Când l-am întâlnit pentru prima oară pe Înaltpreasfinţitul Iosif? Nu ştiu să vă spun exact... trebuie să fi fost prin noiembrie sau decembrie 1997, în casa bunilor noştri prieteni Ovidiu şi Cristina Milea. Era împreună cu Părintele Ciprian (acum Preasfinţitul Siluan), pe care îl mai întâlnisem la mănăstirea de la Bussy-en-Othe, și prima mea impresie a fost: „Sancho, vezi tu cum ne duce/un noroc prin ţări de piatră?”. Spiritual aşa era, erau misionari trimiși spre țările de piatră din inimile noastre! Pot spune că erau altfel decât fețele bisericești cu care eram obișnuiți. De ce? Primul lucru care m-a surprins a fost felul lor de a cânta: mai drept, mai direct, mai aşezat, cu totul diferit de parohiile pe care le-am cunoscut până atunci, unde un „Doamne miluiește” durează dublu decât ar fi normal, și cu asta toți cei prezenți acolo am fost de acord. Erau dintr-o altă generație, dintr-o altă zonă a ţării, dar nu numai atât: erau plini de har, un har pe care au reușit să ni-l transmită și nouă.

Scenograful Petrică Ionescu construise în curtea casei sale de la Villiers-sur-Marne, dintr-un adăpost de grădină, o capelă căreia îi adăugase un turn de sticlă: acesta dădea un aspect cu totul special micului spaţiu de 10 mp: „Adonai mulţumind lucrurilor umile/s-a urcat la cer, peste fire”. Aici, în jurul Înaltului, am făcut slujba de Crăciun în 1997. Capela de care se îngrijea Silvia Jarnea, mama Mihaelei Ionescu, a fost aşadar prima catedrală a Părintelui Iosif!

Duminică, 15 martie 1998, Înaltpreasfinţitul Iosif a fost hirotonit arhiepiscop în Catedrala ortodoxă greacă „Sfântul Ştefan” din Paris. Ceremonia a fost impresionantă; soborul de episcopi, preoţi, diaconi, solemnitatea momentului, precum şi numărul mare de credincioşi au constituit un eveniment de neuitat. Îndată după aceea, s-a pus problema găsirii unei biserici unde să slujească, comunitatea românească de la Paris fiind la vremea aceea divizată între cei pro și contra afilierii la Biserica Ortodoxă Română. În următoarele luni ne-am întâlnit săptămânal la câte o familie (Şerban Boureanu, Claudiu Cristea, Dan Munteanu, Petrică Ionescu, Şerban Mihăileanu, Dan Munteanu, Mihai Ricci, Ghighi Şubovici etc.), unde aveau loc slujbe şi acatiste. Acolo au fost invitate să ţină conferinţe numeroase personalităţi de vârf ale ortodoxiei române – Părinţii Rafail Noica, Teofil Părăian, Ioan Iovan, Laurenţiu Streza – şi franceze: Părinţii Boris Bobrinskoy şi Nicolas Molinié. Înaltul Iosif mai slujea la mănăstirea de la Rosières, împreună cu Părintele Ioachim Giosanu, sau în parohia Părintelui Aurel Grigoraş.

În apartamentul de pe strada Théodore de Banville, pus la dispoziţia Înaltpreasfinţitului prin amabilitatea Maicii Anastasia (Delphine Weulersse), serviciul liturgic se făcea zilnic şi adeseori aveau loc conferinţe catehetice. Primul secretar al Înaltpreasfinţitului a fost Casian Tunaru, actualul episcop al Canadei. Persoană foarte instruită, cu un caracter blând şi profund, tocmai terminase studiile la Roma când Înaltul l-a chemat lângă el. Tot Casian era şi conducătorul coralei – desigur, improvizate –, iar Preasfinţitul Siluan (Părintele Ciprian, pe vremea aceea) completa de minune echipa.

În august 1998, într-o locatie a Asociaţiei Studenţilor Ortodocşi de origine rusă (ACER-MJO), Înaltpreasfinţitul Iosif a organizat o tabără de o săptămână la Servagère, în masivul Vercors. Deşi am fost numai vreo 15 participanţi, iar vremea imposibilă – ploaie, frig şi ceaţă cea mai mare parte din timp, cu toate că mai jos era soare şi cald –, pot spune că harul dumnezeiesc ne-a încălzit sufletele.

Iar Dumnezeu, Care ştim cu toţii că lucrează prin oameni indiferent cine ar fi ei, a aranjat bine lucrurile: după nici şase luni de la înscăunarea Înaltpreasfinţitului Iosif, ne-am strâns douăsprezece persoane într-o capelă protestantă (!) de la periferia Parisului. În cazul de faţă, El a lucrat prin Maica Anastasia, François de la Morandière, Gustave Alstadt şi Şerban Mihăileanu. Era o clădire din lemn, pe care Norvegia o trimisese la expoziţia universală de la Paris din 1889 şi care după aceea fusese instalată pe un teren din Ville d’Avray. Interesant la această capelă era orientarea ei: altarul era situat spre vest, iar cele trei ferestre cu vitralii aurii dădeau spre sud şi spre vest. Ei bine, aici lumina crea un joc special: lumina venind dinspre sud şi lemnul de brad din care era construită capela îi confereau acesteia o căldură pe care nu mai am întâlnit-o de atunci: Lumină lină a Sfintei Slave, a Tatălui ceresc… 

Petrică Ionescu făcuse două panouri în loc de iconostas, pe care au fost puse icoanele  lui Iisus Hristos și a Maicii Domnului, fotocopii după icoane ruse din secolul al XIV-lea (ele se mai află şi acum pe doi dintre stâlpii criptei de la Saint Sulpice), iar mai târziu Octavian şi Ingrid Dabija au pictat două icoane împărăteşti superbe. 

La prima slujbă, cândva în septembrie 1998, am fost 14 persoane, cu preoţi cu tot.

Încet, încet, comunitatea noastră s-a mărit: pe lângă cei veniţi de la Jean de Beauvais (familiile Cădere, Dabija, Mihăileanu, Miok, Tănăsescu, Ţovaru) sau cei veniţi de nicăieri, dar chemaţi de Dumnezeu, au apărut mulţi tineri aflaţi la studii în Franţa: Theodor Paleologu, Petre Guran, Adrian Papahagi, Radu Mărășescu, Nicolae Florea, Adina Peleanu, Dan Săvan, Iuliana Streza, Răzvan Ionescu, Cristian Galeriu şi mulţi alţii pe care, chiar dacă nu i-am amintit, îi port încă în suflet. 

La Sfânta Înviere din 1999 am fost peste o sută de persoane, bisericuţa era de-acum prea mică: „Şi vor veni mai mulţi din soare‑apune – şi cei de ieri şi cei ce azi nu-i ştim”.

Într-o duminică din mai 1999, Înaltpreasfinţitul Iosif a obţinut de la ierarhia catolică să facem o slujbă la cripta Saint François a bisericii Saint Sulpice. Aceasta era liberă, dar mai înainte fusese folosită câţiva ani de către comunitatea coptă din Paris. Cred că a fost un „examen” pe care Înaltul l-a trecut cu bine, fiindcă din septembrie cripta a fost închiriată asociaţiei Sfânta Parascheva-Sfânta Genoveva, proaspăt înfiinţată, şi din care, mulţumită lui Dumnezeu şi Înaltpreasfinţitului Iosif, mai facem parte şi acum.

Ne-am despărţit cu recunoştinţă de comunitatea protestantă şi, la fel ca la Ville d’Avray, ne-am pus din nou în mişcare. Petrică a confecţionat alte două panouri-iconostas (aflate şi acum la criptă), pe care le-am transportat şi le-am instalat într-o sâmbătă după-amiază pentru Sfânta Liturghie ce urma să aibă loc a doua zi. Aceste panouri prezentau însă un mare inconvenient: erau flexibile, iar în momentul în care o persoană evlavioasă a vrut să sărute icoanele împărăteşti, panoul s-a înclinat spre altar şi puţin a lipsit să nu se prăbuşească…

Şi aici, la prima Liturghie, am fost doar 20-30 de persoane, dar mila lui Dumnezeu, harisma Înaltpreasfinţitului şi, aş vrea să cred, poate şi rugăciunile noastre au făcut restul. După câteva luni, de Sfintele Paşti, la 30 aprilie 2000, cripta era neîncăpătoare pentru cele 600 de persoane aflate de faţă. În momentul în care Părintele Paul Roumanet, parohul bisericii Saint Sulpice, a intrat, invitat de către Înaltpreasfinţitul Iosif, şi a văzut mulţimea de oameni cu lumânări aprinse, a avut un moment de ezitare: „Și dacă va lua foc?”. Da, era un foc, dar nu fizic, ci duhovnicesc, început cândva în martie 1998 (sau poate mai devreme), care nu s-a stins încă şi sper că nici nu se va stinge. 

Nu am vrut să fac un panegiric, Înaltpreasfinţitul Iosif nu are nevoie de aşa ceva şi probabil că nici nu ar accepta. Sunt numai câteva gânduri pe care aş dori să le transmit celor ce vin după noi: „Dar mă însoţeşte acel cineva/ Iubirea pururi cu mine”.

Restul îl scriu şi îl vor scrie alţii.

Dr. Tudor Ţovaru

* * *

Sărbătorim în luna martie a acestui an 20 de ani de la hirotonia întru arhiepiscop a Înaltpreasfinţitului nostru Părinte Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale. Soţia mea Irina şi cu mine am fost printre cei care au avut norocul să-l cunoască printre primii, la puţină vreme după ce a venit la Paris. A trecut mult de atunci şi multe au fost prilejurile de bucurie şi admiraţie pentru cele împlinite de vrednicul nostru Părinte devenit de atunci Mitropolit. Necunoscut în comunitatea credincioşilor din Franţa, fără alte mijloace decât puterea credinţei sale şi dorinţa de a face bine, a locuit o vreme într-un apartament pus la dispoziţie de Maica Anastasia (pe atunci soeur Hélène), catolică convertită la Ortodoxie şi retrasă la o mănăstire rusească din Franța. Locul a devenit repede neîncăpător pentru cei care doreau să-l cunoască şi să-l asculte. Împreună cu Părintele Ciprian, astăzi Preasfinţitul Episcop Siluan al Italiei, se rugau, cântau şi slăveau Sfânta Treime cu smerenie şi mult har, spre înălţarea noastră sufletească. Dacă îmi amintesc bine, primul loc de rugăciune obţinut a fost o micuţă capelă în suburbia Ville d’Avray. Câţiva dintre noi, cei care locuiam în locuri mai uşor accesibile, am avut posibilitatea să găzduim înălţătoarele momente de rugăciune ale Părinţilor Iosif şi Ciprian. Printre aceştia au fost Petrika Ionesco, Tudor Țovaru, Şerban Mihăileanu, Dimitrie Cădere cu familiile şi câţiva alţii. Se spunea în glumă că suntem „fan-clubul lui Popa Iosif”. Acestea au fost începuturile, nu tocmai uşoare, pentru că o mare parte a comunităţii era încă reticentă şi bănuitoare faţă de preoţi veniti din Ţară şi faţă de apartenenţa lor la Patriarhia de la Bucureşti. Părintele Iosif nu era bine-venit în Biserica Exilului de la Paris şi a fost nevoie de multe eforturi pentru a se face cunoscut şi apreciat. La hirotonia sa întru arhiepiscop, care a avut loc la Catedrala Ortodoxă Greacă din Paris, au participat şi Maiestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana, veniţi special din Elveţia pentru a-l întâlni şi care s-au arătat plăcut impresionaţi de calitatea umană şi puterea credinţei sale.

De atunci, nenumărate au fost realizările iubitului nostru Părinte. În primul rând, întărirea coeziunii comunităţilor româneşti din ţările Europei Occidentale, care a dat forţă Mitropoliei noastre, ajutor şi speranţă compatrioţilor noştri, reuniţi astăzi în sute de parohii. Apoi, obţinerea în proprietate sau în folosinţă, graţie diplomaţiei sale, a numeroase locaşuri de cult oferite de catolici, precum şi achiziţionarea, cu sprijinul Statului Român, a proprietăţii de la Limours. La acestea se adaugă numeroasele asociaţii şi frăţii ortodoxe, taberele, pelerinajele şi multe alte evenimente la care, cu timp şi fără de timp, ierarhul nostru se osteneşte să participe spre bucuria, mângâierea şi întărirea noastră.

Am învăţat multe de la iubitul nostru Părinte şi încercăm pe cât putem să-i cerem sfaturile şi să ne învrednicim să-i urmăm exemplul. Să ne întărim în credintă, să ne smerim, să iubim şi să facem cât de mult bine în jurul nostru. Atotputernicul să-l păzească, să-l ajute şi să-l ocrotească întru mulţi ani pe vrednicul nostru Părinte Mitropolit!

Arhitect Mihai Ricci

* * *

Timpul curge peste noi şi prin noi. Dacă memoria nu s-ar răzvrăti, nimic n-ar avea ritm, nici contur. „După douăzeci de ani...” care dintre muritori şi-ar fi putut imagina miraculoasele schimbări aduse de venirea la Paris a unui tânăr călugăr pe nume Iosif?

Pe vremea aceea, mica burghezie adunată în jurul bisericii româneşti era încleştată într-un război mocirlos, un vârtej de confuzie între politică şi datorie creştină, cu tabere adverse, alianţe făcute şi desfăcute, trădări de operetă, lacrimi de crocodil, înjurături... Războiul este molipsitor: odată baierele păcii rupte, ce putere poate pune înapoi zăgazul? Întrebări pe care, ca membru al consiliului eparhial, mi le puneam cu nădejdea că Duhul Sfânt se va milui de noi. Profund demoralizat de aceste realităţi, într-o bună zi l-am cunoscut, prezentat fiind de Vera şi Ghighi Şubovici, pe tânărul ieromonah Iosif. Vera şi Ghighi sunt însăşi expresia generozităţii şi dăruirii, o adiere de aer curat, discreţia ascunsă cu decenţă în spatele glumelor şi umorului extravagant. Şi, prin intermediul lor, a avut loc această întâlnire. Când l-am văzut pe tânărul călugăr, am avut sentimentul pe care l-am trăit, probabil, cu toţii: că poartă în el ceva greu de definit, un fel de lumină lăuntrică. Cu acel prilej, era însoţit de fratele său, Părintele Ciprian (acum Preasfinţitul Siluan). În realitate, nu sunt fraţi decât în Hristos, dar atunci aşa i-am văzut: complementari şi legaţi prin aceeaşi credinţă, neclintită, senină şi fără îndoieli, credinţa care alungă răul.

Cu Părintele nostru Iosif am păşit într‑o neînchipuită grădină a vieţii, cu sentimentul că este o grădină a Facerii. Am înţeles astfel cum lucrează Duhul Sfânt: ne ia de unde suntem, drepţi şi nedrepţi de-a valma, şi ne pune la treabă, să împlinim ceea ce a fost scris. Grădina ni s-a deschis în faţă, iar în urma noastră au crescut flori. De necrezut, poate, dar aşa s-a întâmplat. Totul se lega, totul se plinea, prin noi, dar nu de către noi. Privind în urmă, îi revăd pe oamenii minunaţi cu care ne-am însoţit. Să mă ierte cei pe care memoria mea şovăielnică i-a trecut cu vederea... Mihaela şi Petrică Ionescu, împreună cu Silvia „Memsu”, Dumnezeu s-o ierte și să o odihnească cu drepții!, au fost casă deschisă nouă, tuturor. Bisericuța din lemn construită de Petrică în grădina casei a fost un loc magic de rugăciune şi întâlnire. Ilinca şi Tudor Ţovaru, Mireille şi  Șerban Boureanu, Doina şi Dimitrie Cădere, Ioana şi Dan Munteanu, Eva şi Mihai Munteanu, Cristina şi Ovidiu Milea, Irina şi Mihai Ricci, Miruna şi Radu Boruzescu, Nicolae Florea, Dan Săvan, Luminiţa şi Viorel Oltean, Alexandra şi Emil Marinescu, Răzvan Ionescu – aceştia sunt doar câţiva dintre cei ce au pășit împreună în anii de început.

Ceva puternic se ridica, încolțea o speranță şi o încredințare, o bunătate luminoasă se răspândea peste noi. Așa a fost începutul! 

Dr. Şerban Mihăileanu

* * *

Cum bine spune părintele Atanasie de la Roma, Mitropolia noastră a început în portbagajul unei mașini Citroën (la început al unui Peugeot), și ea primită. Proaspătul arhiepiscop Iosif, hirotonit în 1998 pe seama a nouă țări, şi-a început misiunea pastorală fără niciun sprijin financiar, fără casă, fără biserică, doar încrezându-se în mila lui Dumnezeu, și celelalte s-au adăugat lui.

Înainte de a se primi reședința de la Limours la sfârșitul anului 2000, Înaltpreasfinţitul, și dimpreună cu el Arhiepiscopia, a avut ca punct de ancorare un apartament în arondismentul 17 din Paris, pe strada Théodore de Banville, pus la dispoziție cu generozitate de către vrednica de pomenire monahie Anastasia de la Mănăstirea Bussy. Într-un paraclis improvizat acolo s-au săvârșit primele slujbe, primele Liturghii. În regiunea pariziană era pe atunci o singură parohie românească, „Pogorârea Sfântului Duh”, tot în arondismentul 17, Boulevard des Batignolles, mai apoi strămutată la Clichy, păstorită de părintele Aurel Grigoraș. Catedrala de la Paris era sub altă jurisdicție, iar tânărul și blândul Păstor, aidoma Mântuitorului, nu avea loc unde să-și plece capul. 

Misiunea lui a fost una imposibilă: în cele nouă țări ale Arhiepiescopiei (devenită Mitropolie în 2001, tot atunci fiind și Înaltpreasfinţitul ridicat la rangul de Mitropolit) erau cam 25-30 de parohii (astăzi sunt peste 600), iar prea-tânărul episcop nu avea nimic: nici biserică, nici casă, nici masă, nici mașină, nimic. Dar primise cu bucurie a se jertfi Domnului în această ascultare, și întru El și-a pus nădejdea, fără a se plânge, fără a se îndoi de nimic. Și Domnul minunilor a plinit.

Încă dintru început, blândețea, smerenia, dragostea și răbdarea au fost darurile primite de la Domnul, pe care în toți acești 20 de ani le-a cultivat, cu timp și fără timp. Niciodată nu a lepădat pe nimeni, mereu a ascultat, a mângâiat și a adus lumină... Tineri, studenți, copii, bătrâni, cerșetori, profesori, miniștri, ambasadori, cu toții și-au găsit cuvânt de mângâiere și odihnă lângă Mitropolitul nostru. Înaltul era și este mereu acolo unde e nevoie, unde și când te aștepţi mai puțin, aidoma Sfântului Ioan de Shanghai. Dragostea și grija lui părintească au înviat și învie multe suflete, căci atunci când se apleacă să-ţi vorbească timpul parcă se opreşte în loc şi nimic nu e mai important în clipa aceea decât tu, omul pe care îl are în faţă. Atenţia deplină, grija plină de răbdare sunt daruri rare în această lume a interesului trecător şi a vitezei, dar Înaltpreasfinţitul le revarsă în jurul său din belşug: niciodată nu dă impresia că e grăbit, deși multe avioane, trenuri și întâlniri a ratat pentru că a stat să asculte până la capăt spovedania, durerea cuiva. Niciodată nu l-am auzit spunând un cuvânt rău despre cineva; îmi amintesc că odată, când un părinte avea o purtare neaşezată, l-am întrebat: „Înaltpreasfințite, dar oare cum îl răbdați? De ce nu îi spuneți nimic? Un alt ierarh poate l-ar caterisi, oricum l-ar pune la punct...” Și mi-a răspuns: „...ce să fac, mă gândesc că așa cum pe mine, care sunt păcătos, mă rabdă Hristos, și eu pot să îl rabd. Și dacă eu îl rabd și mă rog pentru el, nădăjduiesc că se va mântui. Și apoi, pentru rugăciunile lui, poate mă voi mântui și eu”.

Înainte de orice realizare materială, Înaltul pune sufletul omului. Și, pentru a ajunge la sufletul omului, e nevoie să te poți coborî, adică să ai smerenie. Smerenia le cuprinde pe toate, astfel încât și cei care nu sunt în Biserică se topesc în fața căldurii ei. Smerenia este izvorul iubirii şi nejudecării aproapelui, de aceea orice întâlnire cu Înaltpreasfinţitul aduce în suflet lumina cea neapropiată a Învierii. Asemenea Învăţătorului nostru, Hristos, el iubeşte pe tot omul, fără părtinire, văzându-l nu doar în neputinţele lui, ci şi aşa cum l-a zidit Dumnezeu, curăţit de patimi, luminat de strălucirea blândă a Luminii celei nestricăcioase. În prezența lui fiecare suflet se simte important, se simte iubit, se simte special și dorește a sădi sau a cultiva în sine virtuțile Evangheliei, pe care simpla lui prezență ți le insuflă.

Să îl desăvârșească Domnul pe Ierarhul nostru întru lucrarea virtuților, și mai ales întru smerenie, dragoste și răbdare, până la sfârșit!

A. M.

* * *

Pentru noi, cei care-l cunoaştem de mai puţin de douăzeci de ani şi pentru care Înaltul a fost „dintotdeauna” Înaltul, a vorbi despre el este ca şi cum ai vrea să descrii aerul pe care-l respiri: imposibil să spui cum e, pentru că nu ştii cum e să nu fie. Dar, cu titlu de încercare, iată doar câteva gânduri la acest ceas de sărbătoare.

Asemenea tuturor celor în care Duhul lui Hristos palpită viu, Înaltul este, în primul rând, o prezenţă. Chiar mai înainte de a-l vedea, ştii că e de faţă: în biserică sau la benzile de bagaje de la Charles de Gaulle (da, l-am întâlnit şi acolo, pentru că Înaltul călătoreşte şi el ca tot omul), aerul se schimbă deodată, ca şi cum ar fi străbătut de nişte unde invizibile care activează un fel de antenă afectivă. „E aici Înaltul!”, îţi spui cu o convingere neclintită – şi, în acelaşi timp, cu o uimire nouă, cu o linişte nouă, cu o bucurie nouă, pentru că acolo unde e Înaltul parcă ar fi mereu Paşti. „Am văzut maşina lu’ Înaltul!”, mi-a spus soţul meu la telefon într-o seară, mândru şi bucuros ca de o realizare personală, deşi el nu este un „om de la biserică”.

Şi, tocmai pentru că este o prezenţă, Înaltul e şi o autoritate sau o instanţă. Nu în sensul normativ şi juridic pe care îl cunoaştem astăzi, ci după îndepărtata istorie latină a cuvântului: prezenţa care impune, forţa care convinge, statornicia, onestitatea fără umbră, perseverenţa. Înaltul este reperul nostru duhovnicesc, măsura noastră, ceea ce ar trebui să fim cu toţii, dar nu întotdeauna ne iese: inteligenţa vie şi plină de discernământ, disponibilitatea nelimitată, dragostea deplină şi nefăţarnică.

Aşa fiind, nu e de mirare că Înaltul este cel care te devansează întotdeauna, anticipând întâlnirea, ieşindu-ţi în întâmpinare nu la jumătatea drumului, ci cu mult înainte, în propriul tău prag, în pragul intenţiei de-abia formate. Este omul căruia nu apuci niciodată să-i dăruieşti ceva înainte ca darul să ţi se întoarcă înmulţit; omul pe care, dacă vrei să-l ocoleşti din sfială, te caută; dacă eziţi să mergi înspre el, pentru a nu-i ocupa câteva minute din timpul pe care nu-l are, te cheamă; dacă vrei să-l sprijini oricât de puţin, te ridică, te poartă şi te întăreşte.

Pe acest aproape al nostru, prieten al nostru, părinte şi ierarh al nostru, să ni-l păzească Domnul sănătos întru mulţi ani!

A. D.

* * *

Înaltul este Aproapele nostru cel mai aproape, pentru că în trăsăturile lui e foarte ușor să recunoști trăsăturile lui Hristos. Punându-se pe sine în slujba noastră a tuturor, Înaltul urmează pilda lui Hristos de a se face mai mic decât toți. Păstor grijitor pentru fiecare oaie din turma lui, Înaltul ne-a luat pe umeri pe fiecare dintre noi, și pe toți împreună, și mulți suntem cei pentru care sfatul și rugăciunea lui au determinat schimbări și înnoiri în viață, un drum nou, un nou început. Atâtea mănăstiri, parohii și chiar familii îi datorează existența și sporirea. Întreaga Mitropolie cu toată dinamica ei impresionantă stă mărturie a purtării sale de grijă. Dar mai presus de toate stă încredințarea – și recunoștința – că avem un mijlocitor, un veghetor, un deschizător de drum pe care-l putem urma pe calea mântuirii.

Aproape fiind de fiecare, Înaltul parcă vede în inima omului mai departe decât poate vedea omul singur, și printr-un sfat, un cuvânt pune omul la loc pe drumul lui, încredințându-l. Unei mame care se îngrijora pentru familia ei i-a spus odată: aruncă-i în sus la Domnul și zi-i Domnului să ți-i dea înapoi așa cum îi vrea El. Cu siguranță suntem cu toții încredințați astfel Domnului în rugăciunile Înaltului, fie că suntem persoane, fie comunități, și Domnul se milostivește și sporește viața noastră, ne întărește în necazuri și ne înmulțește bucuria. 

O întrebare se strecoară în inimă, văzând atâta belșug de har: cum poate Înaltul să fie cel ce este, așa cum îl știm fiecare și cum îl iubim? Cum poate să fie astfel tuturor toate? În privegheri, în călătorii, solicitat până peste limitele omenescului, purtând de grijă atâtor obști, asociații, și neuitând în toate acestea pe fiecare dintre noi? Astfel recunoaștem lucrarea lui Dumnezeu, minunea: când rămânem nedumeriți și uimiți de câte poate face El prin slujitorul Său, căci toate acestea depășesc explicațiile omenești. 

E. S.