O parte din gheața norului cosmic a supraviețuit apariției sistemului solar și a ajuns pe Pământ. Pentru a demonstra acest lucru, cercetătorii au analizat moleculele de apă din oceane, care deţin probe din trecutul lor îndepărtat.

Dovada apare sub forma a ceea ce se numește „apă grea”. Din câte știm, apa este formată din doi atomi de hidrogen și unul de oxigen. Dar unele molecule de apă conțin deuteriu, adică două molecule gemene de hidrogen – iar deuteriul conține un neutron în nucleul său, în timp ce hidrogenul obișnuit, nu.

Apa bogată în deuteriu s-a descoperit și pe alte planete și luni, chiar și pe Pământ, dar cercetătorii nu sunt siguri încă de unde provine. Teoria respectivă presupune că o mare parte a apei grele s-a format în norul interstelar și apoi a traversat sistemul solar.

Folosind un model computerizat, cercetătorii au arătat că moleculele de gheață vechi de miliarde de ani ar fi putut supraviețui exploziilor violente cauzate de radiațiile solare și ar fi continuat să inunde atât un Pământ în formare cât și rudele acestuia.

Cercetătorii concluzionează că resturile acestei ape primordiale înghețate s-au împrăștiat pretutindeni în sistemul nostru solar: pe Lună, în comete, în polii lui Mercur, pe Marte, pe Europa, luna lui Jupiter – și chiar în apa noastră de băut.

În cadrul experienței de viaţă umane, apa are o simbolistică aparte.² Încă din cele mai vechi timpuri, inclusiv în relatările Sfintelor Scripturi, elementul acvatic apare prezentat în mai multe feluri:

1. Apa este prezentată ca o putere haotică, periculoasă pentru existență. Avem istorisiri despre potopuri, dar și naufragii care descriu oceanul ca pe un monstru înfricoșător. Doar intervenția divină reușește să limiteze efectele devastatoare ale haosului primordial, dând umanității șansa vieţii. Încă din cartea Facerii aflăm că „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” Dar mai târziu, prin acțiunea creatoare a lui Dumnezeu, apele sunt despărțite, pentru ca în final apele de sub cer să se adune la un loc și să arate uscatul (Fc 1, 1-2, 6-9).
2. În același timp, apa reprezintă încă din zorii umanității un izvor de viață. Dau mărturie în primul rând popoarele care locuiesc la marginea deșertului. Egiptul antic se considera un dar al Nilului. Pentru nomazi, un izvor sau o oază însemnau supraviețuirea. Fluviul care iese din Eden reprezintă un dar al creației (Fc 2, 10-14) și face parte din eshaton (Ap 22, 1).
3. Apa purifică și dă viață. În Vechiul Testament, ideea de purificare apare mereu în prim-plan. Impuritatea fizică (boala), cea morală (păcatul) și cea cultuală (provocată de contactul cu forțele misterioase și înfricoșătoare ale vieții și ale morții) se confundă între ele. Neeman, bolnav de lepră, se vindecă îmbăindu-se de 7 ori în Iordan (4 Re 5,14). Modul în care Dumnezeu iartă păcatul omului este asemănat cu acțiunea apei: „spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Ps. 50, 8). Mai mult decât atât, apa va da o inimă curată și va transmite Duhul lui Dumnezeu, prefigurând astfel Taina Botezului creștin.

Despre apa originară,de care se vorbește în Facere, părintele Dumitru Stăniloae spune că „nu este identică cu apa definită după aceea. Dar ea nu e nici o materie care stă de sine în fața Duhului creator, putându-se face din ea orice. Căci și ea este creată de Dumnezeu și are în ea în mod virtual rațiunile și potențele existențelor definite – chipuri ale rațiunii Logosului – ce vor apărea prin suflarea Duhului. Apa aceea nu era cu totul pasivă.”³ .Rezultă de aici că haosul primordial purta și el, în mod virtual, chipuri ale rațiunii Logosului. Energia aceasta indefinită se afla într-o mișcare universală, purtând în ea, prin acțiunea creatoare a lui Dumnezeu, rațiunile tuturor formelor de existență, care vor fi actualizate prin inter-venția Duhului dumnezeiesc. O parte din energia universală indefinită, de început, ia formă de apă sub formă de gheață, cum am văzut mai sus, din descoperirile recente. Apa „reprezintă rezerva mobilă din care se nasc și se alimentează sau se țin în mișcare toate corpurile. Nimic nu se naște și nimic nu rămâne acum în viață, sau într-o anumită mobilitate, fără apa mișcată de Duhul Sfânt.”⁴. Rolul fundamental al Duhului în acest caz constă în pneumatizarea intensă a rezervei de apă lichidă a universului, împlinită prin Taina Sfântului Botez.

Hristos nu avea nevoie de Botez, fiind născut de la început din Duh. El însă acceptă Botezul pentru oameni, spre a fi și în acest fel primul om care se botează din apă și din Duh. „Prin aceasta a unit Duhul din El în mod actual cu apa, ca sân și susținător al vieții... nesupuse morții, întrucât e deplin unit cu Duhul.”⁵ Urmează că renașterea omului se petrece atât din Duh, cât și din materia cosmică, lichidă, reprezentată de apă, ca rezervă sau sân al formelor de existență organizată. Părintele afirmă că botezul are o însemnătate cosmică: materia însăși, adusă la o mobilitate duhovnicească, devine mediu al Duhului creator, liber, mereu nou în actele Sale. Mai mult decât atât, apa Botezului este și materia veacului viitor, deocamdată în chip virtual, fiindcă poartă în ea pe Fiul ca ipostas străveziu, iar pe Duhul cu energiile lui necreate. Pneumatizarea ei deplină va avea loc abia în veacul viitor, făcând cunoscută starea finală la care trebuia să ajungă încă de la început spre dezvoltarea relației omului cu Dumnezeu.

Într-unul din imnele la Arătarea Domnului, Sfântul Efrem Sirul, într-un limbaj simbolic și plin de adânci semnificații, vorbește despre apă ca mediu care contribuie decisiv la transmiterea energiilor dumnezeiești:

Să ne minunăm în fața acestui drum de miliarde de ani al apei, pe care Domnul l-a rânduit tocmai pentru ca ea să ajungă în proximitatea noastră, a vremelnicilor locuitori ai Terrei, spre ostoirea setei de veșnicie și spre unirea cu Hristos... Apa, ca dar al lui Dumnezeu, merită prețuită și folosită cu recunoștință.