Fiecare din noi și‑a pus într‑o zi sau alta întrebarea de ce există suferința. De ce atâtea nenorociri se abat asupra omului: catastrofe naturale, boli ucigătoare, războaie, lagăre de concentrare și atâtea alte nenorociri colective și individuale, și nenorocirea supremă, moartea, care nu cruță nicio ființă vie? Rațiunea omenească rămâne fără grai și neputincioasă în fața dezastrelor și a chinurilor care s‑au înșiruit de‑a lungul istoriei omenirii, și care se vor mai produce fără îndoială la suprafața pământului până la sfârșitul lumii… 

Primejdiile și nenorocirile de tot felul care amenință existența noastră pământească sunt evocate de istoricul religiilor Mircea Eliade sub denumirea de „teroarea istoriei”. Pentru omul fără Dumnezeu, care nu cunoaște decât dimensiunea istorică și pământească a existenței, nu există nicio explicație rațională a suferinței și nicio scăpare: „Teroarea istoriei devine tot mai greu de suportat din perspectiva filozofiilor istoriciste, dat fiind că orice eveniment istoric își află sensul complet și exclusif în el însuși.”. Cu totul opusă este atitudinea față de istorie a omului religios, „care caută prin toate mijloacele care‑i sunt cu putință să se împotrivească istoriei, văzută ca o înșiruire de evenimente ireversible, imprevizibile și cu valoare autonomă”. De aceea omul religios se apără de istoria lumească „acordând evenimentelor istorice o semnificație metaistorică.” (M. Eliade, Mitul eternei reîntoarceri). 

Aceste două dimensiuni ale existenței omenești, una pământească și istorică, cealaltă duhovnicească și metafizică, sunt reprezentate de axa orizontală și de cea verticală a crucii, al căror centru „este punctul în care se împăciuesc și se rezolvă toate opozițiile.” (René Guénon, Simbolismul crucii). Pentru creștini, acest punct central este Hristos, care l‑a împăcat pe om cu Dumnezeu „prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia”. (Efeseni 2,16). 

Existența creștinului este – sau ar trebuie să fie – situată în permanență pe aceste două dimensiuni, cea orizontală – lumea aceasta, vremelnică, pieritoare – și cea verticală, relația sa sufletească cu Dumnezeu prin Hristos, care restabilește legătura între omul muritor și viața veșnică, între lumea pământească și Împărăția Cerurilor. În timp ce omul fără Dumnezeu nu cunoaște decât curgerea pământească a vieții, în care suferința rămâne inexplicabilă și fără scăpare, iar moartea îl așteaptă la capătul drumului. 

Știința modernă, fundamentată pe principii materialiste, a exclus din câmpul ei de cercetare dimensiunea metafizică a vieții, astfel încât ea nu poate cunoaște decât lucrurile acestei lumi, în care suferința este inevitabilă și de neînțeles, iar moartea este destinația finală a omului și a tuturor ființelor vii. Știința devine astfel inumană, căci ea poate explica numai cauzele materiale ale unei catastrofe naturale sau ale morții, dar nu ne aduce nicio alinare, nicio speranță, în fața suferinței și a morții. De aceea „cunoașterea fără luminare de sus este o catastrofă” (Paisie Aghioritul, Cuvinte, I). 

Hristos, care reunește în persoana lui dimensiunea pământească și dumnezeiască a omului, întruchipează adevărata natură omenească, așa cum a fost făcută de Dumnezeu, dar care scapă mijloacelor de investigație ale științelor materialiste, pe care le putem deci considera ca fiind inexacte și iluzorii, dat fiind că ele nu pot cunoaște adevărul lui Dumnezeu, care nu poate fi aflat decât prin credință, căci el nu vine din această lume: „Când vrem ca inima noastră să se lumineze cu adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, trebuie ca lumea să iasă din inima noastră.” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie). 

Crucea reprezintă adevărul lui Hristos, prin care un instrument de tortură și de moarte s‑a preschimbat în cale de mântuire și de viață veșnică. În cuvântarea sa de pe munte, Hristos anunță fericirile veșnice de care au parte cei care suferă în această lume în numele lui, atunci când „crucea personală a fiecăruia se unește cu Crucea lui Hristos”, dat fiind că „crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este și Crucea lui Hristos.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică). 

A uni crucea noastră cu cea a lui Hristos înseamnă a înfrunta suferințele și încercările acestei vieți fără a ne pierde credința, cu o încredere neclintită și necondiționată în Dumnezeu, care face totul spre binele nostru, chiar dacă suntem de multe ori incapabili să‑i înțelegem căile. De ce suferința și nenorocirile nu sunt repartizate în mode egal între toți oamenii? De ce unii oameni au o cruce mai grea decât ceilalți? De ce catastrofele naturale sau nucleare pricinuiesc suferința și moartea a sute sau mii de oameni, bărbați, femei, copii, fără deosebire? De ce a îngăduit Domnul războaiele pe lume și lagărele de concentrare care au făcut milioane de victime? De ce suferă și mor copii nevinovați? Iată o întrebare pe care Dostoievski o pune în gura personajului său Ivan Karamazov, care declară că refuză biletul de intrare în rai, dacă prețul acestui bilet este moartea unui copil nevinovat. 

Rațiunea omenească este prea slabă și limitată pentru a da un răspuns satisfăcător acestor întrebări. Numai înțelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu cunoaște răspunsul la toate întrebările la care mintea omenească nu poate răspunde. Căderea în păcat a lui Adam a venit tocmai din faptul că a vrut să dobândească cunoașterea desvârșită și totală, care nu‑i aparține decât lui Dumnezeu. 

Acolo unde se oprește puterea minții omenești începe puterea credinței și a Sfântului Duh. Credința noastră trebuie să fie tot atât de mare ca neștiința noastră, cu alte cuvinte infinită. Căci „tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru”: „ Așadar, indiferent de porți soarta amară a tuturor, ori suferințele și necazurile personale, rabdă‑le cu inima împăcată, primindu‑le cu recunoștință din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide ușa în Împărăția cerească.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).