Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 10 Iunie 2017 Ora: 15:14

Pr. Crăciun Opre (1925 - 2012)

Părintele Crăciun Opre s-a născut în ziua de 17 iunie a anului 1925 în satul Cărăsău (Bihor), în apro­piere de Munţii Codrului, din părinţii Crăciun şi Saveta Opre. De la pă­rinţii săi primeşte o aleasă educaţie creş­tină, plămădită din bun-simţ, cinste, dar mai ales frică de Dumnezeu. Despre co­pilăria sa, Părintele Crăciun povesteşte aşa: „Sunt dintr-un sat oarecare, din Bihor, cu 500 de case [...]. În familiile noastre creş­tine, când se lăsa post, şi de Sfânta Maria, şi de Postul Crăciunului era obiceiul să se spe­le cu leşie vasele şi se postea în timpul postu­lui şi, dacă aveai şapte vaci cu lapte, puneai laptele în oale de pământ şi în ajunul Cră­ciunului cei ce nu aveau vacă sau porc tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toţii fraţi şi cu poalele pline şi cu Sf. Cuminecătură şi cu cele potrivite ca să fie toţi o familie. Această tra­diţie se cuvine să o readucem noi”.

În satul natal a absolvit şcoala prima­ră, continuând apoi studiile la Şcoala Normală din Oradea (1931-1940), apoi la Şcoala Normală „Dimitrie Ţichindeal” din Arad (1940-1947). Dumnezeu îl fe­reşte de urgia războiului, care a lăsat mul­te victime în aceste teritorii râvnite de ve­cini. „În 1944 frontul a fost la noi în sat, îşi aminteşte Părintele. Armata a venit la noi în sat şi noi am fugit pentru că aflasem de la o  rudenie că dacă eşti prins, eşti luat la fă­cut de tranşee. Si am fugit undeva pe Crişul Alb, lângă Gura Honcii”.

După absolvirea Şcolii Normale din Arad, se înscrie în 1947 la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş. În această peri­oadă, Părintele îl are ca îndrumător du­hovnicesc pe renumitul profesor de teo­logie Ilarion Felea, faţă de care nutrea o deosebită dragoste si evlavie; de la el a cu­les multe învăţături mântuitoare, ce l-au susţinut duhovniceşte în anii grei de în­cercări. I-a fost un ucenic devotat atât în timpul vieţii, cât si după martirizarea aces­tuia în temniţa Aiudului, îngrijindu-se de publicarea volumelor de teologie mistică ale părintelui Felea, aflate în manuscris, sub denumirea Spre Tabor. Avându-l ca model de vieţuire, îi îndemna si pe uceni­cii săi să urmeze învăţăturilor părintelui Ilarion Felea, despre care spunea: „Însuşi părintele Stăniloae afirma despre părinte­le Ilarion Felea, care a murit pe 18 sep­tembrie 1961, la Aiud: ca preot, părintele Ilarion Felea m-a depăşit. Şi n-a spus-o doar din smerenie..."

Însă urgia comunistă a declansat o pu­ternică prigoană împotriva tuturor celor ce Îl iubeau pe Hristos şi împotriva valo­rilor noastre strămoşeşti. Tânărul Crăciun a fost arestat de Securitate în cadrul inter­natului Facultăţii de Teologie. „Patru, cinci gealaţi mă aşteptau într-o casă naţionaliza­tă [...] şi, cum am intrat, m-au trântit jos şi celelalte pe care le ştiţi. Mi-am împreunat palmele şi am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am mai ştiut că mă bat”. După anchetă, Părintele Crăciun este con­damnat de Tribunalul Militar din Timişoara pentru „uneltire împotriva or­dinii sociale"

De la Arad e dus la Oradea, apoi la Timişoara. „Aici, continuă Părintele, eram câte 20 de oameni în celulă, toţi elevi sau stu­denţi. Ne aruncau câte trei pâini să le împărţim. O făceau anume, ca să ne batem pen­tru mâncare. Întotdeauna erau neînţelegeri, că unul are o felie mai mare, altul mai mică... La o anumită oră, seara, ne încuiau. Si dacă mureai, nu mai deschideau uşa până dimi­neaţa. Prima zi, după ce s-a făcut închide­rea de seară, i-am invitat pe ceilalţi colegi să ne rugăm. Am citit Acatistul Maicii Domnului. Pe atunci aveam şi câte o cărti­cică de rugăciuni. Si ne-am rugat. Cum am început rânduiala aceasta de rugăciune, de meditaţie religioasă, nu a mai fost nicio dez­binare. Si când a început atmosfera asta de rugăciune, au uitat toţi că sunt închişi, au devenit toţi fraţi. Luni de zile am stat aşa, încât nici nu mai gândeam când voi ieşi din închisoare. Era mai tentantă bucuria aceea a harului în urma jertfei noastre decât gân­dul la eliberare".

Cea mai grea perioadă, calvarul închi­sorilor, a fost cea petrecută în închisoarea de la Piteşti, unde a stat aproape un an de zile în celula 9, la etajul 1, imediat lângă camera marelui torţionar Ţurcanu. Până la 23 august 1949, deţinuţii aveau un re­gim mai lejer; gardienii îi lăsau, cu acor­dul conducerii închisorii, să circule liber pe coridoare. Li se adresau chiar cu „dum­neavoastră” şi îi respectau, deoarece con­ştientizau ce valori morale şi spirituale erau închise acolo. După 23 august, din ordinul superiorilor, deţinuţii au fost în­chişi în celule şi gardienii li se adresau cu „banditule" „Si la veceu trebuia să mergi în pas alergător, cu condiţiile care erau acolo şi eram bătuţi crunt, fără milă. Si apoi s-a re­început reeducarea de un grup de studenţi care au fost înşelaţi socotind că vor fi miniştri dacă pot să ucidă pe ceilalţi cu ortacii lor. Echipa s-a numit echipa lui Ţurcanu. Au în­ceput să ne bată, pentru orice. Timp de câ­teva luni ne-au dat numai varză, fiartă în apa ei. Nu aveam paturi, dormeam pe nişte fiare sau pe jos, grămadă. O parte din deţinuţi, înspăimântaţi şi cedând psihic, au hotărât să treacă de partea torţionarilor, de partea comuniştilor. Dar, sărmanii, erau deja reeducaţi, nu mai erau stăpâni pe liberul lor arbitru. Atunci s-a pornit învrăjbirea şi fra­te pe frate era dat spre moarte”.

Mulţi dintre cei care au trecut prin re­educare s-au căit ulterior şi au dat dovadă de mari acte de sacrificiu şi curaj, dar Părintele nu a cedat niciodată în faţa aces­tor încercări. Neputând să-l compromită şi din teama de a nu-i stârni şi pe ceilalţi, este mutat la Gherla, apoi la Canal. „Regimul era acelaşi şi la Piteşti, şi la Gherla – relatea­ză părintele. Am fost la corecţională, ceilalţi erau la temniţă pe viaţă şi erau împărţiţi şi pe etaje. Spitalul era împărţit pentru tot opera­torul. Am avut un coleg care făcea filozofie şi teologie, şi cum făcea teologie, l-au pus pe post de Hristos în Vinerea Patimilor, acolo, pe pa­tul spitalului. Si-au bătut joc de el grozav, el nu mărturiseşte, dar mi-au spus alţii care au fost prezenţi acolo.”

Părintele mărturiseşte că atunci când a ajuns la Canal era aşa de slăbit încât abia îşi târa picioarele; totuşi, a făcut faţă ace­lor munci inumane, greu de imaginat pen­tru noi, cei de azi. Deţinuţii erau obligaţi să îşi termine norma, că altfel erau duşi la carceră; părintele se îmbolnăveşte grav, dar nu primeşte niciun fel de scutire me­dicală. „Aici în spate, arată Părintele, am avut o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut: lucram la canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu voiai, numai Dumnezeu ştie ce pă­ţeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Aşa era de gras, că aruncând pământul pe care-l săpam cu hârleţul, se ţinea de hârleţ. Se desprindea greu. Si aruncând aşa, se des­prindeau şi fibrele musculare de sub omo­platul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămaşa o ţinea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci cu o mână puteam munci. Tata m-a văzut în câr­je; venise fără autorizaţie, că nu i-au dat au­torizaţie să poată veni aici, la baracă. Si s-a întors acasă şi aşa a fost de bucuros că m-a văzut, încât după vreo două săptămâni a murit”.

Părintele nu a ştiut că si mama sa mu­rise decât după ce a ieşit din închisoare, totuşi ea i s-a arătat în chip minunat. Tot în chip minunat i s-a arătat şi în noaptea de Crăciun a anului 1954, spunându-i că va mai sta 3 luni în închisoare. Şi chiar aşa s-a şi petrecut. În ziua de Buna Vestire, exact după trei luni, a fost eliberat. Ce l-a ţinut în viaţă mărturiseşte însuşi Părintele, cu multă sfiiciune: „Eu am învăţat rugă­ciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam ru­găciunea împreună, apoi zile şi nopţi între­gi şi niciunul dintre noi n-a murit şi nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară. Si cei ce nu erau credincioşi şi-au dat seama de im­portanţa rugăciunii şi au făcut-o".

După eliberare, părintele se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu. Se spove­deşte în continuare la părintele Ilarion Felea până în 1958, chiar cu două săptămâni îna­inte de arestarea acestuia. O altă personali­tate duhovnicească ce i-a marcat viaţa a fost părintele Arsenie Boca, faţă de care avea o deosebită evlavie şi pe care îl cunoştea per­sonal. La îndemnul acestuia, se căsătoreş­te cu o tânără, Anişoara, din satul Cinciş, ucenică apropiată a părintelui Arsenie. În noiembrie 1964, odată cu decretul de gra­ţiere a deţinuţilor politici, Părintele Crăciun este hirotonit preot de către Preasfinţitul Episcop Teoctist, viitorul patriarh al României, pe seama parohiei Hăjdău. Din decembrie 1973 s-a transferat la parohia Cinciş, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Visarion, spre a continua ridicarea bisericii de acolo, încheiată în 1984.

Părintele a renovat multe biserici din împrejurimi, arătându-se, alături de mai­ca preoteasă, un adevărat ctitor. Dar nu a fost atât ctitor de biserici materiale, cât ctitor de suflete vii. Pentru vieţuirea sa plăcută Domnului, pentru dragostea faţă de credincioşi, părintele începe să fie că­utat ca duhovnic de mulţi tineri intelec­tuali şi preoţi care vedeau strălucind într-însul harul lui Dumnezeu. Toată viaţa, de aici încolo, şi-a dedicat-o credincioşi­lor care veneau să îi ceară sfatul sau să îşi descarce sufletul de gânduri şi necazuri. Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-şi sufletul pentru fi­ecare în parte. Trudea, cu conştiinţa pu­ternică de slujitor al Bisericii şi al neamu­lui românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoţilor, alături de părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al părintelui şi frate de suferinţă. A încer­cat din răsputeri să convingă ierarhia să înfiinţeze şcoli de formare duhovniceas­că a preoţilor, dar în zadar. Râvnitor să facă mai mult pentru reînviorarea vieţii duhovniceşti în Ardeal, părintele a încer­cat să întemeieze o mănăstire în raza pa­rohiei sale, aşa cum fusese sfătuit, de al­tfel, de părintele Arsenie Boca. Împreună cu soţia şi fiii duhovniceşti, cu binecu­vântarea Preasfinţitului Timotei, a ridi­cat un complex muzeal ce adăposteşte fresce şi icoane din vechea biserică înghi­ţită de lacul de acumulare Cinciş, iar dea­supra acestuia câteva chilii destinate vie­ţii monahale, în care acum vieţuiesc câţiva călugări.

Apăsat de bolile care îi afectaseră tru­pul încă din închisoare, Părintele răzbea din ce în ce mai greu necesităţile parohi­ale. Cu trupul plăpând, dar cu sufletul me­reu tânăr, parcă pierdea noţiunea timpu­lui şi alerga ca un atlet al lui Hristos căutând pe cine să câştige spre drumul mântuirii, astfel încât uita şi să mai doar­mă, să mănânce sau să trimită pe cineva să îi aprindă focul iarna în friguroasa bi­serică de piatră. Cu focul dragostei în piept mai mare decât suferinţa trupului, Părintele, până în ultima clipă a acestei vieţi pământeşti, a ascultat nevoile fiilor săi duhovniceşti şi s-a sârguit spre slujirea preoţească. Aşa nădăjduia că va face şi în Duminica Floriilor, chiar dacă era grav bolnav, recent spitalizat. Însă Domnul avea alt plan. Domnul dorea să îi pună El Însuşi cununa de Florii pe creştetul său ostenit. Aşa s-a stins, uşor, adormind senin şi cu chipul curat ca un copil, purtând în suflet stâlpările faptelor bune, cântând parcă: Osana întru Cel de sus! Bine este cuvân­tat cel ce vine întru numele Domnului!

Astfel, Biserica neamului românesc s-a îmbogăţit cu încă un rugător în ceruri. Avem nădejdea că va mijloci pentru fiii acestui neam înaintea Tronului lui Dumnezeu, care ascultă pe cei ce au păti­mit pentru numele Lui. Amin.

fericiticeiprigoniti.net

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni