Revoluția română din 1989, care a pus capăt terorii comuniste, a îngăduit poporului român să regăsească libertatea, iar Bisericii Ortodoxe Române să trăiască o adevărată înviere, după decenii de prigoană. Biserica română era în acel moment puțin prezentă în Franța¹, dar împlinise aici o faptă curajoasă și profetică în 1972, datorită Patriarhului Iustinian de fericită pomenire, binecuvântând și luând sub aripa sa tânăra Biserică ortodoxă occidentală (ECOF), reapărută în 1936 după 1000 de ani de schismă între Occidentul și Orientul creștin. Mai exista la Paris, în catedrala românească, un loc de rezistență împotriva totalitarismului ateu și prigonitor, unde se reconstituise o episcopie în cadrul Bisericii ruse din afara granițelor. Aceste două realități – complexe – puteau părea contradictorii în ochii oamenilor, dar ele nu erau astfel în ochii lui Dumnezeu.

În 1993, Patriarhia României, în plină restructurare, a hotărât să-și retragă binecuvântarea episcopului ECOF, dar o parte din clerul său și din credincioși – printre care și eu – au refuzat să-l urmeze, pentru că purtarea sa bisericească și personală era criticabilă. Acest grup, care s-a structurat într-un Protopopiat, s-a pus sub oblăduirea directă a Patriarhiei Române. Scaunul Arhiepiscopiei Parisului fiind vacant, Sfântul Sinod a însărcinat pe Mitropolitul Serafim,care tocmai fusese numit în fruntea Mitropoliei Germaniei și Europei Centrale, să fie și locum tenens² al scaunului Parisului, în februarie 1994. Acesta a împlinit în câțiva ani o lucrare importantă de restructurare a Arhiepiscopiei – printre care refacerea completă a statutului acesteia – cu ajutorul activ al clerului și al credincioșilor francezi, ale căror rituri și obiceiuri avusese înțelepciunea de a le respecta.

După această lucrare de fond, a trebuit ales un episcop. Această alegere s-a făcut, conform cu canoanele Bisericii vechi, de către cler și de către popor, ceea ce nu se întâmplă în toate Bisericile ortodoxe. A trebuit să o luăm de la început, căci primul ales a respins propunerea noastră, însă foarte frumos: „Nu este calea mea…”. Ce lecție de dreptate duhovnicească! Când am purces la a doua alegere, s-au prezentat după rânduială trei candidați, și îmi amintesc că ieromonahul³ Iosif, care se cunoștea de departe după înălțimea sa și care pregătea un doctorat despre Sfântul Simeon Noul Teolog la Institutul Saint‑Serge, a spus ceva care m-a impresionat: „Nu vă voi apăsa mult, căci noi [ieromonahii] suntem asceți”. Acestea au fost spuse cu o asemenea simplitate că am rămas fără glas: nu eram obișnuiți cu o asemenea sinceritate. Și pe el l-am ales, pe 29 noiembrie 1997, cu o mare majoritate (mi-am recitit ieri notele despre numărarea voturilor). Nu-l cunoșteam foarte bine: slujisem o dată împreună cu el, în cripta catedralei Sfântul Alexandru Nevsky, și fusesem impresionat de maiestatea cu care slujea și de bunăvoința sa.

Întronizarea sa la catedrala greacă, pe 15 martie 1998, a fost un eveniment memorabil, săvârșit de o „armată” de episcopi veniți din România⁴, în prezența regelui Mihai. Apoi, îmbrăcat cu harul episcopatului, a început a construi, pornind practic de la nimic: își făcuse „tabăra” cu câțiva prieteni călugări într-un apartament împrumutat de o monahie de la Bussy și i se împrumutase și o mașină… Însă era o atmosferă extraordinară, un dinamism și o creativitate remarcabile în jurul acestui episcop de 32 de ani și al echipei sale de tineri, liberi, fără complexe, cu care legăturile erau ușoare, în afara oricărui formalism clerical. Simțeam că totul era posibil: Duhul sufla… Noul arhiepiscop era un om deschis, cultivat, înțelegător, ascultând pe toți, dornic de a construi și de a reînnoi, însă fără a lovi pe cineva și fără a respinge tradiția.

Apoi, lucrurile aveau să evolueze foarte repede. Anul 2001 a fost deosebit de rodnic și a adus mari transformări: Ambasada României a pus la dispoziția Înaltpreasfinţitului Iosif o frumoasă proprietate la Limours, Sfântul Sinod l-a ridicat la rang de Mitropolit și a avut loc la Bordeaux întronizarea primului episcop vicar (Preasfinţitul Siluan). Alte hirotonii vor urma și acești episcopi vor lua în grija lor alte țări europene. Înaltpreasfinţitul Iosif a știut să formeze în jurul său o adevărată echipă episcopală, o frăție de episcopi lucrând împreună și în același duh, dinamici și întorși către viitor. Mitropolia se dezvolta și creștea.

Mai rămânea un punct crucial: aducerea în Staul a oilor care se despărțiseră pentru motive politice (prigoanele regimului comunist). Aici și-a arătat Mitropolitul nostru cele mai mari calități. Am putut admira tactul infinit cu care s-a apropiat de acești frați despărțiți, respectându-i, știind să deosebească ceea ce este esențial de ceea ce este secundar, veghind să nu supere pe cei mai susceptibili, înaintând încet și cu blândețe. În cele din urmă, pacea și iubirea au învins: în 2009, biserica Sfinților Arhangheli devenea catedrală mitropolitană, iar Patriarhul Daniel va putea veni aici să slujească Sfintele Taine. A fost o bucurie imensă pentru noi toți să vedem întorcându-se pacea și unitatea în sânul familiei ortodoxe române. Sfântul Duh și slujitorul Său, Mitropolitul Iosif, au fost marii lucrători ai acestei întoarceri. Trebuie să subliniem că această frumoasă lucrare nu ar fi fost probabil posibilă fără sprijinul necondiționat al noului Patriarh Daniel (ales în 2007): cei doi arhiepiscopi au lucrat în același duh pentru Biserica lui Dumnezeu.

Acum Mitropolia trăiește și crește în chip normal, organic, „biologic”. Desigur, pe măsura dezvoltării foarte rapide a parohiilor românești, noi, francezii, ne-am pierdut puțin câte puțin în peisaj, în acest popor care se străduiește să transpună în Europa occidentală ceea ce a cunoscut în pământul său natal, oriental (ritul, obiceurile, stilul…). În ciuda acestui fapt – care era inevitabil și care, în cele din urmă, este firesc – nu ne-am simțit marginalizați. Am învățat să ne cunoaștem unii pe alții, noi, francezii, învățând să cunoaștem pe ortodocșii neaoși, istorici [de care eram despărțiți de 1000 de ani], iar ei, românii, descoperind că se poate să fii ortodox și fiind occidental de neam, din punct de vedere al culturii, al stilului. Mai mult: în parohiile cu majoritate franceză și care provin din Ortodoxia occidentală, cum este a noastră, credincioșii români și moldoveni, a căror prezență este pentru noi o mare bucurie, au descoperit cu mirare – și chiar uneori minunându-se – rituri, obiceiuri, un stil despre care nu știau nimic [de 1000 de ani]. De fapt, redescoperim că avem nevoie unii de alții: cel care nu are nevoie de fratele lui se exclude singur din Biserică. Fără să ne dăm mereu prea bine seama, Dumnezeu ne face să înaintăm cu pași uriași către întoarcerea la unitatea Bisericii. Căci Biserica are menirea de a redeveni ceea ce era în vremea primului mileniu, adică una în plan teologic și eclezial, însă diversă în planul riturilor, culturilor, modurilor de viață, stilurilor… Biserica una, catolică-ortodoxă, este ca un buchet de flori, o simfonie, în care fiecare popor, fiecare cultură, fiecare civilizație își aduce culoarea, parfumul și muzica, plăcute urechilor și nărilor lui Dumnezeu.

Trebuie să subliniem că toate acestea s-au înfăptuit pe când arhipăstorul nostru, Arhiepiscopul și Mitropolitul nostru, avea cu frații săi episcopi din alte jurisdicții legături firești de frățietate și de încredere.

Iată de ce putem să-i mulțumim Înaltpreasfinţitului Iosif pentru această mare lucrare, de a fi contribuit la pace și la unitate, între români mai întâi, și între ortodocșii de origine și tinerele vlăstare de rit occidental, și în sfârșit între diferitele jurisdicții ortodoxe, în Franța și în Occident.

Fie ca Domnul păcii, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să-i dăruiască și mai departe un drum lung și rodnic în Biserică!

La mulți ani!

Pr. Noël TANAZACQ, Preot paroh al parohiei Sf. Genoveva și Sf. Martin, Paris