Îmi aduc aminte că primele zile ale activității administrative a noului ierarh nu semănau deloc cu ceea ce știam că este o administrație eparhială în țară. Consilierii eparhiali, oameni destoinici, unii dintre ei francezi convertiți la ortodoxie, puneau în slujba Bisericii timpul lor liber, și în aceste condiții reuniunile de lucru aveau loc o dată pe lună, lucrarea de zi cu zi fiind împlinită în cea mai mare parte de Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, sprijinit de câțiva colaboratori voluntari. Nici nu putea fi vorba de un aparat administrativ câtă vreme nu existau resurse materiale şi birouri, nici catedrală episcopală. În aceste condiții, totul trebuia luat de la zero. 

Un om al lui Dumnezeu, Maica Anastasia, profesor universitar pensionar, viețuitoare a unei mănăstiri ortodoxe unde Înaltpreasfințitul fusese câțiva ani duhovnic, a pus la dispoziția Arhiepiscopiei noastre, pentru o perioadă determinată, apartamentul lăsat moștenire copiilor ei plecați la studii în străinătate. Acest gest a fost un dar ceresc. Apartamentul, situat nu departe de Arcul de Triumf din Paris, a servit mai bine de 2 ani drept reședință episcopală, sediu administrativ și paraclis.

Câteva familii se atașaseră deja de Părintele Iosif încă din perioada în care studia la Paris și era duhovnic al mănăstirii de la Bussy-en-Othe. Una dintre ele primise, încă pe când Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim era locțiitor de Arhiepiscop, binecuvântarea de a transforma în paraclis o cabană de grădină de nici 10 metri pătrați. Acolo, în atmosfera candelelor ce luminau două icoane împărătești pictate de un iconograf din Egipt anume pentru acel locaș, Înaltpreasfințitul a săvârșit primele liturghii arhierești. Chiar să fi fost mai mulți preoți și diaconi nu ar fi avut loc pentru slujire, de aceea absența soborului nici nu se observa; cu siguranță însă că soborul îngeresc era acolo. Intimitatea unui astfel de locaș și proximitatea dintre episcop și cei câțiva credincioși aducea o stare de comuniune greu de exprimat în cuvinte.

Dar nevoia unui spațiu de cult în regiunea pariziană era din ce în ce mai stringentă. Dumnezeu a scos în calea unui apropiat al noului ierarh o bisericuță din lemn construită de comunitatea norvegiană în localitatea Ville d’Avray, în apropiere de Versailles. Cei ce am văzut-o chiar înainte de închiriere am simțit că e un semn providențial. Arhiepiscopul ortodox român al Europei Occidentale, venit din țara bisericilor maramureşene de lemn, slujea într‑o „catedrală” de lemn din Orașul Luminilor! 

Acolo s-a închegat prima comunitate în jurul noului ierarh. Trei, cinci, cincisprezece, treizeci de credincioși și, după două luni, bisericuța a devenit neîncăpătoare. Problema spaţiului nu era astfel rezolvată, dar devenea deja evident că în jurul arhiereului se constituie o comunitate de oameni doritori de o viață bisericească firească, în care păstorii și păstoriții să se bucure simplu de comuniunea în Hristos. Era o atmosferă deosebită de tot ceea ce văzusem până atunci. Catalizatorul era păstorul. Cum nu aveam acces în bisericuță decât la sărbători, casele celor apropiați s-au transformat firesc în locaș de cult pentru rânduiala postului, acatiste, paraclise, rugăciunea inimii. Acolo am simțit, la propriu, valoarea cuvintelor Sfântului Ignatie al Antiohiei, care arată că unde se află păstorul înconjurat de cler și credincioși, acolo este Biserica. 

În același timp, Arhiepiscopul a început să-și viziteze parohiile. La acel moment erau organizate doar vreo 30 de comunități în întreaga eparhie, din care câteva erau constituite din francezi convertiți la ortodoxie. De la acești ortodocși ce au trăit convertirea am învățat foarte multe despre nevoia de a trăi credința în simplitatea și frumusețea inimii care se liniștește în priceperea Tainei Împărăției. 

Arhiepiscopul a vădit de la început un dinamic spirit misionar. Pentru prima dată am văzut un om care poate să fie disponibil, lucid, cu sfat duhovnicesc pe inima fiecăruia după doar câteva ore de somn, între două călătorii de mii de kilometri la volanul unei mașini, și ea la capătul puterilor. După doar câteva săptămâni, noul ierarh a ajuns să străbată Europa din Elveția în Portugalia și din Sicilia în Irlanda de Nord, iar pe unde trecea lăsa din entuziasmul și bucuria trăirii comuniunii credinței. Cei câțiva preoți care erau deja prezenți în diferitele regiuni din țările Arhiepiscopiei au înțeles foarte curând această dinamică misionară și roadele nu au întârziat să apară. Parohiile se înmulțeau de la o lună la alta.

Între călătoriile misionare, Părintele Iosif spovedea și-i susținea duhovnicește pe membrii comunităţii pariziene în micul paraclis din apartamentul de pe strada Théodor de Banville. La un moment dat, întorcându-ne de la o reuniune care avusese loc la Institutul Saint Serge, ce a urmat unei nopți de spovedanii și priveghere după o călătorie destul de lungă, l-am întrebat, mâhnit să constat starea de oboseală vecină cu epuizarea: „Până când credeți că veți rezista așa?”. Răspunsul m-a dezarmat: „Până când voi purta engolpion. Dacă nu pot să-mi trăiesc slujirea de episcop așa, pot să rămân un simplu călugăr”. Mi-am spus atunci în inima mea că nu e altceva de făcut decât să încercăm să purtăm pe cât ne este cu putință din sarcinile pe care ni le încredințează, dacă în acest fel putem să ușurăm cumva povara. 

Părintele Ciprian (devenit în 2001 Preasfințitul Siluan), destoinic slujitor, fost coleg și împreună-slujitor la Mănăstirea de la Bussy-en-Othe, a preluat treptat respon-sabilitățile pastorale în capeluța de lemn atunci când Ierarhul era în misiune, iar pentru cântarea la strană a adus Dumnezeu din Italia la studii la Paris un alt teolog, și el jertfelnic, părintele Ioan-Casian, actualul Episcop al Canadei, Preasfințitul Ioan-Casian. Acum eram deja o echipă care împrumutase duhul Părintelui. În lipsa locașurilor de cult, făceam și noi biserici din parcuri, unde băncile erau scaunul de sfat duhovnicesc, şi din casele celor ce simțeau nevoia să se apropie de Dumnezeu. Aveam credincioși minunați: studenți, ingineri, medici, artiști, muncitori, dar și noi imigranți în căutarea unui trai mai bun printre străini. Tinerii se simțeau în largul lor alături de tânărul arhiereu și s-au apropiat foarte mult, apreciind bucuria unei vieți religioase fără mijloace materiale, dar plină de conținut duhovnicesc.

Sporind numărul credincioşilor, bise-ricuța de lemn a devenit neîncăpătoare și prima Sărbătoare a Paștilor a dovedit că este imperios necesar să fie găsit un alt locaș de cult. Din milostivirea lui Dumnezeu și disponibilitatea responsabilului bisericii Saint Sulpice din Paris, în primăvara anului 1999 ne-a fost împrumutat paraclisul de la demisol. Acolo, în fiecare sâmbătă seara, pregăteam împreună cu ierarhul spațiul de cult, așezând icoanele și odoarele, iar duminică după Sfânta Liturghie le strângeam. Primul iconostas mobil a fost realizat de unul dintre cei mai renumiți scenografi din lume, un român, în atelierele Operei din Paris. Erau patru panouri pictate pe care erau așezate icoane realizate de un tânăr ortodox român, care a lăsat actoria pentru slujirea la altar. Paraclisul de la Saint Sulpice a fost catacomba din care a renăscut liniștea comunității românești din Paris. Cei ce au trăit frumusețea și pacea rugăciunilor în acel loc pot să înțeleagă modul în care Dumnezeu înalță cele smerite. Și acum comunitatea de la Saint Sulpice are o charismă cu totul aparte.

În toamna anului 1998, Dumnezeu a adus la Paris studenți și studente în teologie care s-au angajat în slujirea Bisericii și deja puteam extinde misiunea. Unii au asumat calea monahismului, alții slujirea altarului în calitate de preoţi. De dragul Înaltpreasfințitului, credincioșii se adunau în grupuri de rugăciune și, alături de studenți și simpli muncitori, oameni de mare cultură și artă se integrau în comunități, aducând cu ei prieteni ce descopereau, departe de țară, o altfel de Biserică. Spun altfel pentru simplul fapt că nu avea din fastul bisericilor și ceremoniilor cu care eram obișnuiți în copilărie. Toate spațiile de cult erau improvizate, dar aveau o strălucire a simplității și jertfelniciei.

Chiar dacă eram deja câțiva preoți în jurul arhiereului, nu se întâmpla să slujim în sobor, deoarece atunci când Înaltpreasfinția Sa se afla la Paris fiecare era trimis în alt loc pentru a strânge în jurul lui credincioșii împrăștiați în întreaga Franță. La fel se întâmpla și în Italia și Spania, Portugalia, Elveția, Belgia, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda de Nord. Preoții veniți la studii, după ce ajungeau să înțeleagă spiritul misionar în care era reorganizată lucrarea pastorală din această parte a Europei, încurajați de preoții care erau deja în acele țări, mergeau sute de kilometri pentru a-i susține pe români în toate nevoile lor sufletești. Toate cele ale bisericii erau în geamantan, și orice locație decentă putea fi transformată în loc de rugăciune. Fiecare dădea câte ceva din puținul pe care-l avea și ne bucuram toți de milostivirea lui Dumnezeu.

Chiar dacă nu erau încă foarte mulți imigranți români în Europa Occidentală, se observa deja un ritm de creștere a prezenței românești ce vestea un amplu teren de misiune. În a doua parte a anului 1999, devenise deja evident că structura organizațională a Arhiepiscopiei trebuia să fie adaptată la noile realități. Astfel, după modificarea Statutului canonic al Arhiepiscopiei, s-a creionat o structură care să poată evolua în funcție de nevoi. Au fost înființate patru vicariate: al Franței, al Italiei, al Spaniei și Portugaliei, al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cu protoierii pentru fiecare țară. Luând în considerare această evoluție, numărul mare de parohii nou înființate în toate aceste regiuni și perspectivele de viitor, în februarie 2001 Arhiepiscopia a fost transformată, prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale, iar Înaltpreasfințitul Părinte Iosif a fost ridicat la rangul de Mitropolit, odată cu hirotonirea primului episcop vicar, Preasfințitul Siluan Marsilianul.

Lipsa unui sediu administrativ era foarte apăsătoare. Apartamentul împrumutat în 1998 trebuia eliberat și nimic nu prevestea o alternativă convenabilă. Se auzise că Statul Român avea în regiunea pariziană un imobil folosit doar ocazional, dar informațiile erau la nivel neoficial. În luna septembrie a anului 2000, Înaltpreasfințitul Părinte Iosif a început demersurile pentru solicitarea sprijinului în vederea dobândirii în folosință a acestuia. Deși inițial răspunsurile nu erau încurajatoare, spre sfârșitul anului 2000 am fost anunțați că există posibilitatea ca imobilul, situat la Limours, la aproximativ 30 km de Paris, să fie dat în folosință eparhiei pe o perioadă determinată. Acesta a fost inaugurat la 1 decembrie 2000. Tot prin lucrarea lui Dumnezeu, în vara anului anul 2003 a fost ridicată în curtea acestui imobil o biserică de lemn, care a devenit Paraclis mitropolitan şi locaș de cult al mănăstirii organizate în cadrul reședinței mitropolitane. 

Pertinența și coerența viziunii pastoral-misionare din anul 2000 s-a dovedit a fi providențială. Numărul comunităților s-a înzecit în jurul unor preoți primiți în Mitropolia noastră cu sprijinul chiriarhilor și al facultăților de teologie din țară. Datorită numărului mare de români așezați în vestul și sudul Europei, s-a ajuns ca la sfârșitul anului 2008 în cele 4 vicariate să fie în jur de 400 de parohii ortodoxe române și 6 comunități monahale.

După întronizarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, odată cu reorganizarea statutară a Bisericii Ortodoxe Române, pe structura deja așezată în anul 2000 au fost înființate în 2007 Episcopia Italiei și și în 2008 Episcopia Spaniei și Portugaliei – ambii episcopi fiind întronizați în mai 2008 –, integrate în structura canonică mitropolitană revizuită în acest scop, în jurul Arhiepiscopiei Europei Occidentale cu sediul la Paris. Încununarea acestui proces a fost unificarea comunității ortodoxe române din Paris și declararea catedralei istorice a românilor, aflată pe strada Jean de Beauvais, drept catedrală mitropolitană. Acest locaș de cult este azi Catedrala unei Mitropolii cu peste 700 locuri de slujire misionară. 

În imobilul alăturat catedralei a fost instalat sediul Centrului ortodox de Studii și Cercetări „Dumitru Stăniloae”, inaugurat în 2009 de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Această instituție teologică și-a stabilit ca obiectiv să sprijine lucrarea de apostolat în această parte a Europei, punând la dispoziția clericilor și mirenilor module de formare în teologie, astfel încât vocațiile să fie sprijinite și la nivel spiritual și intelectual. 

În acest ceas de aniversare, dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!