Din mormânt iertarea a răsărit

Dar Iulian nu dădea doi bani pe cuvintele ei. Nicio urmă de regret. Dimpotrivă. Satisfacția pe care o așteptase de atâta vreme îi copleșeşte inima. „Merita mai mult decât o palmă”, își zicea. 

Iulian avea optsprezece ani când şi-a lovit mama şi paisprezece ani când Elisabeta a plecat de acasă. S-a căsătorit cu un bărbat care părea că i se potrivește în toate. Avea să constate, patru ani mai târziu, că a făcut o mare greşeală. Apoi s-a hotărât să lupte din nou pentru copilul ei. Numai că între timp Iulian se înveninase cumplit. Se înrăise de la vorbele tatălui său, care o condamna fără-ncetare pe Elisabeta, fără a-i aminti băiatului motivul pentru care ea se despărţise de el; nu i-a vorbit nici de refuzul lui încăpățânat de a-l lăsa pe Iulian să stea la ea. 

Cu ura hrănită de vorbele tatălui, ură născută şi din neacceptarea sentimentului de părăsire, Iulian şi-a pălmuit mama. Şi-a pălmuit mama peste obrazul drept. Nu cunoştea decât o singură cale de corecție, bătaia, intens folosită de tatăl lui, mai ales de când rămăsese doar cu el. 

Anii au trecut ca vântul. Elisabeta s-a stins în singurătate și au îngropat-o străinii. Nu o mai căutase nimeni. Nici Iulian, nici restul familiei. Au condamnat-o cu toții pe viață. „O mamă denaturată. Să îți lași tu copilul și să fugi după un alt bărbat...”, spunea chiar mama ei. De fapt, ea nu fugise după un alt bărbat. Ea fugise de un bărbat care o bătea până la epuizare pentru fiecare închipuire a lui. Însă nimeni nu a întrebat vreodată ce a determinat-o să plece.  

– N-a mai răbdat-o pământul, i-a zis Iulian tătălui său, când a auzit de moartea ei.  

În clipa aceea, Alexandru, tatăl lui Iulian, şi-a dat seama că semănase în sufletul copilului o ură nemăsurată. Inima începu să îi bată cu putere. 

Alexandru a închis telefonul și a început să plângă în hohote. Revedea ca într-un film momentele frumoase petrecute cu Elisabeta și îşi dădea seama că nu fusese vrednic de un asemenea om. În ciuda despărțirii lor, nu i-a dorit niciodată moartea. Îşi dădea seama însă abia acum că îi oferise o durere mai mare decât moartea: ura fiului ei.

– O să mă ierți vreodată? strigă Alexandru ca un nebun, aruncându-se în genunchi.

Şi deodată clopotele bisericii au începurt să bată cu putere, anunțând biruința luminii asupra întunericului, biruința iubirii asupra urii, biruința iertării asupra păcatelor, biruința vieții asupra morții.

După ce a închis telefonul, Iulian a fost cuprins de un fior care i-a străbătut întreg trupul. S-a așezat pe fotoliu ținându-și capul în palme. Tremura din toate încheieturile. Inima îi era parcă sfâșiată în bucăți și fiecare bucată îi zicea altceva. Un amestec amețitor de ură și de dor îi umplea sufletul. Murise trupul din care luase trup. Murise trupul care îl hrănise. Murise omul care i-a purtat de grijă în acei ani în care a avut voie să stea lângă el. Murise chipul acela care îi spusese atâtea cuvinte frumoase. Muriseră brațele care îl mângâiaseră de atâtea ori. „Ce trăiri ciudate”, se gândi Iulian.

Şi dintr-o dată obrazul drept al lui Iulian s-a încins de parcă îi luase foc. Sângele zvâcnea în el mai mult decât în celălalt obraz. Iulian nu înțelegea ce i se întâmplă. Brusc însă i-a venit în minte imaginea palmei pe care i-a dat-o Elisabetei, chiar peste obrazul drept. Atunci s-a aruncat în genunchi și a strigat cu putere:

– Iartă-mă, mamă, că n-am știut ce fac! Oare mă vei ierta vreodată?

Şi clopotele bisericii au începurt să bată cu putere, anunțând biruința luminii asupra întunericului, biruința iubirii asupra urii, biruința iertării asupra păcatelor, biruința vieții asupra morții.

Sunetul dulce al clopotelor îi mângâia lui Iulian inima. S-a îmbrăcat cu greu și s-a dus, pierdut în mâhnirea lui, la slujba de Înviere. A ajuns chiar la citirea cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit.”. 

O nădejde puternică i-a săgetat inima și i-a cutremurat ființa. Era, fără să știe, în deplin asentiment cu tatăl său, care, ascuns într-un colț al aceleași biserici, asculta aceleași cuvinte și învia prin ele cu speranța de a fi iertat. Amândoi au simțit cum iertarea răsărea și din mormântul lui Hristos și din mormântul Elisabetei. Şi s-au simţit plini de recunoștință față de iubirea iertătoare a amândurora, iubire sfințită pe Gologota suferinței nemeritate.