Cuvântul episcopului Siluan (septembrie 2010)

Luna septembrie cu care începe Noul An Liturgic Bisericesc este marcată de două mari praznice, cel al Nașterii Maicii Domnului și cel al Înălțării Sfintei Cruci care, deopotrivă, ne dezvăluie miezul căii pe care Domnul Hristos ne-a dezvăluit-o prin întruparea Sa și sălășluirea Sa „întru” și „între” noi (cf. Ioan, 1, 14), cale care, în condițiile vitrege ale vieții de azi, este mai actuală și mai de urmat ca oricând.

Apostolul de la Filipeni (2, 5-11) care se citește la Nașterea Maicii Domnului ne înfățișează mai deslușit „gândul” care era în Hristos, arătându-L ca deșertându-Se pre Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare avându-Se ca un om, smerindu-Se pre Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și moarte de cruce, la care apostolul de la Înălțarea Sfintei Cruci vine să completeze că noi propovăduim pre Hristos cel răstignit (cf. 1 Cor. 1, 23).

Pentru omul rațional și gânditor după logica și formatarea lumii acesteia, cuvintele mai sus amintite sună cel puțin „descurajant”, dacă nu cu totul macabru, fiindu-i adevărată sminteală și nebunie (cf. 1 Cor. 1, 18; 23)… În lumina Harului Duhului Sfânt care a descoperit și a inspirat sfântului apostol Pavel aceste gânduri care erau și în Hristos Iisus, cele de mai sus poartă ascunse în ele, gata să le descopere celui care le primește în inimă cu încrederea cu care pruncul primește în gură leacurile din mâna maicii sale, Puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 1, 24) care a dovedit nebună înțelepciunea lumii acesteia (cf. 1 Cor. 1, 20). Mai pe înțeles, în lumea în care trăim, în care afirmarea de sine, chiar și în defavoarea sau împotriva celorlalți, înseamnă o normalitate, micșorarea de sine, însușirea condiției defavorabile a majorității, smerenia, ascultarea – mai ales până la moarte – înseamnă o adevărată nebunie… Însemnă eșec sigur… Iar de fapt ceea ce ne descoperă Mântuitorul este calea cea adevărată care duce la fericirea cea adevărată și care, deși aparent, trece prin micșorarea de sine, ea face astfel posibilă manifestarea în noi a Vieții celei adevărate care este Însuși Dumnezeu și care nu poate sălășlui decât acolo unde i se face loc… Cel plin de SINE nu mai are loc pentru altcineva în inima sa… Cel ce s-a deșertat pe sine are loc unde să vină și să sălășluiască nimic mai puțin decât Împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare îndrăznim să întrevedem - fără să o recomandăm însă tuturor - în situația de zdrobire și de robire în care Dumnezeu îngăduie să fie aduși adesea fiii Săi, o Pronie care poate să constituie pentru cei în cauză, un prilej de a vedea puterea lucrătoare a cuvântului lui Dumnezeu chiar și în cele mai de jos ale pământului și ale vieții și ale suferinței… Să fie oare aceasta singura terapie aplicabilă și potrivită cu dimensiunile de nestăvilit ale plinătății de sine și ale afirmării de sine în toate planurile vieții - cauza principală a suferinței personale și generale, fundamentul tuturor răutăților și abuzurilor la care cei mici sunt supuși?!...

Cert este că, citind cuvintele celor două apostole mai sus menționate, pare că inima se mângâie și, deși nu pricepe rațional cele citite, simte adevărul pe care îl cuprind și îl împărtășesc cele citite… Ba mai mult, însăși Maica Domnului, la praznicul nașterii căreia anume se citește primul dintre aceste apostole, a mers pe această cale, urmând Celui care a căutat spre smerenia roabei sale (cf. Lc. 1, 48) făcând ca acum ea să fie lăudată de toate neamurile și mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită decât serafimii. Această cale a fost urmată și de Înaintemergătorul Domnului care, văzând împlinită lucrarea pentru care a fost hărăzit, a zis ucenicilor lui despre Domnul: acum vremea este ca Acesta să crească iar eu să mă micșorez (cf. Ioan, 3, 30). Despre acesta Domnul mărturisește zicând: Între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan (Lc. 7, 28). Apostolul de la Filipeni ne arată și el urmarea acestei căi: Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui (Domnului) Nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl (cf. Filip. 2, 9-11).

Acesta ne adresează tuturor îndemnul zicând: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa si să urmeze Mie! (cf. Mc. 8, 34), îndemn care cuprinde în el calea spre adevărata slavă, singura pentru care merită ca omul să se lepede de sine, slava cea nestricăcioasă și veșnică a lui Dumnezeu, care strălucește din însăși Crucea Sa.

† Siluan,
Episcopul Italiei