prezentă și în alte spații spirituale, de altă factură decât spiritualitatea creștină. Aspectul e demn de reținut, mai ales pentru că există multe persoane interesate să combine diversele tehnici din Extremul Orient cu cele întâlnite în spiritualitatea creștină. Dalai Lama, de exemplu, a afirmat, la o întâlnire cu creștinii catolici, că nu sfătuiește pe nimeni să-și schimbe religia și că se cuvine să redescoperim semnificația profundă și forța propriei tradiții. (Cf. Dalai Lama, Despre bunătatea inimii. O perspectivă budistă asupra învățăturilor lui Iisus Hristos, Ed. Lifestyle, București, 2015, p. 35.)
