Irmgard sau Irmengard a fost a doua fiică a regelui Ludovic Germanicul, nepotul lui Carol cel Mare, și a soției acestuia, Hemma. Se pare că s‑a născut în anul 831 sau 833 la Nürnberg, unde și‑a petrecut și primii ani de viață. Împreună cu surorile sale, a fost recomandată spre viața mănăstirească. Regele Ludovic le‑a oferit drept moștenire mănăstirea Buchau, unde au primit o educație aleasă. Mănăstirea de la Buchau a fost înființată în jurul anului 770 de către Adelinda, sora soției lui Carol cel Mare, Hildegard, în memoria soțului ei Atto, mort în luptele cu hunii. Se pare că puțin mai târziu mănăstirea a jucat un important rol strategic, contribuind la integrarea ducatului alamanilor în regatul franc.

Singurul document care pomenește numele lui Irmgard datează din data de 28 mai 857 și vorbește de un schimb de daruri realizat între starețul mănăstirii de la Reichenau şi reprezentanta mănăstirii de la Buchau (de la Federsee). Nu este clar dacă Irmgard deținea poziţia de stareță a acestei mănăstiri, în schimb este aproape sigur faptul că aici a şi‑a făcut jurămintele monahale. La fel cum sora sa, Hildegard, a ajuns stareța mănăstirii din Zürich, iar Berta la Schwarzach, este posibil ca Irmgard să fi fost stareță la Buchau¹.

Mai târziu, probabil în jurul anului 860, a ajuns stareță la mănăstirea de maici de pe insula de la Chiemsee. Alte surse vorbesc de anul 850 ca an în care Irmgard a venit la mănăstirea de la Chiemsee².

STAREȚĂ A MĂNĂSTIRII DE MAICI DE LA CHIEMSEE

Mănăstirea de maici de la Chiemsee se numără printre puținele mănăstiri din sudul Germaniei care păstrează, cel puțin în parte, fragmente din edificiile ridicate în Evul Mediu timpuriu, confirmate și de către cercetările arheologice făcute în secolul XX³. Multă vreme s‑a crezut că adevăratul ctitor al mănăstirii a fost regele francilor orientali, Ludovic Germanicul (843‑876).

Săpăturile arheologice făcute între anii 1961 şi 1964, apoi în anul 1986 (în acest an de către arheologul Dannheimer, autorul cărții citate mai sus), la mănăstirea Frauenwörth de la Chiemsee au demonstrat că a fost ridicată mai devreme, în jurul anului 770, de către ducele Tasilo al III‑lea. În timpul lui Tassilo al III‑lea, căsătorit cu o fiică a regelui longobarzilor, a avut loc o înflorire a mănăstirilor de pe Dunăre și a celor situate pe lacurile din Alpi⁴. Astăzi îi este atribuită lui Tassilo al III‑lea construcția mănăstirilor Kremsmünster, Frauenchiemsee și Wessobrunn, dar și a altora, pe care le‑a înzestrat cu danii. Carol cel Mare l‑a învins însă pe Tassilo și a transformat Bavaria într‑o provincie francă. Se pare că, în urma acestei cuceriri, mănăstirea de la Chiemsee a fost pusă sub jurisdicția episcopului de Metz, în timp ce mănăstirea de la Mondsee a ajuns sub oblăduirea episcopului de Köln⁵. Unii istorici susțin că în mănăstirea de maici de la Chiemsee a fost introdusă regula benedictină în anul 816⁶, în timp ce alții spun că acesta a fost meritul stareței Irmgard. Biserica și mănăstirea de maici de la Chiemsee au fost sfințite pe data de 1 septembrie 782, după cum atestă un document descoperit de către Heinz Dopsch. Aventin, primul istoric bavarez, care a trăit în secolul al XVI‑lea, vorbea de existența a două mănăstiri (una de maici) la Chiemsee, cu un secol și jumătate mai devreme de secolul al VIII‑lea, dar săpăturile arheologice au confirmat doar existența mănăstirii de călugări în această perioadă⁷.

Se pare că biserica mănăstirii și depen-dințele construite de Tassilo au ajuns în ruină la circa 90 de ani de la înălțare. Datorită implicării stareței Irmgard, a fost refăcută biserica și au fost construite noi dependințe. Aceste realizări s‑au datorat și sprijinului financiar al familiei lui Irmgard, cu toate că Tassilo, a fost obligat de către Carol cel Mare să se călugărească, pentru a nu mai reprezenta pentru el un pericol politic.

Stareța Irmgard s‑a remarcat printr‑o viață de rugăciune și asceză, dar mai ales prin iubirea de Dumnezeu și de semeni, îngrijindu‑se foarte mult de ajutorarea săracilor. Și‑a dat sufletul în mâinile Domnului pe data de 16 iulie 886, la vârstă de doar 33 de ani și a fost îngropată într‑un sarcofag din marmură, sub un stâlp de susținere din biserica mănăstirii. Încă de atunci a fost considerată „al doilea ctitor” al acesteia. Condusese mănăstirea ca stareță după anul 857, anul venirii la Chiemsee, sau, mai probabil, între 860 și 866.

PLĂCUȚĂ DE PLUMB CARE ATESTĂ VIAȚA SFÂNTĂ

Până în anul 1004, Irmgard s‑a bucurat doar de o cinstire locală. În acest an, starețul mănăstirii Seeon, Gerhard, a declarat‑o fericită, ducând capul sfintei la mănăstirea Seeon. Starețul Gerhard a făcut acest lucru din porunca regelui Heinrich al II‑lea, de față fiind și stareța de la Chiemsee, Tuta. Știm că prima sfântă canonizată oficial de către Biserica Apuseană a fost Sfânta Wiborada (în 1047), dar că procesul de canonizare s‑a generalizat mai târziu. Astfel se explică proclamarea locală a sfintei, făcută de către un stareț.

Din secolul al XI‑lea datează actuala biserică a mănăstirii, construită și în cinstea Sfintei Irmgard. Aceste lucruri sunt cunoscute datorită unei tăblițe de plumb ce conținea și un distih, tăbliță așezată lângă moaștele sfintei, probabil de către starețul Gerhard. Plăcuța a fost descoperită în anul 1631, când a fost din nou deschis mormântul sfintei. Plăcuța se găsește astăzi în Colecția Arheologică de Stat din München⁸. Textul tăbliței este următorul: „Aici odihnește Irmgard, fiica lui Ludovic, mărețului rege, ce s‑a remarcat prin viața ei sfântă și feciorelnică. Văzute (moaștele) în timpul stareței Tuta. Cu mulți ani în urmă a fost întâi‑stătătoarea mănăstirii”. În text mai era consemnată data morții: „Pe 16 iulie și‑a părăsit trupul pământesc”... și în partea dreaptă cererea: ora pro nobis („roagă‑te pentru noi”). Tot pe această plăcuță se mai găsește un citat din Apostolul Pavel: „Bucurați‑vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați‑vă. Îngăduința voastră să se facă știută tuturor oamenilor. Domnul este aproape” (Fil. 4, 4‑5).

Întrucât procesul de canonizare al unui sfânt sau fericit s‑a generalizat în Apus mult mai târziu, așa cum am amintit mai sus. În anul 1922 cardinalul Faulhaber de la München a început acest demers care a fost definitivat în anul 1928, când papa Pius al XI‑lea a așezat‑o în rândul fericiților. Capul sfintei, dus la mănăstirea Seeon în timpul starețului Gerhard, a fost adus înapoi și așezat lângă rămășițele neputrezite, la mănăstirea de la Chiemsee. La vremea respectivă nu s‑a putut demontra dacă craniul aparține trupului neputrezit al sfintei. În anul 2003 o analiză ADN a demonstrat însă acest lucru. Tot atunci, pe 27 aprilie, relicvele au fost așezate într‑o raclă de sticlă, în capela care‑i poartă numele, din biserica mănăstirii Frauenwörth, unde pot fi venerate și astăzi.

CINSTIREA ANUALĂ ȘI DIN PARTEA ORTODOCȘILOR

Fericita Irmgard este consemnată în calendarul Episcopiei Catolice de Rottenburg‑Stuttgart, al Arhiepiscopiei de München și al Arhiepiscopiei de Salzburg, cu data de prăznuire pe 16 iulie, dar este cinstită și‑n alte eparhii catolice. În reprezentările iconografice, sfânta este pictată / zugrăvită în veșmântul specific călugărițelor benedictine și ținând în mână cîrja de stareță.

Sfânta Irmgard este cinstită astăzi și de către ortodocși, mai ales în sudul Germaniei  și vestul Austriei. Biserica de lemn construită de către comunitatea din Traunreut, sub îndrumarea pr. paroh Constantin Bartok și sfințită pe data de 10 mai 2018 de către Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Dr. Serafim Joantă, a fost pusă sub patronajul Sf. Andrei Șaguna, dar și al Sf. Cuvioase Irmgard de Chiemsee. Sfântă Irmgard, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi!

BIBLIOGRAFIE

• Articolul „Die selige Irmgard” de pe site‑ul mănăstirii de maici de la Chiemsee: https://www.frauenwoerth.de/abtei/selige‑irmengard/, pagină accesată la data de 3 iulie 2018.
• DANNHEIMER, Hermann,Frauenwörth. Herzog Tassilos Kloster im Chiemsee. Abtei‑Kirche‑Tornhalle,Weissenhorn, 2008.
• SCHÄFER,Joachim, art. „Irmgard von Chiemsee”, în Ökumenischen Heiligenlexikon, https://www.heiligenlexikon.de/BiographienI/Irmengard_von_Chiemsee.html, pagină accesată la data de  3 iulie 2018.
• SCHÖNING, Kurt, Bayern. Die unterhaltsame Geschichte eines freien Volkes,Grafenau 2010.
• TÜCHLE, Hermann, art. „Irmengard”, în Neue Deutsche Biographie 10 (1974), S. 179 [Online‑Version]; URL: https://www.deutsche‑biographie.de/pnd118555774.html#ndbcontent