Câteva cuvinte despre Mănăstire

Mănăstirea de la Godoncourt a fost achiziționată de către Mitropolia Română a Europei Occidentale și Meridionale în anul 2015, de la comunitatea monahală ortodoxă sârbă ce slujea aici din anul 2002 dar care nu a mai avut posibilitatea materială de a întreține mănăstirea. Este un frumos ansamblu arhitectural organizat în jurul unei biserici din secolul al XIX‑lea (inițial mănăstire catolică), situat în estul Franței, în departamentul Vosges, la 350 km de Paris, 200 km de Strasbourg și la 100 km de Besançon.

Un cadru natural liniștitor și propice Rugăciunii 

Natura se desfășoară în voie în preajma mănăstirii: câmpuri înverzite, ferme de animale în apropiere, locuitori pașnici în vecinătate care sunt obișnuiți cu clopotul și toaca și care calcă cu bucurie pragul mănăstirii. 

O tabără de lucru și de întâlnire cu oamenii, cu natura și cu Dumnezeu

Pe parcursul celor trei zile, iar apoi pe toată perioda octombrie‑noiembrie‑decembrie 2017 au avut loc lucrări importante în incinta mănăstirii: s‑au refăcut și s‑au amenajat 6 camere, bucătăria principală, culoarul de la primul etaj, s‑a refăcut complet instalația electrică generală, s‑a instalat o centrală de încălzire nouă, calorifere, s‑au achiziționat și s‑au instalat aparate electromenajere și s‑au făcut numeroase alte lucrări de înnoire a așezământului monahal, toate acestea prin dragostea și jertfa credincioșilor care au dorit să realizeze lucrările de înnoire și să devină astfel noi ctitori ai mănăstirii, spre slava lui Dumnezeu.

Lucrările sunt departe de a fi terminate, de aceea, toți credincioșii care doresc să se numere printre noii ctitori ai mănăstirii de la Godoncourt se pot adresa maicii Ecaterina de la Godoncourt, părintelui Mircea Filip de la Parohia Sfinții Trei Ierarhi de la Romainville sau părinților de la sediul Mitropoliei noastre de la Limours.

Impresiile unui participant

Câtă nostalgie și tristețe se revarsă  la fiecare sfârșit de tabără, dar și câtă speranță și entuziasm știind că ne vom revedea curând. 

Tabăra este despre liniștire, iubire și oameni. Așadar, în acest an Părintele Mircea ne‑a bucurat organizând, de data aceasta, o tabără de toamnă. 

Tabăra de la Godoncourt a fost destinată tuturor categoriilor de vârstă, de la cei mai micuți până la cei mai mari.  

Mănăstirea în care Maica Ecaterina ne‑a primit cu atâta dragoste avea nevoie de puțină îngrijire, de aceea, câțiva oameni binevoitori cu ajutorul lui Dumnezeu au început o lucrare. 

Fiecare zi începea în cel mai frumos mod posibil, prin Sfânta Liturghie într‑o bisericuță modestă și primitoare. Printr‑un gemuleț  care se afla chiar lângă strană străpungeau câteva raze de soare care‑ți încălzeau și mai puternic sufletul. 

După micul dejun, fiecare știa spre care „drum” să se îndrepte: copilașii la atelier, doamnele  către bucătărie, iar ceilalți spre munca ce trebuia dusă la bun sfârșit. 

Dorul și dragostea față de copii a făcut în așa fel încât Maica Efrema, din comunitatea maicii Siluana Vlad și Geanina Haraga, pictor de icoane cu experiență în taberele de copii, să fie printre noi tocmai în Franța, atât de departe de Iașiul lor de reședință.

Atelierul de pictură a fost susținut de către Geanina care ne‑a învățat diferite tehnici, dar ne‑a și permis să aprofundăm ceea ce știam deja. Tematica atelierului, natura moartă, s‑a potrivit cu peisajul de afară care ne‑a impresionat zilnic. Dis de dimineață abia că se zăreau copacii din împrejurimi, iar pe la vremea mesei soarele era sus pe cer în toată splendoarea lui. 

După masă obișnuiam să ne petrecem timpul cu natura și tind să cred că și ea era pe atât de încântată de a‑și petrece o mică parte din eternitatea ei cu noi. Ieșind din mănăstirea care se află spre marginea orășelului pășeam direct pe o potecă înconjurată de‑a dreapta și de‑a stânga de un covor verde, iar ridicând privirea, aceasta încremenea la vederea albastrului de Voroneț – asemenea frescei – căruia îi lipsea un singur amănunt: pictura cu Sfinții Părinți. Deși poteca părea a fi infinită, ne gândeam că am putea‑o străbate chiar și cu ochii închiși, fără teama de a ne rătăci.

Ursu, câinele și prietenul de nădejde al Maicii Ecaterina ne aștepta nerăbdător să ne întoarcem din micile noastre drumeții pentru a ne juca împreună. Era ghidul nostru care ne prezenta toate colțișoarele mănăstirii cunoscute doar de el. 

De asemenea, după‑amiaza, când nu eram preocupați cu alte activități, băieții dădeau o mână de ajutor muncitorilor, iar fetele ajutau la bucătărie. Niciodată nu am reușit să gătesc fursecuri mai bune ca atunci! 

Spre seară când se revărsa o liniște totală peste mănăstire, când cei mai mititei se aflau deja în paturile lor, ne strângeam cu toții pentru a sta de vorbă împreună, pentru a ne bucura de timpul rămas: câteodată o ascultam pe Maica Nectaria vorbindu‑ne atât de frumos, altă dată povesteam câte o mică istorioară unii altora. 

Aceste zile petrecute cu alți oameni, cu Dumnezeu și cu noi înșine ne‑au mângâiat blând sufletul și ne‑au dăruit forțe noi pentru a ne întoarce către casele noastre și a putea relua activitățile de care nu ne‑am îngrijit în tot acest timp. 

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 

A consemnat: Andreea Bohoraș