Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 13 Octombrie 2018 Ora: 15:14

Mișcarea în fizica modernă și mișcarea ritmică a sărbătorilor

În rândurile următoare voi încerca să surprind câteva idei despre ceea ce înseamnă mișcarea în lumea fizică și cum este percepută în lumea credinței. Cele două mișcări nu pot fi separate una de alta, pentru că omul nu este doar materie, ci suflet și trup, și tinde spre transcendent, așa cum se poate vedea în toate marile religii. Ideile actuale asupra mișcării corpurilor datează de la Galileo Galilei şi Newton. Înaintea lor, oamenii credeau ceea ce spunea Aristotel1, care afirma că starea naturală a unui corp în repaus se mișcă numai acționat de o forță sau de un impuls. Rezultă că un corp greu trebuie să cadă mai repede decât unul ușor, deoarece e atras mai mult spre pământ. Teoria lui Aristotel consideră, de asemenea, că toate legile care guvernează universul pot fi elaborate doar prin gândire pură: nu era, deci, necesar să se verifice prin observație. Astfel, nimeni până la Galileo Galilei nu s‑a deranjat să vadă dacă într‑adevăr corpurile cu greutate diferită cad cu viteză diferită. Galilei a demonstrat, până la urmă, că părerea lui Aristotel era falsă2.

Astfel, vedem că la nivel macro și microcosmic, dar și la nivel religios, există mișcare, iar aceste mișcări le putem vedea cu ochii fizici, le simțim sau se manifestă la nivel subatomic. Vieţile noastre, întreaga natură, ciclul anotimpurilor, rotațiile sistemelor solare, de la cea mai mare stea până la ce mai mică, de la cel mai ușor foton fără masă, sunt mișcare, ceea ce arată că în tot universul este un puls de mișcare, care se desfășoară în ritmuri şi cicluri. Fiecare piatră, fiecare buștean, fiecare ciob de ceramică, bară de fier sau piatră din grădină sunt pline de mișcare şi interac-țiune, iar ceea ce ne arată astăzi fizica modernă este faptul că la nivel subatomic materia nu este masă inertă, ci are vitalitate și este profund creativă.

Așa cum ne spune Edwin Hubble în 1929, universul se mișcă și se extinde3, iar concluzia aceasta va duce, în anul 1964, la descoperirea radiației de fond, care explică Big Bang‑ul. Hubble a demonstrat că toate galaxiile și obiectele astronomice se îndepărtează de noi, iar galaxiile cele mai izolate din univers sunt cele ce se îndepărtează cel mai rapid de noi.

Astfel, legea mișcării se vede în întregul univers: Calea Lactee se mișcă prin spațiu față de alte galaxii din apropiere, soarele se mișcă într‑un cerc în interiorul gravitației galaxiei, Pământul se rotește în jurul axei sale, continentele, potrivit teoriei tectonice a plăcilor, se mișcă pe curenții de convecție în interiorul mantalei, determinându‑i să se deplaseze pe suprafața planetei cu o viteză lentă de aproximativ 2,5 cm pe an. Conform legilor termodinamicii, toate particulele materiei sunt în mișcare constantă, atât timp cât temperatura este peste zero absolut. Moleculele și atomii care alcătuiesc corpul uman vibrează, se ciocnesc și se mișcă, inima umană se contractă în mod constant pentru a muta sângele în tot corpul, iar celulele corpului uman au multe structuri care se deplasează.

În interiorul fiecărui atom există electroni în jurul nucleului, numit nor de electroni. În interiorul atomilor fiecărui obiect material, particulele subatomice se mișcă cu viteză pe orbite, care sunt ținute laolaltă de forțele naturii4. Aceste adevăruri sunt reflectate, într‑o anumită măsură, prin simetriile la scară cuantică, fundament al întregii realități fizice, deci ele sunt în consens cu ceea ce ne spune Sfânta Scriptură, că Hristos este „înțelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu, care a creat şi susține toate lucrurile”. Așa cum ne arată părintele prof. Dumitru Popescu, „universul dispune de o raționalitate proprie, care introduce o schimbare fundamentală în cunoașterea științifică. Formele raționale ale spațiului și timpului nu mai provin din mintea noastră, ci aparțin raționalității universului”5. Același părinte ne spune că noile descoperiri arată că materia este de fapt concentrare de spirit, energie și lumină, de aceea organizarea microcosmosului este atât de complexă, încât nu se mai poate face apel doar la cauzele naturale pentru explicarea ei, ci este nevoie să se treacă de aceste cauze, spre lumea transcendentală. Fără existența mișcării și a raționalității Creației este foarte greu să se explice fenomenele complexe ce stau la baza lumii naturale6.

Sfântul Atanasie cel Mare a fost unul dintre primii Părinţi ai Bisericii care a început să vorbească, în lumina prologului Evangheliei după Ioan, începând cu secolul al IV‑lea, de raţionalitatea internă a Creaţiei (panarmonios kosmou syntaxis), acest argument fiind aprofundat de Maxim Mărturisitorul, iar la sfârşitul secolului al XIV‑lea de Sfântul Grigorie Palama7. Ceea ce caută ştiinţa să demonstreze astăzi, când ne vorbeşte despre energia materiei prin „teoria dinamică a materiei“8, confirmă afirmaţiile Sfinţilor Părinţi, care ne vorbesc despre energiile necreate. Așa cum „sistemul lumesc” din jurul nostru are legile sale și cadențele sale specifice de viaţă, iar acestea, la rândul lor, influențează etapele şi ciclurile vieților noastre, tot astfel și Biserica are ciclul ritmat al sărbătorilor, care marchează, influențează și modelează viața credincioșilor. Biserica Ortodoxă este un organism viu, care reflectă viața lui Hristos, a sfinților și Creația, cu menirea de a o sfinţi. Actul Creației a fost de‑a lungul timpului greșit înțeles, pentru că Dumnezeu a fost limitat la spațiul euclidian9 și la timpul liniar material, din care este exclus timpul sacru.

Vedem că în lumea laică, dar și în cea religioasă, durata timpului profan poate să fie „oprit” prin celebrarea sărbătorilor, iar fiecare eveniment religios înseamnă regăsirea timpului sacru, o perioadă non istorică, așa cum ne spune Mircea Eliade, în sensul că nu se referă la istoria prezentă10. Ritmul, armonia, unitatea și mișcarea Bisericii sunt exprimate în arhitectură, prin icoană, artă şi în perioadele ei liturgice, care trec dincolo de sfera creatului. Ciclul liturgic al Bisericii este o revelație despre cosmosul răscumpărat şi transfigurat din viitor, când puterea şi stăpânirea lui Dumnezeu se vor manifesta cu adevărat în toate lucrurile. În Biserica Ortodoxă, mișcarea liturgică însuflețește, impulsionează și mișcă masele celor ce cred în Dumnezeu; arhitectura, arta în general, precum și icoana, în mod particular, se situează în contrast cu universul coruptibil, pentru că arată armonia, simetria și posibilitatea transfigurării materiei11. Participarea fiecărei persoane la o sărbătoare înseamnă „ieșirea dintr‑un timp normal din durata sa fizică și repetarea Timpului Mitic”12, înseamnă o reactualizare a sărbătorii. În alți termeni: sărbătorile periodice închid un ciclu, o mișcare tranzitorie din viața noastă cotidiană și deschid unul nou, întreprinzând o regenerare a timpului13. Mircea Eliade vede în sărbători abolirea timpului profan și posibilitatea de a trăi într‑un timp sacru, pe care el îl numește o întoarcere la origini, „o nostalgie a eternității […] sau nostalgia paradisului”14.

De vreme ce Biserica este Trupul Iui Hristos, ritmurile şi ciclurile ei sunt în acord cu viaţa lui Hristos şi au rostul de a aduce armonie spirituală în întreaga Creație, fiindcă întregul univers este răscumpărat împreună cu omul, așa cum spune Apostolul Pavel (Romani 8, 18‑24).

Este clar că lumea în care trăim funcționează după propriul ei sistem, însă la nivel personal fiecare sărbătoare religioasă și timpul liturgic semnifică o actualizare a unui eveniment sacru, care s‑a petrecut în trecut. Participarea la aceste momente implică ieșirea din durata temporară ordinară a timpului și integrarea în misterul acelei sărbători. Limitarea lui Dumnezeu la un timp liniar, euclidian, finit, la concepte filosofice sau raționale, a fost încă dintru început semnalat de Sfinții Părinți, alcătuitorii slujbelor religioase, care adeseori vorbesc la prezent de ceea ce s‑a întâmplat în trecut, şi deseori folosesc termenul „astăzi”, în care este cuprins trecutul, dar în același „astăzi” ei anticipează eshatonul, viitorul15.

Ciclul liturgic al Bisericii Ortodoxe revarsă un duh de iubire, de pace, de bucurie interioară şi de armonie universală. Liturghia răspândește o putere de transfigurare, de înviere, izvorăște viaţă nouă şi sfințenie veşnică; prin ea intrăm într‑o dimensiune în care trecutul, prezentul, viitorul, timpul şi spațiul devin una, iar finitul este învăluit în veșnicie. Chiar dacă este repetabil, tipul sacru are o dimensiune unică, este un timp ontologic egal cu sine însuși, nu se schimbă și nu are sfârșit. Pentru un credincios, mișcarea și participarea la o sărbătoare religioasă, postul, rugăciunea, înseamnă regăsirea ritmului interior, a Timpului Sacru, regăsirea timpului în care s‑a desfășurat existența istorică a lui Hristos, nașterea, patimile, moartea și Învierea Sa.

Note:


1. Despre Dumnezeu, Aristotel considera că este o inteligență, o realitate superioară inteligenței, Primul motor (primum movens immobile, gr. πρῶτον κινοῦν ἀκίνητον), cauza ultima a devenirii Universului. Aristotele, Metafisica XII, 6; Jostein Gaarder, Il mondo di Sofia, Edizione Longanesi &C., Milano, 1994, pp. 119‑120.
2. Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Editura Humanitas, București, 2015, p. 28.
3. Joanne Baker, 50 Idee. Universo, Edizioni Dedalo, Milano, 2010, p. 48.
4. Lazăr Puhalo, Dovada lucrurilor nevăzute, traducere din limba engleză de Irina Monica Bazon, Editura Theosis, Oradea, 2015, p. 154.
5. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Apologetica rațional‑duhovnicească a Ortodoxiei, Editura Cartea Romanescă, Alexandria, 2009, p. 194.
6Ibid., pp. 195‑196.
7. Pr. prof. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 96.
8. Olivier Clément, Il senso della terra, traduzione dal francese di Maria Campatelli e Michelina Tenace, Lipa Edizioni, Roma, 2007, p. 28.
9. Un spațiu euclidian este omogen și izotrop (are aceleași proprietăți fizice identice în toate direcțiile), structura lui metrică fiind independentă de distribuția materiei în spațiu. Deoarece spațiul euclidian este omogen și izotrop, nici o poziție sau orientare nu poate fi privilegiată, deci niciun sistem de coordonate nu poate fi privilegiat. Pentru a măsura scurgerea timpului s‑a folosit ca unitate de măsură a timpului ziua solară medie (durata medie de timp scursă între două treceri consecutive ale Soarelui la meridianul unui punct de pe suprafața Pământului).
10. Mircea Eliade, Sacrul și profanul, trad. de Brândușa Prelipceanu, Editura Humanitas, București, 1995, pp. 42‑43.
11. Lazăr Puhalo, Dovada lucrurilor nevăzute…, op. cit., pp.157‑162.
12. S. Maggiani, Le feste, in Nuovo Dizionario di Liturgia, a cura di Domenico Sartore e Achille M. Triacca, Edizioni Paoline, Roma, 1984, col. 562.
13Ibidem, col. 563.
14. Mircea Eliade, Nostalgia originilor, traducere din franceză de Cezar Baltag, Editura Humanitas, București, 1994, pp. 157, 160, 198.
15. La Nașterea Domnului se cântă: „Astăzi se Naște Hristos…”, în slujba Schimbării la Față se spune: „Astăzi ți‑ai arătat slava dumnezeirii Tale”, iar în Vinerea Patimilor, când preotul scoate Sfânta Cruce, se zice: „Astăzi se spânzură pe lemn, cel ce spânzură pământul pe ape”.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni