Necredincioșii spun adesea: „Nu cred decât ce văd.” Orbirea lor se aseamănă cu a unui analfabet care vede cât se poate de bine literele tipărite pe paginile unei cărți, dar este incapabil să descifreze sensul lor, care este nevăzut. Orbirea lui nu vine de la ochi, ci de la duhul lui. Tot așa, cei care vor să cunoască adevărul cercetând lumea vizibilă și omul trupesc sunt orbi cu duhul și nu știu să citească lumea și viața ca fiind cartea lui Dumnezeu: „Cel care crede că poate cunoaste tainele lui Dumnezeu prin teoria științifică exterioară se aseamănă cu cel lipsit de minte care vrea să vadă raiul cu telescopul.” (Paisie Aghioritul, Epistole)

Dat fiind că ochii noștri sunt insufi-cienți pentru a vedea realitatea dumnezeiască, iar mintea noastră prea îngustă pentru a primi înțelepciunea care vine de sus, „este nevoie ca cel care vrea să se lumineze prin cunoașterea lui Dumnezeu să-și recunoască nimicnicia, orbirea și întunecimea” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie). 

Existența lui Dumnezeu este fără îndoială un adevăr rațional, căci Zidirea dovedește existența Ziditorului, tot așa cum prezența unui copil este dovada de netăgăduit că părinții lui există, chiar dacă nu-i putem vedea. Dar rațiunea omenească, prin propria sa putere, nu este capabilă să cunoască adevărul viu al lui Dumnezeu, de aceea „Dumnezeu se face cunoscut mai cu seamă prin inimă, ca fiind dragoste și lumină”. Astfel încât „dragostea și cunoașterea se contopesc într-unul și același act” (Arhimandritul Sofronie, Viața Lui este a mea).

Logica rațională, aceeași pentru toți oamenii din lume – precum doi și cu doi fac patru –, se limitează la lucrurile acestei lumi și este fundamental diferită de adevărul cel veșnic al lui Dumnezeu, care nu poate fi cunoscut decât în mod individual, în inima fiecăruia: „Inima este cea care îl simte pe Dumnezeu, și nu rațiunea. Iată ce este credința, Dumnezeu simțit de inimă și nu de rațiune.” (Pascal, Cugetări)

Știința omului fără Dumnezeu este o știință care vine de jos, adică din această lume, și dată fiind natura ei pământească ea nu poate studia decât lucrurile muritoare, astfel încât adevărul ei suprem, care le cuprinde pe toate celelalte, este moartea. De aceea știința care vine din cele de jos nu ne poate face să cunoaștem decât situația tragică și fără scăpare a omului muritor: „Cunoașterea propriei noastre nimicnicii fără cunoașterea lui Dumnezeu duce la deznădejde.” (Pascal, op. cit.) De aceea „cunoașterea fără luminare de sus este o catastrofă” (Paisios Aghioritul, Cuvinte, vol. 1).

Când inima noastră este tulburată de stări psihice negative – îngrijorare, mânie, deprimare, dușmănie, înspăimântare etc. –, numai cunoașterea „de jos” este posibilă, căci avem tendința să atribuim aceste tulburări sufletești unor împrejurări exterioare (dificultăți financiare, probleme profesionale, neînțelegeri familiale, decepții sentimentale etc.), care pot fi reale, dar nu constituie cauza principală a stărilor noastre de neliniște și de întunecare sufletească, întotdeauna avându-și izvorul înlăuntrul nostru: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om.” (Matei 15, 19-20)

Înțelepciunea care vine de sus nu se manifestă (numai) prin facultățile intelectuale ale omului, ci cu precădere prin inima sa și prin calitățile lui sufletești – dragoste, smerenie, pace lăuntrică, dăruire de sine etc. –, singurul mod de a cunoaște adevărul lui Dumnezeu și de a-l comunica semenilor săi: „Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-și arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii! Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de vrajbă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci, acolo unde este pizmă și duh de vrajbă, sunt tulburări și tot felul de fapte rele. Înțelepciunea care vine de sus este, mai întâi, curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roduri bune, fără părtinire, nefățarnică. Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (Iacov 3, 13-18)

Sufletul omului modern s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de înțelepciunea care vine de sus, dat fiind că inima lui s-a legat de lucrurile acestei lumi. Bunurile materiale, confortul, plăcerile trupești, banii și toate avantajele procurate de bogăție au devenit scopul suprem al omului fără Dumnezeu. Spiritul lui materialist, cupiditatea și lăcomia lui sunt trăsături dominante ale societăților de consum.

 Ateii invocă adesea tăcerea lui Dumnezeu ca argument al necredinței lor. Dar această tăcere nu este o dovadă a inexis-tenței lui Dumnezeu, ci a surzeniei omului căzut în păcat. Cerul omenirii moderne a coborât – și continuă să coboare – tot mai jos: nu mai este cerul lui Dumnezeu, este cerul muștelor, care, având în vedere scurta lor existență, trebuie să profite aici și acum de această masă plină de bunătăți a lumii. Pentru omul care nu cunoaște decât adevărurile de jos, pământul, cerul, munții, pădurile, oceanele, întreaga natură și toate viețuitoarele, inclusiv făptura omenească, nu prezintă interes decât în măsura în care constituie o sursă de beneficii financiare și un mijloc prin care își poate spori profiturile. Astfel se explică „rolul imens pe care îl joacă astăzi, în existența popoarelor ca și în cea a indivizilor, elementele de ordin economic: industria, comerțul, finanțele; s-ar părea că numai aceasta contează (…). S-ar părea că puterea financiară domină orice politică, iar concurența comercială exercită o influență preponderentă asupra relațiilor între popoare.” (René Guénon, Criza lumii moderne).

Duhul care vine de jos ne spune să strângem comori pe pământ, căci nu există o altă lume, în timp ce înțelepciunea de sus ne îndeamnă altfel: „strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” (Matei 6, 20-21)

Când este plină de patimile de jos, îngreunată de povara lor și legată de pământ, inima omului nu se mai poate înălța către Dumnezeu pentru a primi luminarea Duhului Lui. Inteligența de jos – a șarpelui – se substituie în acest caz înțelepciunii care vine de sus, așa cum ne face să înțelegem Freud atunci când spune că „nu există nicio instanță deasupra rațiunii” (Viitorul unei iluzii).

Rațiunea singură, prin propriile sale puteri , nu poate să cunoască și să primească Duhul lui Dumnezeu, căci ea vine din această lume și aparține omului natural, făcut din carne și sânge: „Smerește-te, rațiune neputincioasă! Taci din gură, natură imbecilă! Învățați că omul este infinit mai presus decât omul și auziți de la stăpânul vostru adevărata voastră menire, pe care nu o știți! Ascultați-L pe Dumnezeu.” (Pascal, op. cit.)