Vino să ți arăt judecata desfrânatei celei mari (Apocalipsa lui Ioan 17, 1)

Desfrânata cea mare din Apocalipsa lui Ioan, așezată pe marile ape care sunt „noroade, gloate, neamuri și limbi” (17, 15), ar putea fi considerată ca o emblemă, ca o divinitate a timpurilor moderne și a societății de consum, care a atins în zilele noastre proporții mondiale. Funcționarea acestui tip de societate este bazată pe principiul prostituției: totul poate deveni obiectul unei tranzacții comerciale și putem obține toate plăcerile și bunurile acestei lumi în schimbul unei sume de bani: „Omul modern își concepe ființa precum o marfă: omul își întrebuințează energia vitală ca pe o investiție care trebuie să‑i aducă un profit cât mai mare. (...) Într‑o cultură în care orientarea comercială este predominantă și în care succesul material constituie valoarea supremă, nu este de mirare că relațiile de dragoste constuie un schimb după modelul pieţei afacerilor sau a muncii.” (Erich Fromm, Arta de a iubi). 

Banii au devenit o divinitate a lumii moderne, care are puterea  de a împlini, aidoma unei prostituate, toate dorințele noastre pământești și trupești. Iar când o dorință pune stăpânire în întregime pe cugetul și inima omului, ea devine o formă de idolatrie. Când inima noastră se îndepărtează de Dumnezeu, orice poate deveni un idol: banii, dragostea trupească, politica, sportul, un actor, un cântăreț, un fotbalist, ba chiar o pisică sau un câine... Căci orice om îl caută pe Dumnezeu, în mod conștient sau nu, și neputând să‑L găsească își făurește un idol, dat find că „sufletul este în mod natural religios” (C.‑G. Jung, Sufletul și viața): „Fiecare are idoli în inimă – patimi fără de rânduială, pofta cea necurată, trufia, zavistia, răutatea, lăcomia de avuții, și așa mai departe. (...) De idolii din afară ne putem păzi lesne; dar de cei pe care îi purtăm înlăuntrul nostru, cu mare greutate, și fără atotputernicul ajutor al lui Dumnezeu nu ne putem păzi și nici să ne izbăvim, căci stau în firea noastră căzută.” (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de el însuși). 

Idolatria trupului și a frumuseții trupești constituie o tendință predominantă a lumii moderne, dat fiind că prin organele de carne avem acces la toate plăcerile vieții pământești – gastronimice, sexuale, olfactive, visuale, auditive...

Prostituata – simbolizând plăcerile deșănțate ale cărnii – apare într‑un poem al lui Baudelaire precum o divinitate a omului modern, care poate aduce  tuturor fericirea și a cărei putere este comparabilă  cu forțele cosmice ale universului: 

În a doua parte a poemului, fumoasa curtezană se preschimbă într‑un stârv respingător și își dezvăluie natura vampirică, dat fiind că a absorbit substanța vitală a clientului ei. 

Căci trupul lipsit de Duhul lui Dumnezeu, nu este un izvor de viață ci de moarte: „dacă viețuiți după trup, veți muri” (Rom. 8, 13).

Prin urmare, societatea de consum care încurajează, întețește și înmulțește dorințele trupului muritor este o societate care, desprinzându‑se de Dumnezeu, se află sub stăpânirea morții, care se ascunde îndărătul strălucirii și bunăstării materiale a lumii moderne: „Societatea actuală folosește toate mijloacele contemporane (televiziunea, internetul, revistele mondene etc.) pentru a‑l «elibera» pe om de voința lui Dumnezeu, pentru a‑i oferi tot mai multe feluri de plăceri și a‑l utiliza ca pe un simplu obiect al dorinței. Toate acestea au ca rezultat  producerea de epave psihologice, chinuite de frustrări, spaime, lipsă de dragoste, de nonsensul vieții, de îndepărtarea de Dumnezeu și de simțământul morții.” (Părintele Tihon din Stavronikita, citat de Alain Durel în Rugându‑ne cu călugării Muntelui Atos).

Toate ideologiile materialiste, atât comuniste cât și capitaliste, care ne fac să credem că bunurile acestei lumi ne pot aduce fericirea, sunt utopice și mincinoase, căci „acolo unde se află moartea nu poate fi  o adevărată bucurie (…), acolo unde există moartea nu există în mod real nici adevărul, nici dreptatea, nici dragostea.” (Sf. Iustin Popovici, Omul și Omul‑Dumnezeu). 

Cei care au ales să‑și consacre viața bunurilor acestei lumi și plăcerilor trupești au ales moartea, căci nu există nimic în această lume care să nu fie muritor. De aceea „fericirea lumească este o nenorocire duhovnicească” (Paisie Aghioritul, Cuvinte, vol. 1): „Ce seamănă omul, aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea lui pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duh, va secera din Duh viața veșnică.” (Galateni 6, 7‑8).

Toate căile omului fără Dumnezeu duc la imposibil. Căci fără adevărul, nădejdea și viața care vin de la Dumnezeu, niciun adevăr, nicio nădejde, nicio viață nu sunt posibile, ci numai o existență lipsită de sens și deznădejdea omului care nu știe pentru ce a venit pe lume și pentru ce trebuie să moară: „Nimic nu este mai tragic decât acest neam omenesc înhămat la  jugul apăsător al spațiului și al timpului. El târăște timpul fără să‑i cunoască natura, nici sensul, nici scopul. Tot așa târăște și spațiul, necunoscându‑i natura, nici sensul, nici scopul. Absența scopului îl  face să cadă în robia absurdului.” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.). 

Societatea de consum ne atrage, în numele vieții, într‑o direcție contrară vieții, căci toate bunurile materiale și plăcerile pe care ni le oferă ne îndepărtează de Dumnezeu și ne fac să uităm că scopul existenței pământești nu este viața noastră muritoare, nici bunurile acestei lumi, „căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice. Știm, în adevăr, că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână de om, ci este veșnică.” (2 Cor. 4, 18 ; 5, 1).

Sminteala celor care se leagă de bunurile lumești și de trupul de carne este aidoma cu cea a unui om care refuză să iasă dintr‑o casă în flăcări ca să nu se despartă de agonisirile lui, și care va fi mistuit de foc în același timp cu casa și averile sale. Dat fiind că toate comorile acestei lumi se vor spulbera ca fumul în vânt, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne amintim de‑a lungul întregii noastre existențe pământești că nu avem decât o singură comoară veșnică și indestructibilă: împărăția cerurilor și viața veșnică. „Așadar, acesta este singurul lucru de trebuință pentru noi. Dacă‑l vom dobândi, vom avea totul; dacă‑l vom pierde, nu vom avea nimic. Așadar, suntem datori să căutăm lucrul acesta mai mult decât căutăm hrana de zi cu zi, hainele, sănătatea, libertatea trupească, odihna și tot ce privește viața de acum. Pentru că toate acestea, agonisite, le vom lăsa când vom muri, iar mântuirea sufletului, odată dobândită, o vom lua cu noi pe lumea cealaltă și o vom avea în veci.” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).