Semnul

Şi totuşi, faptul că actuala pandemie ne afectează în mod dureros la vremea acestui Post Mare de Paști, timp de pocăință și de întoarcere la Dumnezeu, nu este, desigur, un rod al întâmplării. Trebuie să vedem și să înțelegem acest semn, pentru noi înșine și pentru întreaga omenire. Ceea ce trăim ne arată cât de fragilă este lumea, cât de vulnerabilă și cât de mică: un virus microscopic, invizibil, ne atacă... Ne atacă dincolo de granițe, de popoare, de religii, de clasele sociale. Întreaga omenire este atinsă.  

Un virus minuscul și lumea noastră se clatină. Viața se oprește.  

Omul triumfător, puternic, mândru, sigur de sine, cade în genunchi și tremură. Dacă ar putea să cadă în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și să se pocăiască... Dacă ar putea să-și recunoască păcatul și să ceară iertare... Dacă ar putea să-și dea seama că a luat-o pe o cale greșită, că s-a îndepărtat în mod tragic de Creatorul său până la a-L uita și a trăi fără El... Dacă ar înțelege că a jefuit, a distrus, a stricat această creație pe care Dumnezeu i-a încredințat-o... Dacă și-ar da seama că stricăciunile sunt atât de mari, încât au devenit ireparabile, și că el este singurul responsabil... Dacă ar putea vedea și înțelege acest semn...  

Dacă ar putea auzi chemarea și dacă ar răspunde la ea...

În fine, dacă s-ar putea smeri dinaintea lui Dumnezeu... Dacă s-ar închina Lui și L-ar recunoaște ca pe singurul său Mântuitor...

Dar ochii lui nu se vor deschide, iar urechile lui vor rămâne surde la această chemare. 

După ce va trece flagelul se va ridica din nou și va uita. Lumea își va relua cursa nebunească până la următorul semn... Până când omul, în sfârșit, va deschide ochii și va răspunde la chemare... Însă va fi târziu, va fi deja noapte...

Vino, Doamne Iisuse! Vino!  

Arhimandritul Moise