Nu este lipsit de semnificaţie faptul că, geofizic vorbind, întreaga viaţă terestră este întreţinută de rezerve imense de apă care traversează întregul mediu ca o respiraţie continuă. Apele se evaporă sau se scurg în pământ, se acumulează în nori, sub forma vaporilor, sau pătrund în mantaua terestră, îmbogăţindu‑se cu minerale, la temperaturi de sute de grade Celsius, revenind înapoi în ocean prin furnalele vulcanilor marini din adânc. După acest drum lung, care străbate şi o porţiune din mantaua terestră, apele, îmbogăţite acum cu resurse minerale preluate din adâncul fierbinte al pământului, reintră în ocean, oferind hrană vieţuitoarelor marine.²

Pe de altă parte, în mediul terestru vegetaţia planetei este adusă la viaţă prin sursele de apă curgătoare ce izvorăsc, ţâşnesc sub formă de gheizere din pământ sau curg, sub forma miliardelor de picături de ploaie, din nori.

În întreaga lume înconjurătoare se poate vedea cu uşurinţă că tot ce este viu este legat de apă. Nu doar că apa asigură ambientul terestru favorabil vieţii. Mai mult, apa este vitală pentru că supravieţuirea vieţuitoarelor depinde de consumul de apă. În fine, este deja o evidenţă faptul că fiinţele vii nu sunt doar consumatoare de apă, ele chiar sunt, în constituţia lor biologică, într‑o proporţie semnificativă, apă.

Aşadar, trăim într‑un spaţiu fizic inundat de apă, ne mişcăm într‑o lume plină de vietăţi a căror viaţă este întreţinută de mişcarea amplă a apelor care străbat pământul, văzduhul şi întreaga lume vie. Lumea vie se hrăneşte cu apă şi este înlănţuită într‑o horă a vieţii întreţinută de apă; ne alimentăm cu apă, ne curăţim cu apă şi suntem, prin biologia corpului, alcătuiţi în bună măsură din apă...

DUHUL SFÂNT, APA PRIMORDIALĂ ŞI VIAŢA CREATURILOR

Ca în multe situaţii din viaţa de zi cu zi, o minte instruită, familiarizată cu datele ştiinţifice, ar putea repede să spună că în toate aceste descoperiri, remarcabile desigur, nu sunt urme de rădăcini care să lege în vreun fel toată această lume a apelor de viaţa noastră spirituală.

Nu este aşa. Apa este menţionată foarte devreme în povestea Facerii: „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”. Este adevărat că, în textul Sfintei Scripturi, cuvintele nu sunt denotative. Apa nu este în mod univoc H₂O.

Sf. Vasile cel Mare interpretează purtarea Duhului pe deasupra apelor în sensul că puterile de întreţinere a vieţii, care sunt adăpostite în ape, sunt pregătite de Duhul Sfânt. „Se purta”este interpretat de Sfântul Vasile cel Mare prin aceea că Duhul încălzea şi dădea viaţă apelor, după chipul găinii, care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor. Acesta este înţelesul (...) pe care îl au cuvintele „Duhul Se purta”, adică pregătea apele pentru naşterea vieţii”³.

Vedem astfel că apele menţionate în textul Facerii se leagă strâns de viaţă, iar Sf. Ioan Gură de Aur, accentuând o anumită progresivitate a creaţiei, subliniază că apele menţionate aici poartă în ele viaţa ca potenţial: „În ape era o energie plină de viaţă; nu erau nici ape stătătoare şi nemişcătoare, ci mişcătoare, care aveau putere de viaţă în ele. Că ceea ce­-i nemişcător este negreşit nefolositor, pe când ceea ce se mişcă este capabil să facă multe. Deci apa multă şi nespus de î­ntinsă, avea o putere plină de viaţă, [...] pentru că [...] prin porunca Creatorului universului au fost şi animalele aduse la fiinţă din ea. De aceea ne învaţă chiar de pe acum că apa aceasta nu era o simplă apă, ci una care era în mişcare, care se frământa şi cuprindea totul.”⁴. În acest fel se poate vedea şi mai desluşit faptul că apa asupra căreia lucrează Duhul lui Dumnezeu este cea prin care se vor face toate. „Duhul, care se purta deasupra apei, [...] l-­a dat Dumnezeu spre a da viaţă creaţiei, precum este pentru om sufletul; a amestecat ceea ce e fin cu ceea ce e fin – că Duhul este fin şi apa este fină –, pentru ca Duhul să hrănească apa, iar apa împreună cu Duhul, pătrunzând pretutindeni, să hrănească creaţia.”⁵ În baza unor astfel de interpretări, părintele Stăniloae scrie că apa menţionată în textul Facerii nu era cu totul pasivă, ci „o energie indefinită, neluminată de nicio determinare, dar într­-o mişcare Universală, [...] având în ea, prin creaţie, raţiunile tuturor formelor de existenţă, create şi susţinute după chipul raţiunilor Logosului creator şi conservator”⁶.

DUHUL SFÂNT – PRINCIPIUL VIEŢII SPIRITUALE

Însă din ceea ce ştiinţa a dezvăluit până acum, întrucât apa este principiul vieţii biologice, se poate înţelege şi altceva. Părintele Stăniloae observă că apa primordială ar putea avea un chip în apa terestră. Apa primordială este o energie care închidea în ea potenţialul dăruit de Dumnezeu, întru făptuirea lucrării Lui. Dumnezeu a făcut toate cele zidite folosind această energie, tot aşa cum apa terestră, care este chipul aceleia, întreţine toate vieţuitoarele. La fel cum, după crearea acestei ape, săvârşită de Dumnezeu la început, nimic altceva „nu se mai naşte din nimic şi nu rămâne în viaţă, sau într­-o anumită mobilitate, fără apa mişcată de Duhul Sfânt”, tot astfel şi organismele care nu mai pot folosi apa „devin total rigide şi se sfărâmă în moarte”⁷. Mergând până la capăt în demersul acesta comparativ, părintele Stăniloae spune că, precum viaţa biologică fără apă nu există, nici viaţa spirituală fără Duh Sfânt nu este posibilă.

ÎNTRUPAREA ŞI BOTEZUL DOMNULUI – SCUFUNDAREA OMULUI ÎN VIAŢA LUI DUMNEZEU

Toate aceste înţelesuri se luminează şi mai mult dacă sunt privite împreună cu Botezul Mântuitorului. Creaţia întreagă se înnoieşte. La fel ca în zilele de început ale lumii, Duhul se poartă deasupra apelor. „Prin Botezul lui Hristos, Duhul Sfânt s‑a unit cu apa Iordanului (ca susţinătoare a vieţii), pentru că Duhul Sfânt este Cel ce le‑a făcut pe cele existente spre viaţă; dar nu spre o viaţă biologică, întreţinută autonom de apă, ci una veşnic plină de El.” Mai mult, Botezul lui Hristos în Iordan inaugurează o nouă viaţă şi începutul înnoirii întregii lumi create, prin înnoirea omului inaugurată la Botez. Părintele Stăniloae afirmă că în Taina Botezului omul se înnoieşte, renaşte la o nouă viaţă, din Duh şi din materia cosmică, „întrucât apa reprezintă această materie în stare lichidă, ca rezervă, ca sân al oricărei forme de existenţă organizată. [...] Materia însăşi, readusă la mobilitatea ei duhovniocească, devine mediu al Duhului creator, liber, mereu nou în acetele Sale. Apa botezului e în chip ascuns materia veacului viitor, care va purta în ea pe Fiul ca ipostas străveziu şi pe Duhul cu energiile Lui de viaţă făcătoare şi pentru noi.”⁸.

În acelaşi timp, trebuie spus că toată lucrarea Duhului în apele lumii create şi prin ele în tot ce este viu, întreaga lucrare restauratoare a lui Dumnezeu în om, prin Taina Sfântului Botez, şi prin om în întreaga lume creată, nu ar fi fost posibile în afara Întrupării lui Hristos. Premergător botezului nostru, şi Botezului lui Hristos în apa Iordanului, pentru restaurarea omului şi a Creaţiei, stă Botezul Lui în firea omenească: „A trebuit să se scufunde Fiul în natura omenească şi prin ea în apă, pentru ca noi, scufundându‑ne în apă, să ne scufundăm în viaţa Lui dumnezeiască sau în Duhul Lui cel Sfânt.”⁹.

LACRIMILE POCĂINŢEI – APELE CURĂŢITOARE ALE SUFLETULUI

La săvârşirea Sfintei Taine a Botezului omul primeşte nume, fiind chemat pentru prima dată de Dumnezeu, ca subiect responsabil¹⁰ pentru alegerile şi pentru faptele sale. Taina Botezului restaureaza fiinţa umană, dându‑i curajul să recunoască faptele rele şi puterea de a plânge pentru săvârşirea lor. Însă plânsul pocăinţei şi al nevoinţelor spală ochii de privirile pătimaşe, spală inima de poftele străine, dezvăluind înţelesurile spirituale ale celor văzute, astfel încât omul ajunge să‑l vadă pe Dumnezeu. „Când te‑ai ridicat prin multe osteneli şi sudori deasupra micimii trupului şi te‑ai dezbrăcat de trebuinţele lui îl vei purta uşor şi duhovniceşte, ca pe unul ce nu va simţi nici foame, nici sete. Atunci vei privi mai bine, ca prin oglindă (I Cor.13, 12), pe Cel mai presus de minte şi cu ochii tăi spălaţi de lacrimi vei vedea pe Cel pe care nimeni nu L‑a văzut vreodată (Ioan 1, 18).”¹¹ În acest fel, apa lacrimilor izvorâtă din pocăinţă curăţă mai adânc mintea şi inima omului, scoţând la iveală firea lui curată, tot aşa cum apa din afară curăţă lucrurile şi le dezvăluie în chipul lor adevărat, originar.

 Prin urmare, chiar dacă viaţa omului în lume şi călătoria lui prin istorie îi pot întuneca chipul divin, starea de pocăinţă este cea prin care va putea să reînnoiască responsabilitatea primită la Botez. Astfel încât apa Botezului, chip al izvorului vieţii spirituale, şi lacrimile pocăinţei curăţă şi restaurează frumuseţea spirituală a omului, chipul lui originar, prin lucrarea lui Dumnezeu, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul vieţii spirituale.