Octavian Goga (1862 – 1934)

În anul 1902 apare la Budapesta primul număr al revistei Luceafărul, din inițiativa studenților Al. Ciurea, O. Tăslăuanu și Octavian Goga. În revista Luceafărul apar majoritatea poeziilor lui Goga. În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conștiința opiniei publice. Până la declanșarea Primului Război Mondial, Goga s‑a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Å¢ara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra și revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic și tematic, cu cea eminesciană. Folosește revista Luceafărul ca pistă pentru lansarea idealurilor sale legate de „românism” în sânul poporului, în viziunea unei proxime unități a neamului. Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susținută activitate politică‑socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX‑lea, mesager al tuturor aspirațiilor susținute de românii transilvăneni. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al „Asociației transilvană pentru literatura română și cultura poporului român”.

După începerea războiului, Goga se stabilește în România, continuând lupta pentru eliberarea Transilvaniei și pentru unirea politică. Din cauza activității sale politice în România, guvernul de la Budapesta l‑a condamnat la moarte în contumacie¹ pentru înaltă trădare împotriva imperiului, al cărui cetățean legal era. S‑a înrolat în armata română și a luptat ca soldat în Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Prezan îl trimite la biroul de propagandă al armatei, considerând că felul în care el îi mobilizează pe români „echivalează cu forța a două divizii de pe front”.

Deși Goga nu se putea exprima cu privire la situația românilor din Basarabia, din cauza alianței cu Rusia, totuși, în poezia „Vorbeau azi‑noapte două ape” spune: „N‑auzi cum strigă Basarabii/ Blestemul zilelor ce vin,/ Cum sună‑n buciumi pârcălabii/ De la Soroca și Hotin?/ Eu simt cum matca mea tresare/ De‑al amintirilor șuvoi, / Arcașii lui Ștefan cel Mare/ Îmi cer azi moaștele‑napoi.../ Nedumerirea mă supune/ Când rostul patimii v‑ascult,/ Căci inima nu‑mi poate spune/ Pe care să vă plâng mai mult”. Se implică mai apoi și la misiunea de atragere a voluntarilor dintre prizonierii ardeleni și bucovineni din Rusia, care luptaseră în armata austro‑ungară. La încetarea ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franța. În vara anului 1918 s‑a constituit la Paris Consiliul Național al Unității Române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești. La începutul anului 1919, Goga s‑a reîntors în România reîntregită.

În ianuarie 1918 a participat la Odessa la formarea Comitetului Național al Ardelenilor și Bucovinenilor, care avea ca scop prezentarea cauzei românilor în Alianța Naționalităților din Austro‑Ungaria. După retragerea Rusiei din război, din cauza revoluției bolșevice, Goga pleacă la Paris, unde se creează Consiliul național pentru Unitatea Românilor, al cărui scop era să propage în opinia publică mondială ideea necesității desăvârșirii unității noastre naționale și argumentarea legitimității ei. La numai câteva săptămâni de la înființarea Consiliului, el a fost recunoscut de guvernele Franței, Angliei, Italiei și Statelor Unite ale Americii. La Paris apare publicația La Roumanie.

Actul Marii Unirii din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia îl prinde departe de țară, însă,  pentru contribuția sa la realizarea Unirii, a fost ales la conducerea resortului propagandei din Consiliul Dirigent, organ executiv provizoriu de conducere a Transilvaniei, ales pe 2 decembrie 1918 de către Marele Sfat Național. Într‑o scrisoare își mărturisește regretul de‑a nu putea participa la istorica Adunare de la Alba Iulia: „Regret din tot sufletul că nu mi‑a fost dat să văd aceste valuri de oameni și să mă pătrund și eu de bucuria cea curată care mi‑ar fi răsplătit îndeajuns tot zbuciumul de o viață întreagă pentru triumful unei idei”.

Octavian Goga rămâne una din cele mai mari personalități care au luptat pentru Unire, mai ales pentru faptul că toată viața sa și‑a dedicat‑o unui mare vis, unirea tuturor românilor, așa cum spun și versurile sale: „Avem un vis neîmplinit,/ Copil al suferinții./ De dragul lui au răposat/ Åži moșii și părinții” („Noi”). Crescut în mijlocul țăranului creștin, înțelegând durerile neamului său, neîmplinirile, asupririle îndurate, Octavian Goga trăiește pentru împlinirea unui singur ideal, un singur vis, acela al unității. Sufletul său era  plămădit cu o mare sensibilitate  pentru adâncul  sufletului românului, fapt dovedit în poeziile sale scrise ca gânduri ale inimii, nădejdi, spovedanii dureroase care unduiesc armonios până astăzi în inimile celor iubitori de neam, de aceea și Nicolae Iorga îl numește „suflet de luptător, herald al visului nostru milenar”.

Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului „Năsturel Herescu” pentru volumul de debut, creația poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. În 1920, Goga a fost ales membru, iar în 1924 poetul a primit Premiul Național de poezie.

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea, poetul a suferit un infarct cerebral și a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938 s‑a stins din viață la vârsta de 57 de ani. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul de la Ciucea, conform dorinței acestuia.

Bibliografie:

• Ciprian Doicescu, Viața lui Goga, București, Cartea Românească, 1942.
• http://ziarullumina.ro/octavian-goga-poetul-patimirii-noastre-si-marea-unire-132281.html