Noul model va fi consacrat de câteva rezultate remarcabile. Astăzi știm că avem de‑a face cu un univers în expansiune, în care spaţiul dintre galaxii creşte și în care trecutul îndepărtat e diferit de prezent, un univers care pare să aibă un început. Cosmologii au elaborat diverse procedee în încercarea unei aprecieri a vârstei universului, derulând imaginar întreg filmul desfășurării înapoi către începuturi, până la momentul iniţial, numit în mod curent Big Bang. În prezent, după aproape 50 de ani de la primele date observaţionale, care au arătat îndepărtarea galaxiilor, cosmologia Big Bang‑ului face referiri frecvente la un „început”.

FIZICA ŞI ÎNCEPUTUL TIMPUL

Scrutând tot mai departe în univers, cosmologia urmăreşte un drum ştiinţific care duce către trecutul tot mai îndepărtat. Călăuziţi de radiaţia existentă în univers, cercetătorii par să facă o călătorie care îi apropie tot mai mult de ceea ce pare a fi momentul creaţiei lumii. În discursul lor găsim adesea aprecierea vârstei universului – în ultima vreme cu pretenția unei precizii tot mai mari, pe baza expansiunii şi a legii Hubble. Mai concret, ținând seama de viteza cu care galaxiile se îndepărtează de Pământ, cosmologii apreciază că expansiunea a început în urmă cu 13.7 – 15 miliarde de ani.

Totuşi, în cercetările dezvoltate ulterior sunt introduse noi ipoteze și multe alte nuanţe, care ar putea schimba perspectiva, dacă acestea s‑ar dovedi valabile. Într‑o carte publicată în 2010, The Grand Design, Stephen Hawking apreciază că ideea de început a Universului pare să nu mai aibă rost. Hawking scrie că, pe măsură ce ne apropiem de începutul Universului, călăuziți de mecanica cuantică şi de unele rezultate provenite din teoria corzilor, pare că nu avem de‑a face cu un început propriuzis. În perioada în care Universul era minuscul, guvernat deopotrivă de legile mecanicii cuantice şi de cele ale gravitaţiei, existau se pare, doar patru dimensiuni spaţiale. Starea primordială a Universului, ar apărea, așadar, fără o dimensiune temporală, astfel încât „ideea de început propriuzis” ar fi în mod „semnificativ afectată”, situându‑se, spune el, „dincolo de experienţa noastră, dar nu dincolo de imaginaţia noastră”¹.

Este important să spunem aici că există consideraţii cu un înţeles convergent şi în cuprinsul epistemologiei. Câtă vreme timpul este o dimensiune a lumii în care trăim, conceptul de început sau de vârstă referitoare la întregul univers nu par a fi adecvate. Şi momentul iniţial şi vârsta universului, calculată începând de atunci, sunt deja parte din univers, astfel încât ambele expresii exclud măsurarea propriuzisă a unei durate și desigur, un observator care poate supraveghea întreaga evoluţie².

FIZICA, FILOSOFIA ŞI TEOLOGIA. DESPRE VIDUL PRIMORDIAL

Semnificativ, de asemenea, e faptul că multe dintre explorările cosmologice privind descrierea științifică a momentului de început ajung să vorbească despre ceva numit nimic, un anumit vid energetic, plin de fluctuaţii, o stare cuantică a universului, în care sunt prezente toate interacţiunile fundamentale, într‑o formă unificată. (Punctul acesta primordial, cu densitate de energie inimaginabil de mare, în care dimensiunile spaţiului şi ale timpului sunt indistincte, e numit și singularitate.) Însă, „nimicul” acesta primeşte diverse înţelesuri, asupra cărora nici oamenii de ştiinţă, şi cu atât mai puţin cei dinafara cosmologiei, nu pot cădea de acord.

Mai întâi trebuie spus că, potrivit fizicii recente, nimicul, în sensul golului absolut, pare să nu existe, câtă vreme mecanica cunatică postulează, şi experimentele o confirmă, existenţa unei energii, a unor fluctuaţii neîntrerupte de energie. Vidul ascunde miliarde de miliarde de perechi particulă‑antiparticulă, care sunt generate şi care dispar permanent.

VIDUL FLUCTUANT ŞI APARIŢIA UNIVERSULUI

Așadar, vidul nu este gol. Avem de‑a face cu un vid fluctuant, plin de energie, de mişcare. Pe de altă parte şi particulele conţin vid cuantic, într‑o proporţie semnificativă. Atomii conţin vid cuantic, întrucât atomul este mult mai mare, comparativ cu dimensiunile electronilor şi cu ale nucleului care îl compun. Protonii conţin mai mult vid cuantic, întrucât masa lor e constituită într‑o proporţie mai mare de mişcarea cuarcilor decât de contribuţia propriuzisă a maselor cuarcilor. În fine, potrivit mecanicii cuantice, și interacţiunile fundamentale pot fi privite ca forme de vid.³

În același timp, teoreticienii, luând în seamă și sugestiile teoriei corzilor, văd vidul cuantic ca fiind un adevărat fundal, care intră în constituţia particulelor, dar care le şi conţine, sub forma unor perechi particulă‑antiparticulă, care apar şi dispar cu repeziciune. De aceea, s‑ar putea spune, aşa cum şi Leonard Susskind conchide, că vidul reprezintă „o listă a tuturor particulelor elementare, ca şi a constantelor naturii care ar fi puse în evidenţă de experienţă”, fiind, în acelaşi timp, „cadrul în care legile fizicii iau o formă particulară”⁴.

Aşadar, potrivit aprecierilor pe care le poate face acum fizica, tot ce vedem este rezultatul unor excitaţii ale vidului. Întreg universul a apărut dintr‑o formă de vid, dintr‑o energie depozitată în vacuum. Mai mult, opinează fizicienii, această legătură strânsă între naşterea universului şi fluctuaţiile de vid ar putea indica faptul că apariţia universului e deopotrivă imprevizibilă şi inevitabilă. Ar fi vorba, în acest sens, de o creaţie spontană, posibilă în condiţiile vibraţiilor energetice existente în vid, întrucât nimicul de care vorbeşte fizica este extrem de instabil, ceea ce ar însemna că apariția universului ar trebui văzută ca un eveniment inevitabil.

MISTERUL ENERGIEI DIN VID

De aceea, unii oameni de ştiinţă au tendința să investească acest vid primordial cu tot ceea ce ar fi necesar pentru explicitarea concretă şi completă a apariţiei universului. Spre exemplu, Peter Atkins, un om de ştiinţă care şi‑a declarat răpicat credinţa în puterea nelimitată a ştiinţei, declară că ar fi de dorit ca ştiinţa să ajungă, în final, la putinţa de a oferi o explicaţie deplină privitoare la tot ce ne înconjoară chiar în baza acestui nimic. În felul acesta, spune Atkins, misterul va fi închis în cuprinsul ştiinţei. Ar fi bine, spune el, ca nimicul acesta, din care se naşte totul, să fie un nimic absolut, care să nu mai presupună nicio altă sarcină suplimentară de întemeiere, de precizări structurale privind fondul fizic al lumii. Iar aceasta tocmai în ideea unei eliberări definitive a ştiinţei de sub auspiciile speculative ale metafizicii sau ale teologiei.

Întradevăr, potrivit fizicii, lumea şi întreg universul sunt o excitaţie a vidului. La asta se adaugă și speculaţiile teoretice privind perioada anterioară Big‑Bang‑ului, care văd şi ele vidul energetic, acest nimic înzestrat cu o anumită structură matematică, drept cauză a Universului, încât totul pare să provină, în mod firesc, din nimic⁵. Totuşi, maniera aceasta de abordare nu rezolvă problema începutului, pentru că şi acest nimic, câtă vreme este rezultatul unui demers științific, nu poate evita o anumită caracterizare specifică ştiinţelor.

Pe de altă parte însă, faptul că, în mod spontan, din ceea ceea ce numim fluctuaţii ale energiei, care nasc perechi quark‑antiquark, a apărut întregul univers sugerează, potrivit unei interpretări a cosmologului Victor Stenger, că, în ciuda entropiei, „ceva este o stare mult mai naturală decât nimicul”. Nu există, afirmă Stenger, o barieră între ceea ce este acum întreg Universul şi starea primordială (adică „nimicul” iniţial), întrucât Big Bang‑ul nu e nimic altceva decât fluctuaţia vidului, o vibraţie născută din nimic. Încât lumea nu e decât o trecere firească – în termeni cuantici – de la nimic la existenţă!

Într‑o încercare deloc rafinată de a lega întrebările vechi ale filosofiei cu răspunsurile recente ale fizicii, s‑ar putea spune deci că apariţia spontană şi inevitabilă a Universului din fluctuaţiile de vid ar furniza un posibil „răspuns ştiinţific” la celebra întrebare metafizică „de ce există ceva mai curând decât nimic?”. Un teoretician important, Alan Guth, care are contribuţii decisive în descrierea mecanismelor inflaţiei, conchide, pe baza indicaţiilor teoriei fizice, că din acest nimic a apărut întreg Universul, astfel încât, fizic vorbind, s‑ar putea spune că „ceva este nimic”⁶.

Aşadar, fluctuaţiile neîntrerupte ale energiei de vid, care generează spontan întreg universul, reprezintă un posibil scenariu ştiinţific care ar putea explica de ce există ceva mai curând decât nimic. Tot ele dau, pentru unii dintre cercetători, şi un posibil răspuns la problema existenţei Creatorului. Stephen Hawking, de exemplu, afirmă că, în aceste condiţii, „nu este necesar să invocăm existenţa lui Dumnezeu pentru a avea o explicaţie cu privire la începutul universului”⁷.

TUNELARE CUANTICĂ ÎN VACUUM ŞI UNIVERSUL PRIMORDIAL

Însă perspectiva aceasta nu este întemeiată. Un punct de vedere interesant, în această chestiune, este exprimat de Arhiepiscopul Josef Zycinscki. Pe de o parte, el avertizează cu privire la graba de a folosi întreaga construcţie teoretică a cosmologiei Big Bang‑ului pentru argumentarea creaţiei biblice. Pe de altă parte, el amendează şi opinia altor autori, care văd în noile versiuni ale cosmologiei, diluând ideea de început (prin inflaţia eternă sau în ipoteza multiversurilor, în special), un argument eronat împotriva creaţiei. De fapt, spune Arhiepiscopul Josef Zycinscki, nici Big Bang‑ul nu este un echivalentul ştiinţific al adevărului de credinţă privitor la creaţia lumii, dar nici modelele ce par să excludă începutul universului nu sunt contraargumente în raport cu învăţătura creştină despre teologia creaţiei.

Ca argument pentru această poziţie, autorul subliniază o distincţie necesară între „nimicul” utilizat în doctrina creştină a creaţiei şi cel învocat în cosmologia contemporană. Faptul că „nimicul” prezent în teoriile cosmologice posedă o bogată structură matematică, scrie Zycinski, face ca acest concept să se situeze mai degrabă în apropierea logos‑ul grecesc, aşa cum era înţeles logosul în tradiţia heracliteană şi neoplatonică, decât în înrudirea cu nefiinţa pomenită în teologia patristică⁸.

TAINA NEAPROPIATĂ A CREAŢIEI

Din perspectivă teologică, momentul creaţiei nu este un eveniment care se desfăşoară în lume, în coordonatele ei. Creaţia lumii nu este un proces petrecut în interiorul universului, ci unul mai presus de realitate. De aceea, apariţia universului ca tunelare cuantică din nimic nu poate fi acelaşi lucru cu evenimentul creaţieiex nihilo⁹. Cele două începuturi aparţin unor planuri distincte, chestiune remarcată și de analiza fenomenologică a existenței. Mai precis, e vorba despre diferenţa ontologică, propusă de Heidegger, care deosebește onticul (fiinţarea), de ontologic (fiinţa fiinţării). Din perspectivă teologică, începutul lumii ţine de ontologic şi nu de ontic, astfel încât chiar dacă apropierea de momentul Big Bang‑ului ar putea fi o apropiere de stadiile de început ale lumii fizice, aceasta nu presupune o apropiere de actul creaţiei ca atare.

Cu privire la această distincție între planul științific și cel teologic al începutului alte câteva deosebiri pot ieși la iveală. În înţelegerea teologiei creştine, evenimentul creaţiei nu e transformarea a ceva în altceva, nu înseamnă „a lucra cu ceva sau în cuprinsul existenţei materiale”, întrucât Dumnezeu nu foloseşte nimic din toate acestea (nici materie şi nici energie) pentru a crea lume¹⁰. Mai mult, dacă e să rămânem în cuprinsul acestei arii, nu găsim niciun înţeles filosofic sau ştiinţific care ar putea să facă posibilă dovada că Universul întreg provine (emerge) din nimicul ontologic¹¹. Cu atât mai puțin despre Creație ca Operă personală a lui Dumnezeu, dăruită omului.

Este interesant că, încercând să întemeieze întreaga lume pe nimic, discursul ştiinţific pare să se apropie de o situaţie paradoxală. Pe de o parte, intrând în plasa întrebărilor referitoare la întemeierea lumii, ştiinţa pare să înregistreze o infirmitate epistemologică. Atrasă irezistibil într‑un fel de joc al ielelor, plin de interogaţii metafizice seducătoare, cosmologia ajunge într‑o situaţie irezolvabilă ştiinţific. Pe de altă parte, alegând să atace toate aceste provocări metafizce legate de începutul universului cu nimicul absolut, capabil să producă lumea în mod inevitabil, ştiinţa ajunge în situaţia în care, fără să‑l excludă pe Dumnezeu din crearea şi istoria lumii, plasează începutul universului într‑o stare cvasi‑apofatică, imposibil de precizat ştiinţific.