Se întrevede aici ceva mai cuprinzător. Prin acțiunile sale, omul lasă urme în materia lumii: propriile idei și intenții, sub forma unor creații artistice sau realizări tehnice. Dar, în același timp, strădaniile și experiențele de fiecare zi îi transformă sensibilitatea și emoționalitatea, mintea și înțelegerea, astfel încât, după o vreme, viața i se schimbă. Vom vedea că, din perspectivă creștină, toate acestea capătă sens și se împlinesc prin Nașterea Domnului, când întreaga omenire primește în Persoana Fiului, făcut om, cea mai profundă și mai luminoasă înnoire a firii omenești.

Experiența obișnuită arată că exersarea schimbă trupul omenesc. Repetând multă vreme mișcări ce intervin în probele de concurs, atleții își întăresc musculatura. Într‑un fel asemănător, degetele pianistului deprind, pe parcursul miilor de ore de exersare atentă, în fața unor partituri complexe, o anumită agilitate, o sensibilitate sporită. Tot așa, sculptorul câștigă o capacitate de a distinge nervurile și texturile diverselor fragmente de materie.

În ultimii ani, științele creierului și cele ale performanței au arătat cum anume efortul, strădania, se întipăresc în cel ce se încumetă să le facă. Este bine cunoscut că repetiția cu atenție și perseverența determină o plasticitate cerebrală. Aceasta anunță posibilitatea fixării unor abilități noi în viața fiecărei persoane, în mod voit și conștient. De fapt, știința expertizei avertizează că fără repetiție nu poate exista performanță. Toate acestea anunță un fabulos potențial de schimbare aflat la dispoziția fiecărei persoane, nu doar în planul capacităților sale fizice, ci și în planul posibilităţilor sale cognitive, emoționale. Situații de acest fel sugerează potențialul de înnoire spirituală a persoanei.

NEUROPLASTICITATEA ȘI ÎNNOIREA MINȚII

S‑a dovedit deja, de mai multă vreme, că eforturile cognitive repetate, exercițiile mentale¹, exersarea memoriei², păstrarea unui nivel rezonabil de stres sau practica vieții spirituale³ produc modificări considerabile în rețelele neuronale și în funcționalitatea cerebrală (neuroplasticitate). Se știe, de asemenea, că postul determină creșterea factorului neurotrofic derivat din creier (BDNF), ceea ce potențează plasticitatea cerebrală¹³. Dintr‑o perspectivă mai largă, fiecare experiență antrenează procese de neuroplasticitate⁴, care, după caz, pot influența negativ (e valabil, spre pildă, în cazul depresiei⁵) sau pozitiv (cum e cazul meditației sau al rugăciunii⁶) calitatea vieții persoanei.

Psihologia a dovedit că până și experi-ențele mai puțin însemnate pot exercita influențe asupra percepțiilor noastre. Chiar simplul controlul al atenției induce modificări la nivel neuronal, în procesarea semnalelor provenite din stimuli⁷. Alte rezultate sugerează că e important să fim atenți chiar și la poziția corpului. Simpla postură a corpului influențează tabloul hormonal, putând deci să inducă o anumită dispoziție interioară. Pare întemeiată, așadar, afirmația că însuși corpul nostru poate da o formă minții⁸.

În fine, cercetările au mers către profunzimi şi mai mari, arătând că modificările dispozițiilor emoționale contribuie la forma judecăților noastre⁹, și că simpla repetiție mentală a unei acțiuni poate ameliora calitatea execuției concrete a acesteia.¹⁰

Pe de altă parte, numeroase rezultate indică faptul că anumite obișnuințe pot afecta mecanismele re‑generative ale creierului. Se știe că, în cazul unei persoane sănătoase, într‑o regiune numită girusul dentat (situat în hipocamp), se nasc între 500 și 1000 de neuroni în fiecare zi, pe toată durata vieții. E remarcabil faptul că acest proces nu depinde de vârstă. Menținerea rezervei de celule stem neuronale, procesele de divizare și de diferențiere, toate sunt ameliorate de anumite comportamente și acțiuni¹¹, fiind deci la îndemâna persoanei. Un exemplu relevant aici e postul. Dovezile arată că postul fa­vo­rizează nașterea neuronilor noi din celule stem neuronale¹².

EXPERIENȚELE DE VIAȚĂ ȘI PLASTICITATEA EXPRESIEI GENETICE

Remarcabila plasticitate a ființei omenești, datorată experiențelor, faptelor și obișnuințelor de viață, este dezvăluită și la un alt nivel. Rezultatele unor cercetări arată că unele activități și obișnuințe pot influența la modul decisiv anumiți factori de care se leagă lungimea și calitatea vieții. Este vorba despre lungimea telomerilor, formațiuni situate la capătul cromozomilor, care decid calitatea proceselor de copiere celulară, având un rol decisiv în înnoirea diverselor rezerve celulare și a țesuturilor în organism. Astăzi se știe că stresul scurtează telomerii, în vreme ce experiența vieții spirituale, exersarea compasiunii și  activitățile fizice susținute pot opri declinul lor¹³.

În fine, datele epigeneticii scot la iveală o altă fațetă a plasticității ființei omenești. Experiențele de care avem parte, modul în care gândim, emoțiile pe care le trăim, induc modificări chiar la nivel celular, modificând expresia genelor noastre. Reducerea distresului, de exemplu, și practica vieții spirituale pot regla expresia unor gene responsabile de nivelul inflamației din corp. Cercetări recente au scos la lumină aspecte care privesc acest proces spectaculos de plasticitate a ființei omenești în cel mai adânc strat biologic al ființei, la nivelul expresiei genetice.

UNDE LOCUIM, CUM TRAIM ȘI CE RESPONSABILITAȚI DECURG DE AICI

Rezultate ca cele menționate până acum sunt deosebit de relevante pentru viața creștină și (lucru poate mai puțin așteptat) sunt legate și împlinite chiar de Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Mai întâi e semnificativ faptul că tot ceea ce facem, ceea ce gândim și simțim, felul cum ne raportăm la semeni, fiecare eveniment și toate la un loc exercită o imensă influență asupra vieții și asupra persoanei noastre. Este vorba despre o plasticitatea extraordinară a ființei omenești, putința de a înregistra mișcările și postùrile noastre, experiențele și judecățile, relațiile pe care le avem cu semenii și cu lumea, imprimându‑le în adâncul ființei. Toate planurile experienței și ale vieții interioare și sociale sunt juxtapuse, toate influențându‑se între ele și influențându‑ne și pe noi. Totul ne afectează sănătatea, dispozițiile, lungimea și calitatea vieții, mintea și emoționalitatea, feluritele înțelegeri și, desigur, urcușul spiritual.

Omul nu se poate feri de consecințele acțiunilor sale. Și așa ajunge să se confrunte cu o imensă responsabilitate, socială, politică şi personală, privind însăşiviața lui, a semenilor lui și a cetății de care se îngrijește. Răspundem de ceea ce facem, de modul în care neorganizăm comunitateași de experiențele comune, pentru că toate exercită o influență asupra dispozițiilor noastre și asupra semenilor noștri.

Aici suntem într‑un acord deplin cu experiența Părinților. În nevoințele lor, ei se îngrijesc de faptă și de gând, supraveghindu‑și dispozițiile lăuntrice, felul în care văd şi se raportează la lucruri, felul cum stau, modul cum pășesc, cum mănâncă și cum îşi privesc semenii. Prin aceste înțelesuri (care decurg din rezultatele științifice menționate) ne situăm în deplin acord cu experiența sfinților, a nevoitorilor¹⁴.

UN DAR NEPREȚUIT ȘI O IMENSĂ RESPONSABILITATE

Potrivit înțe­le­surilor Revelației, putința firii omenești de a se impregna de urmele experiențelor și a lucrărilor ei ţine de un plan mai înalt. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, în vederea asemănării cu El. De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om nu a constrâns cu nimic firea omenească. Omul este cel făcut după chipul Fiului, având o fire omenească în așa fel croită, încât El să o poată îmbrăca.

La aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul adaugă faptul că omul a primit de la Dumnezeu darul existenței, ca prin existența cea bună, în conlucrarea lui cu Dumnezeu, să dobândească existența cea veșnic bună.

Teologic, în toate acestea se pot întrevedea temeiul și finalitatea plasticității ființei, confirmate până la un punct de experiența performanței și de știință. Omul are o fire înzestrată cu plasticitate, pentru ca firea să poată fi cuprinsă, fără rest, în ipostasul Fiului, în Întrupare, putând purta, în veșnicie, roadele despătimirii și viața transfigurată, câști­gate prin Întruparea Lui.

De aceea, în mod inevitabil, faptul că ne putem împătimi sau ne putem curăța, în fiecare ceas al vieții, reprezintă o deschidere dramatică spre veșnicie. Am primit un dar neprețuit și o imensă responsabilitate: darul de a putea câștiga veșnicia în fiecare clipă și pericolul de a o pierde la fel de repede. „Faptele unor eforturi și îndurări de o clipă se imprimă veșnic în ființa noastră, ceea ce arată adâncimea fiinţei, din care nu mai șterge nimic, nici eternitatea.”¹⁵ De aici grija de fiecare clipă a nevoitorului, pentru toate faptele și gândurile sale, pentru că prin fiecare dintre ele el poate fixa lăuntric o rană sau o lumină, pentru veșnicie.

ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU (THEOPLASTIA) ȘI SUPREMA PLASTICITATE A FIRII NOASTRE

Din perspectiva spiritualității creștine, s‑ar putea spune că biologia moleculară sau științele medicale ne arată urmele unui potențial imens de înnoire a vieții. În trup există procese și structuri gata să susțină înnoirea minții, schimbarea obișnuințelor, imprimarea unor mișcări noi ale spiritului. Multiplele forme de plasticitate prin care ființa omenească îşi apropriază experiențele și practicile vieții sunt partea văzută a unei plasticități supreme atotcuprinzătoare, către care suntem chemați: îndumnezeirea. Iar acest fapt se vede deslușit la Întruparea Fiului.

Asumându‑şi firea omenească, o singură dată în întreaga istorie, pentru veșnicie, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, pune în forma cea mai deplină toate puterile firii ome­nești, aducând‑o la starea unei plasticități desăvârșite. Iar aceasta o face prin coborârea Lui la noi. Așadar, în chiar evenimentul Întrupării vedem suprema plasticitate care dezvăluie menirea tuturor celorlalte: Fiul lui Dumnezeu se face lut (eplasthe), dezvăluindu‑Se, în această theoplastie¹⁶, drept Calea către suprema plasticitate a omului, îndumnezeirea.

După ce, prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu făcut om desăvârşeşte firea omenească (firea întărită prin Botezul întru El și prin Sfânta Euharistie), omul duhovnicesc exercită asupra ființei sale o plasticitate extinsă, făcându‑se pe sine asemănător Lui, în vederea unei nesfâr­șite îmbunătățiri, pentru veșnicie. Eforturile omului duhovnicesc imprimă o plasticitate nouă în trupul lui, o deprindere tot mai pronunțată a jertfei de sine pentru celălalt, despătimindu‑i sensibilitatea și mișcările. Eforturile du­hovnicești oferă și o plasticitate nouă, imprimată în emo­ționalitatea persoanei sale, afectată de cultivarea milosteniei, manifestată ca posibilitate a unei iubiri care cuprinde întreaga creație și pe semeni. În fine, plasticitatea efortului duhovnicesc se vădeşte și în puterea lui de înţelegere, tot mai largă și mai adâncă, prin care întrevede, cu simțuri curățite și o judecată luminată de virtuți, rațiunile adânci ale Creației și tainica purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru fiecare om. Toate acestea înalţă firea omului duhovnicesc către un grad de plasticitate tot mai cuprinzătoare.

Așadar, din perspectivă spirituală, eforturile omului nu produc schimbări doar în trup, în cuprinsul acestei lumi și al acestei vieți. Plasticitatea surprinsă de științe poate continua, de fapt, cu impregnarea întregii noastre ființe și a puterilor ei de dragostea pentru Dumnezeu și de o bunătate nesfârșită, nediferențiată, pentru toți oamenii, hrănită din bunătatea și iubirea Lui.

Cu această înțelegere, mi se arată darul imens al vieții, viața ca șansă pentru o transformare continuă, înspre o tot mai deplină comuniune cu El și cu semenii; viața ca întindere și durată destinate eforturilor de întipărire a vieții Lui omenești depline în existenţa mea; viața ca posibilitate de antrenament pentru predarea şi încredințarea persoanei mele întru Persoana Lui. Fiecare clipă trăită întru efortul duhovnicesc de iubire și jertfă poate fi folosită pentru agonisirea roadelor veșnice ale îndumnezeirii.

Mai mult decât atât, Dumnezeu i‑a dăruit omului putința de a șterge, prin căință, consecințele propriilor fapte, eliberându‑l de urmările nefaste care decurg din imprimarea relelor, a consecințelor lor în ființa lui. Cel care se căiește primește iertare; cele adunate în el se șterg. Curățit de ele, omul se poate ridica acum deasupra condiționărilor oarbe ale plasticității biologice, câștigând, prin harul Sfintelor Taine, un nou avânt al sufletului. De aceea, „numai căința noastră, care tot în timp se petrece, poate șterge din ființa noastră urmele veșnice ale faptelor noastre”¹⁷.

În aceasta se vede darul minunat primit de om, la Întruparea Fiului. Prin lucrarea Lui minunată. Omul câștigă o putere asupra plasticității ființei sale, putând șterge într‑o clipă, prin căință, faptele rele și consecințele lor întipărite în el, care altfel ar rămâne acolo veșnic. Dar poate și fixa, pentru veșnicie, printr‑un efort de o clipă, roadele bune ale ostenelilor duhovnicești. ”Dumnezeu cel întrupat”, scrie părintele Dumitru Stăniloae, „dând faptelor Sale, ca om, săvârșite o singură dată în timp, o valoare veșnică, a dat această valoare faptelor tuturor fraților săi întru umanitate. Cu atât mai mult Dumnezeu, întrupându‑se, a dat faptelor Sale, ca om, săvârșite în timp o singură dată, o valoare veșnică. Iar prin aceasta a dat această valoare faptelor asemănătoare, în timp, ale tuturor fraților Săi întru umanitate. Persoana câștigă veșnicia într‑o clipă.”¹⁸

De aceea, în efortul său, olarul poate câștiga o înțelegere adâncă a faptului că el însuşi este pământul din mâinile Creatorului, pământ care, modelat prin dragostea Lui, devine ulcior în care El Se toarnă pe Sine, Apa vieții. Olarul, făptură de pământ, adusă la viață prin suflare divină, e lutul chemat să se înmoaie, prin lacrimile pocăinței și prin sudoarea ostenelilor bune, ca să fie modelat de Mâinile tainice ale Creatorului. Prin Întruparea Lui minunată, Fiul S‑a atins de firea omenească, a cuprins‑o în Ipostasul Său, înmuindu‑ne cu dragostea Lui jertfelnică, spre a ne face vas ales, în stare să se umple de Viața Lui.