Satul din Basarabia

Casele erau făcute din piatră, erau tencuite cu var amestecat cu nisip, dar și din nuiele împletite cu lut, stuf și paie. Arhitectura depinde în părțile dinspre Nistru de schimbul de cultură care s‑a petrecut o dată cu repopularea țării cu tătari, ucraineni, bieloruși etc., în urma deportărilor. Casele mai bogate aveau pridvor, dar și verandă, fiind înălțate de la pământ sau aerisite pe dedesubt pentru a păstra cât mai uscată podeaua din lemn și temperatura pe timp de iarnă sau vară. Oamenii mai înstăriți, după al Doilea Război Mondial, își acopereau casele cu țiglă, dar era un efort foarte mare, pentru că cele mai bune materiale trebuiau aduse de la Iași sau de la Bacău; cei mai săraci însă le acopereau cu stuf, iar șindrila nu s‑a folosit decât foarte rar. 

OBICEIURI

În perioada interbelică hramul bisericii era o sărbătoare a satului, zi pentru care toți se pregăteau să se ducă la biserică îmbrăcați frumos, în haina de sărbătoare a portului popular. După agapă se strângeau oameni de toate vârstele pe vatra satului, unde se făcea o horă cu lăutari până se înnopta. Un obicei foarte frumos legat de hramul satului, care a rămas până astăzi, este că rudele se vizitează venind de departe și rămânând în gazdă o zi sau două. Astăzi, în multe zone încă se mai ține această tradiție specifică, iar un lucru foarte frumos este că masa stă pusă în așteptarea oaspeților, care vin neanunțați. După al Doilea Război Mondial obiceiul a rămas împământenit, însă, din păcate, se detașează mult de biserică, neavând nicio legătură cu sfântul sau cu sărbătoarea prăznuită, mai ales pentru că multe biserici au fost închise ori pentru că țăranii erau obligați să se depărteze de viața bisericii. De aceea, sărbătoarea aceasta a devenit tradiție laică, cu masă bogată și invitați, cu joc (dansuri) în mijlocul satului, dar fără port popular, fără bătrâni și fără biserică... 

Tot în perioada interbelică, dar și mai înainte, preoții predau religia în școli, iar în biserică îi antrenau pe copii și pe adulți în tot ce ținea de Nașterea Domnului. Tinerii mergeau cu colindatul în ajunul Crăciunului, cu uratul în ajun de Sfântul Vasile și cu semănatul/sorcova după slujba de dimineață. Astăzi mai colindă doar copiii în ziua de Crăciun; mai multă importanță i se acordă uratului din ajun de Sfântul Vasile, la care merg flăcăii satului și adulți. Se merge cu biciuri, clopote, tobe, măști și buhai (un instrument făcut dintr‑un butoi micuț și o membrană de piele, de care se leagă o panglică unsă cu borș de tărâțe, pentru ca din butoi să iasă un sunet asemănător cu mugetul taurului/buhaiului atunci când e trasă printre degete). Nu lipsește nici prăjina, adică un băț lung și gros pe care se pun colacii primiți în dar.

Șezătoarea era un obicei des întâlnit în orice parte a României Mari, deci nu putea lipsi nici la românii de peste Prut. În secolul trecut, șezătoarea era un obicei des întâlnit. De obicei, familiile care aveau oi se adunau ca să toarcă, să coasă, să croșeteze sau să țeasă la război, pregătindu‑se pentru iarnă. De fiecare dată se întâlneau în curtea sau în pridvorul unei gospodării, unde gazda pregătea turte în cenușă și puțin vin. Se adunau și bătrânii, ca să depene amintiri, dar și feciori și fecioare gata de măritiș. Și astăzi, însă mai rar, se mai fac astfel de șezători în casele de cultură, cu public, însă doar ca o amintire a ceea ce a fost cândva. Aproape în fiecare sat există și un mic grup de folcloriști, care mai mângâie sufletele țăranilor prin cântecele și dansurile lor populare.

Clăcile se organizau foarte des atunci când se podea vreo casă, adică se aplica lut amestecat cu paie în pod, lut care mai întâi era călcat în picioare de bărbați și femei. Acest obicei a rămas de la țăranii care se ajutau reciproc în astfel de momente. Și astăzi se mai regăsește acest obicei, dar și‑a pierdut din amploarea de altădată. 

Înmormântarea a rămas un eveniment important al satului, plin de obiceiuri mai mult sau mai puțin creștinești, dar respectate cu rigurozitate. Spre deosebire de zilele noastre, în perioada dinainte și de după al Doilea Război Mondial, înmormântările se făceau cu mai puțină pompă.

Paștele Blajinilor este un alt eveniment foarte important legat de cei adormiți. În prima zi după Duminica Tomii, când se pot face pomeniri pentru cei răposați, creștinii se adună la mormintele apropiaților cu ouă roșii, dulciuri și vin, pentru a fi împărțite cu ceilalți după ce trece preotul pe la fiecare mormânt, ca să facă litia mică. Acest  parcurs al preotului poate dura uneori și două zile. Astăzi acest eveniment este o pricină mai puternică de revedere a rudelor decât ziua de Paști, probabil pentru că este percepută ca o zi în care dispare hotarul dintre viața aceasta și cea veșnică. 

Nunțile erau pline de simbolistică și de tradiții. Acum aproximativ o sută de ani acestea se făceau ziua, de vineri seara până duminică noaptea, în curtea părinților, într‑un cort improvizat sau chiar în casă. După ocupația sovietică, elementele estetice românești, inclusiv portul popular, dispar în mare parte din obiceiurile țăranilor, rămânând doar obiceiurile de temelie. În partea centrală a țării, în jurul anilor 1945‑1955, nunta începea vineri seara la casa miresei, unde se adunau ca să joace zestrea miresei, sâmbăta se ținea nunta tot la mireasă, iar duminică tot alaiul pleca spre casa mirelui, unde continua nunta până spre dimineață.  

Astăzi nunțile și‑au pierdut aproape toate acele obiceiuri. Dar se mai pot vedea și astăzi câteva elemente tradiționale. Spre exemplu, la sfârșitul nunții mirii sunt asaltați de cadouri din partea părinților, dar și a rudelor, simbolizând ceea ce presupunea cândva zestrea dată de părinți. Masa cea mare este un alt moment important, când fiecare familie oferă un dar mirilor, însoțit aproape întotdeauna de cuvinte frumoase. 

Desigur că fiecare sat își are obiceiurile și structura arhitecturală specifică. Asta face ca satul din orice zonă a României să fie frumos în simplitatea lui, sărac dar cu multă noimă și smerit, asemenea bătrânilor care nu se mai amestecă cu tăvălugul lumii acesteia.