Noul model va fi consacrat de câteva rezultate remarcabile. Astăzi știm că avem de‑a face cu un univers în expansiune, în care spațiul dintre galaxii crește și în care trecutul îndepărtat e diferit de prezent, un univers care pare să aibă un început. Cosmologii au elaborat diverse procedee în încercarea unei aprecieri a vârstei universului, derulând imaginar întreg filmul desfășurării înapoi către începuturi, până la momentul inițial, numit în mod curent Big Bang. În prezent, după aproape 50 de ani de la primele date observaționale, care au arătat îndepărtarea galaxiilor, cosmologia Big Bang‑ului face referiri frecvente la un „început”.

FIZICA ÅžI ÎNCEPUTUL TIMPUL

Scrutând tot mai departe în univers, cosmologia urmărește un drum științific care duce către trecutul tot mai îndepărtat. Călăuziți de radiația existentă în univers, cercetătorii par să facă o călătorie care îi apropie tot mai mult de ceea ce pare a fi momentul creației lumii. În discursul lor găsim adesea aprecierea vârstei universului – în ultima vreme cu pretenția unei precizii tot mai mari, pe baza expansiunii și a legii Hubble. Mai concret, ținând seama de viteza cu care galaxiile se îndepărtează de Pământ, cosmologii apreciază că expansiunea a început în urmă cu 13.7 – 15 miliarde de ani.

Totuși, în cercetările dezvoltate ulterior sunt introduse noi ipoteze și multe alte nuanțe, care ar putea schimba perspectiva, dacă acestea s‑ar dovedi valabile. Într‑o carte publicată în 2010, The Grand Design, Stephen Hawking apreciază că ideea de început a Universului pare să nu mai aibă rost. Hawking scrie că, pe măsură ce ne apropiem de începutul Universului, călăuziți de mecanica cuantică și de unele rezultate provenite din teoria corzilor, pare că nu avem de‑a face cu un început propriuzis. În perioada în care Universul era minuscul, guvernat deopotrivă de legile mecanicii cuantice și de cele ale gravitației, existau se pare, doar patru dimensiuni spațiale. Starea primordială a Universului, ar apărea, așadar, fără o dimensiune temporală, astfel încât „ideea de început propriuzis” ar fi în mod „semnificativ afectată”, situându‑se, spune el, „dincolo de experiența noastră, dar nu dincolo de imaginația noastră”¹.

Este important să spunem aici că există considerații cu un înțeles convergent și în cuprinsul epistemologiei. Câtă vreme timpul este o dimensiune a lumii în care trăim, conceptul de început sau de vârstă referitoare la întregul univers nu par a fi adecvate. Åži momentul inițial și vârsta universului, calculată începând de atunci, sunt deja parte din univers, astfel încât ambele expresii exclud măsurarea propriuzisă a unei durate și desigur, un observator care poate supraveghea întreaga evoluție².

FIZICA, FILOSOFIA ÅžI TEOLOGIA. DESPRE VIDUL PRIMORDIAL

Semnificativ, de asemenea, e faptul că multe dintre explorările cosmologice privind descrierea științifică a momentului de început ajung să vorbească despre ceva numit nimic, un anumit vid energetic, plin de fluctuații, o stare cuantică a universului, în care sunt prezente toate interacțiunile fundamentale, într‑o formă unificată. (Punctul acesta primordial, cu densitate de energie inimaginabil de mare, în care dimensiunile spațiului și ale timpului sunt indistincte, e numit și singularitate.) Însă, „nimicul” acesta primește diverse înțelesuri, asupra cărora nici oamenii de știință, și cu atât mai puțin cei dinafara cosmologiei, nu pot cădea de acord.

Mai întâi trebuie spus că, potrivit fizicii recente, nimicul, în sensul golului absolut, pare să nu existe, câtă vreme mecanica cunatică postulează, și experimentele o confirmă, existența unei energii, a unor fluctuații neîntrerupte de energie. Vidul ascunde miliarde de miliarde de perechi particulă‑antiparticulă, care sunt generate și care dispar permanent.

VIDUL FLUCTUANT ÅžI APARIÅ¢IA UNIVERSULUI

Așadar, vidul nu este gol. Avem de‑a face cu un vid fluctuant, plin de energie, de mișcare. Pe de altă parte și particulele conțin vid cuantic, într‑o proporție semnificativă. Atomii conțin vid cuantic, întrucât atomul este mult mai mare, comparativ cu dimensiunile electronilor și cu ale nucleului care îl compun. Protonii conțin mai mult vid cuantic, întrucât masa lor e constituită într‑o proporție mai mare de mișcarea cuarcilor decât de contribuția propriuzisă a maselor cuarcilor. În fine, potrivit mecanicii cuantice, și interacțiunile fundamentale pot fi privite ca forme de vid.³

În același timp, teoreticienii, luând în seamă și sugestiile teoriei corzilor, văd vidul cuantic ca fiind un adevărat fundal, care intră în constituția particulelor, dar care le și conține, sub forma unor perechi particulă‑antiparticulă, care apar și dispar cu repeziciune. De aceea, s‑ar putea spune, așa cum și Leonard Susskind conchide, că vidul reprezintă „o listă a tuturor particulelor elementare, ca și a constantelor naturii care ar fi puse în evidență de experiență”, fiind, în același timp, „cadrul în care legile fizicii iau o formă particulară”⁴.

Așadar, potrivit aprecierilor pe care le poate face acum fizica, tot ce vedem este rezultatul unor excitații ale vidului. Întreg universul a apărut dintr‑o formă de vid, dintr‑o energie depozitată în vacuum. Mai mult, opinează fizicienii, această legătură strânsă între nașterea universului și fluctuațiile de vid ar putea indica faptul că apariția universului e deopotrivă imprevizibilă și inevitabilă. Ar fi vorba, în acest sens, de o creație spontană, posibilă în condițiile vibrațiilor energetice existente în vid, întrucât nimicul de care vorbește fizica este extrem de instabil, ceea ce ar însemna că apariția universului ar trebui văzută ca un eveniment inevitabil.

MISTERUL ENERGIEI DIN VID

De aceea, unii oameni de știință au tendința să investească acest vid primordial cu tot ceea ce ar fi necesar pentru explicitarea concretă și completă a apariției universului. Spre exemplu, Peter Atkins, un om de știință care și‑a declarat răpicat credința în puterea nelimitată a științei, declară că ar fi de dorit ca știința să ajungă, în final, la putința de a oferi o explicație deplină privitoare la tot ce ne înconjoară chiar în baza acestui nimic. În felul acesta, spune Atkins, misterul va fi închis în cuprinsul științei. Ar fi bine, spune el, ca nimicul acesta, din care se naște totul, să fie un nimic absolut, care să nu mai presupună nicio altă sarcină suplimentară de întemeiere, de precizări structurale privind fondul fizic al lumii. Iar aceasta tocmai în ideea unei eliberări definitive a științei de sub auspiciile speculative ale metafizicii sau ale teologiei.

Întradevăr, potrivit fizicii, lumea și întreg universul sunt o excitație a vidului. La asta se adaugă și speculațiile teoretice privind perioada anterioară Big‑Bang‑ului, care văd și ele vidul energetic, acest nimic înzestrat cu o anumită structură matematică, drept cauză a Universului, încât totul pare să provină, în mod firesc, din nimic⁵. Totuși, maniera aceasta de abordare nu rezolvă problema începutului, pentru că și acest nimic, câtă vreme este rezultatul unui demers științific, nu poate evita o anumită caracterizare specifică științelor.

Pe de altă parte însă, faptul că, în mod spontan, din ceea ceea ce numim fluctuații ale energiei, care nasc perechi quark‑antiquark, a apărut întregul univers sugerează, potrivit unei interpretări a cosmologului Victor Stenger, că, în ciuda entropiei, „ceva este o stare mult mai naturală decât nimicul”. Nu există, afirmă Stenger, o barieră între ceea ce este acum întreg Universul și starea primordială (adică „nimicul” inițial), întrucât Big Bang‑ul nu e nimic altceva decât fluctuația vidului, o vibrație născută din nimic. Încât lumea nu e decât o trecere firească – în termeni cuantici – de la nimic la existență!

Într‑o încercare deloc rafinată de a lega întrebările vechi ale filosofiei cu răspunsurile recente ale fizicii, s‑ar putea spune deci că apariția spontană și inevitabilă a Universului din fluctuațiile de vid ar furniza un posibil „răspuns științific” la celebra întrebare metafizică „de ce există ceva mai curând decât nimic?”. Un teoretician important, Alan Guth, care are contribuții decisive în descrierea mecanismelor inflației, conchide, pe baza indicațiilor teoriei fizice, că din acest nimic a apărut întreg Universul, astfel încât, fizic vorbind, s‑ar putea spune că „ceva este nimic”⁶.

Așadar, fluctuațiile neîntrerupte ale energiei de vid, care generează spontan întreg universul, reprezintă un posibil scenariu științific care ar putea explica de ce există ceva mai curând decât nimic. Tot ele dau, pentru unii dintre cercetători, și un posibil răspuns la problema existenței Creatorului. Stephen Hawking, de exemplu, afirmă că, în aceste condiții, „nu este necesar să invocăm existența lui Dumnezeu pentru a avea o explicație cu privire la începutul universului”⁷.

TUNELARE CUANTICÄ‚ ÎN VACUUM ÅžI UNIVERSUL PRIMORDIAL

Însă perspectiva aceasta nu este întemeiată. Un punct de vedere interesant, în această chestiune, este exprimat de Arhiepiscopul Josef Zycinscki. Pe de o parte, el avertizează cu privire la graba de a folosi întreaga construcție teoretică a cosmologiei Big Bang‑ului pentru argumentarea creației biblice. Pe de altă parte, el amendează și opinia altor autori, care văd în noile versiuni ale cosmologiei, diluând ideea de început (prin inflația eternă sau în ipoteza multiversurilor, în special), un argument eronat împotriva creației. De fapt, spune Arhiepiscopul Josef Zycinscki, nici Big Bang‑ul nu este un echivalentul științific al adevărului de credință privitor la creația lumii, dar nici modelele ce par să excludă începutul universului nu sunt contraargumente în raport cu învățătura creștină despre teologia creației.

Ca argument pentru această poziție, autorul subliniază o distincție necesară între „nimicul” utilizat în doctrina creștină a creației și cel învocat în cosmologia contemporană. Faptul că „nimicul” prezent în teoriile cosmologice posedă o bogată structură matematică, scrie Zycinski, face ca acest concept să se situeze mai degrabă în apropierea logos‑ul grecesc, așa cum era înțeles logosul în tradiția heracliteană și neoplatonică, decât în înrudirea cu neființa pomenită în teologia patristică⁸.

TAINA NEAPROPIATÄ‚ A CREAÅ¢IEI

Din perspectivă teologică, momentul creației nu este un eveniment care se desfășoară în lume, în coordonatele ei. Creația lumii nu este un proces petrecut în interiorul universului, ci unul mai presus de realitate. De aceea, apariția universului ca tunelare cuantică din nimic nu poate fi același lucru cu evenimentul creațieiex nihilo⁹. Cele două începuturi aparțin unor planuri distincte, chestiune remarcată și de analiza fenomenologică a existenței. Mai precis, e vorba despre diferența ontologică, propusă de Heidegger, care deosebește onticul (ființarea), de ontologic (ființa ființării). Din perspectivă teologică, începutul lumii ține de ontologic și nu de ontic, astfel încât chiar dacă apropierea de momentul Big Bang‑ului ar putea fi o apropiere de stadiile de început ale lumii fizice, aceasta nu presupune o apropiere de actul creației ca atare.

Cu privire la această distincție între planul științific și cel teologic al începutului alte câteva deosebiri pot ieși la iveală. În înțelegerea teologiei creștine, evenimentul creației nu e transformarea a ceva în altceva, nu înseamnă „a lucra cu ceva sau în cuprinsul existenței materiale”, întrucât Dumnezeu nu folosește nimic din toate acestea (nici materie și nici energie) pentru a crea lume¹⁰. Mai mult, dacă e să rămânem în cuprinsul acestei arii, nu găsim niciun înțeles filosofic sau științific care ar putea să facă posibilă dovada că Universul întreg provine (emerge) din nimicul ontologic¹¹. Cu atât mai puțin despre Creație ca Operă personală a lui Dumnezeu, dăruită omului.

Este interesant că, încercând să întemeieze întreaga lume pe nimic, discursul științific pare să se apropie de o situație paradoxală. Pe de o parte, intrând în plasa întrebărilor referitoare la întemeierea lumii, știința pare să înregistreze o infirmitate epistemologică. Atrasă irezistibil într‑un fel de joc al ielelor, plin de interogații metafizice seducătoare, cosmologia ajunge într‑o situație irezolvabilă științific. Pe de altă parte, alegând să atace toate aceste provocări metafizce legate de începutul universului cu nimicul absolut, capabil să producă lumea în mod inevitabil, știința ajunge în situația în care, fără să‑l excludă pe Dumnezeu din crearea și istoria lumii, plasează începutul universului într‑o stare cvasi‑apofatică, imposibil de precizat științific.