Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Părintele Crăciun Opre s-a născut în ziua de 17 iunie a anului 1925 în satul Cărăsău (Bihor), în apropiere de Munţii Codrului, din părinţii Crăciun şi Saveta Opre. De la părinţii săi primeşte o aleasă educaţie creştină, plămădită din bun-simţ, cinste, dar mai ales frică de Dumnezeu. Despre copilăria sa, Părintele Crăciun povesteşte aşa: „Sunt dintr-un sat oarecare, din Bihor, cu 500 de case [...]. În familiile noastre creştine, când se lăsa post, şi de Sfânta Maria, şi de Postul Crăciunului era obiceiul să se spele cu leşie vasele şi se postea în timpul postului şi, dacă aveai şapte vaci cu lapte, puneai laptele în oale de pământ şi în ajunul Crăciunului cei ce nu aveau vacă sau porc tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toţii fraţi şi cu poalele pline şi cu Sf. Cuminecătură şi cu cele potrivite ca să fie toţi o familie. Această tradiţie se cuvine să o readucem noi”.
În satul natal a absolvit şcoala primară, continuând apoi studiile la Şcoala Normală din Oradea (1931-1940), apoi la Şcoala Normală „Dimitrie Ţichindeal” din Arad (1940-1947). Dumnezeu îl fereşte de urgia războiului, care a lăsat multe victime în aceste teritorii râvnite de vecini. „În 1944 frontul a fost la noi în sat, îşi aminteşte Părintele. Armata a venit la noi în sat şi noi am fugit pentru că aflasem de la o rudenie că dacă eşti prins, eşti luat la făcut de tranşee. Si am fugit undeva pe Crişul Alb, lângă Gura Honcii”.
După absolvirea Şcolii Normale din Arad, se înscrie în 1947 la Facultatea de Teologie din acelaşi oraş. În această perioadă, Părintele îl are ca îndrumător duhovnicesc pe renumitul profesor de teologie Ilarion Felea, faţă de care nutrea o deosebită dragoste si evlavie; de la el a cules multe învăţături mântuitoare, ce l-au susţinut duhovniceşte în anii grei de încercări. I-a fost un ucenic devotat atât în timpul vieţii, cât si după martirizarea acestuia în temniţa Aiudului, îngrijindu-se de publicarea volumelor de teologie mistică ale părintelui Felea, aflate în manuscris, sub denumirea Spre Tabor. Avându-l ca model de vieţuire, îi îndemna si pe ucenicii săi să urmeze învăţăturilor părintelui Ilarion Felea, despre care spunea: „Însuşi părintele Stăniloae afirma despre părintele Ilarion Felea, care a murit pe 18 septembrie 1961, la Aiud: ca preot, părintele Ilarion Felea m-a depăşit. Şi n-a spus-o doar din smerenie..."
Însă urgia comunistă a declansat o puternică prigoană împotriva tuturor celor ce Îl iubeau pe Hristos şi împotriva valorilor noastre strămoşeşti. Tânărul Crăciun a fost arestat de Securitate în cadrul internatului Facultăţii de Teologie. „Patru, cinci gealaţi mă aşteptau într-o casă naţionalizată [...] şi, cum am intrat, m-au trântit jos şi celelalte pe care le ştiţi. Mi-am împreunat palmele şi am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am mai ştiut că mă bat”. După anchetă, Părintele Crăciun este condamnat de Tribunalul Militar din Timişoara pentru „uneltire împotriva ordinii sociale"
De la Arad e dus la Oradea, apoi la Timişoara. „Aici, continuă Părintele, eram câte 20 de oameni în celulă, toţi elevi sau studenţi. Ne aruncau câte trei pâini să le împărţim. O făceau anume, ca să ne batem pentru mâncare. Întotdeauna erau neînţelegeri, că unul are o felie mai mare, altul mai mică... La o anumită oră, seara, ne încuiau. Si dacă mureai, nu mai deschideau uşa până dimineaţa. Prima zi, după ce s-a făcut închiderea de seară, i-am invitat pe ceilalţi colegi să ne rugăm. Am citit Acatistul Maicii Domnului. Pe atunci aveam şi câte o cărticică de rugăciuni. Si ne-am rugat. Cum am început rânduiala aceasta de rugăciune, de meditaţie religioasă, nu a mai fost nicio dezbinare. Si când a început atmosfera asta de rugăciune, au uitat toţi că sunt închişi, au devenit toţi fraţi. Luni de zile am stat aşa, încât nici nu mai gândeam când voi ieşi din închisoare. Era mai tentantă bucuria aceea a harului în urma jertfei noastre decât gândul la eliberare".
Cea mai grea perioadă, calvarul închisorilor, a fost cea petrecută în închisoarea de la Piteşti, unde a stat aproape un an de zile în celula 9, la etajul 1, imediat lângă camera marelui torţionar Ţurcanu. Până la 23 august 1949, deţinuţii aveau un regim mai lejer; gardienii îi lăsau, cu acordul conducerii închisorii, să circule liber pe coridoare. Li se adresau chiar cu „dumneavoastră” şi îi respectau, deoarece conştientizau ce valori morale şi spirituale erau închise acolo. După 23 august, din ordinul superiorilor, deţinuţii au fost închişi în celule şi gardienii li se adresau cu „banditule" „Si la veceu trebuia să mergi în pas alergător, cu condiţiile care erau acolo şi eram bătuţi crunt, fără milă. Si apoi s-a reînceput reeducarea de un grup de studenţi care au fost înşelaţi socotind că vor fi miniştri dacă pot să ucidă pe ceilalţi cu ortacii lor. Echipa s-a numit echipa lui Ţurcanu. Au început să ne bată, pentru orice. Timp de câteva luni ne-au dat numai varză, fiartă în apa ei. Nu aveam paturi, dormeam pe nişte fiare sau pe jos, grămadă. O parte din deţinuţi, înspăimântaţi şi cedând psihic, au hotărât să treacă de partea torţionarilor, de partea comuniştilor. Dar, sărmanii, erau deja reeducaţi, nu mai erau stăpâni pe liberul lor arbitru. Atunci s-a pornit învrăjbirea şi frate pe frate era dat spre moarte”.
Mulţi dintre cei care au trecut prin reeducare s-au căit ulterior şi au dat dovadă de mari acte de sacrificiu şi curaj, dar Părintele nu a cedat niciodată în faţa acestor încercări. Neputând să-l compromită şi din teama de a nu-i stârni şi pe ceilalţi, este mutat la Gherla, apoi la Canal. „Regimul era acelaşi şi la Piteşti, şi la Gherla – relatează părintele. Am fost la corecţională, ceilalţi erau la temniţă pe viaţă şi erau împărţiţi şi pe etaje. Spitalul era împărţit pentru tot operatorul. Am avut un coleg care făcea filozofie şi teologie, şi cum făcea teologie, l-au pus pe post de Hristos în Vinerea Patimilor, acolo, pe patul spitalului. Si-au bătut joc de el grozav, el nu mărturiseşte, dar mi-au spus alţii care au fost prezenţi acolo.”
Părintele mărturiseşte că atunci când a ajuns la Canal era aşa de slăbit încât abia îşi târa picioarele; totuşi, a făcut faţă acelor munci inumane, greu de imaginat pentru noi, cei de azi. Deţinuţii erau obligaţi să îşi termine norma, că altfel erau duşi la carceră; părintele se îmbolnăveşte grav, dar nu primeşte niciun fel de scutire medicală. „Aici în spate, arată Părintele, am avut o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut: lucram la canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu voiai, numai Dumnezeu ştie ce păţeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Aşa era de gras, că aruncând pământul pe care-l săpam cu hârleţul, se ţinea de hârleţ. Se desprindea greu. Si aruncând aşa, se desprindeau şi fibrele musculare de sub omoplatul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămaşa o ţinea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci cu o mână puteam munci. Tata m-a văzut în cârje; venise fără autorizaţie, că nu i-au dat autorizaţie să poată veni aici, la baracă. Si s-a întors acasă şi aşa a fost de bucuros că m-a văzut, încât după vreo două săptămâni a murit”.
Părintele nu a ştiut că si mama sa murise decât după ce a ieşit din închisoare, totuşi ea i s-a arătat în chip minunat. Tot în chip minunat i s-a arătat şi în noaptea de Crăciun a anului 1954, spunându-i că va mai sta 3 luni în închisoare. Şi chiar aşa s-a şi petrecut. În ziua de Buna Vestire, exact după trei luni, a fost eliberat. Ce l-a ţinut în viaţă mărturiseşte însuşi Părintele, cu multă sfiiciune: „Eu am învăţat rugăciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam rugăciunea împreună, apoi zile şi nopţi întregi şi niciunul dintre noi n-a murit şi nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară. Si cei ce nu erau credincioşi şi-au dat seama de importanţa rugăciunii şi au făcut-o".
După eliberare, părintele se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu. Se spovedeşte în continuare la părintele Ilarion Felea până în 1958, chiar cu două săptămâni înainte de arestarea acestuia. O altă personalitate duhovnicească ce i-a marcat viaţa a fost părintele Arsenie Boca, faţă de care avea o deosebită evlavie şi pe care îl cunoştea personal. La îndemnul acestuia, se căsătoreşte cu o tânără, Anişoara, din satul Cinciş, ucenică apropiată a părintelui Arsenie. În noiembrie 1964, odată cu decretul de graţiere a deţinuţilor politici, Părintele Crăciun este hirotonit preot de către Preasfinţitul Episcop Teoctist, viitorul patriarh al României, pe seama parohiei Hăjdău. Din decembrie 1973 s-a transferat la parohia Cinciş, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Visarion, spre a continua ridicarea bisericii de acolo, încheiată în 1984.
Părintele a renovat multe biserici din împrejurimi, arătându-se, alături de maica preoteasă, un adevărat ctitor. Dar nu a fost atât ctitor de biserici materiale, cât ctitor de suflete vii. Pentru vieţuirea sa plăcută Domnului, pentru dragostea faţă de credincioşi, părintele începe să fie căutat ca duhovnic de mulţi tineri intelectuali şi preoţi care vedeau strălucind într-însul harul lui Dumnezeu. Toată viaţa, de aici încolo, şi-a dedicat-o credincioşilor care veneau să îi ceară sfatul sau să îşi descarce sufletul de gânduri şi necazuri. Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-şi sufletul pentru fiecare în parte. Trudea, cu conştiinţa puternică de slujitor al Bisericii şi al neamului românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoţilor, alături de părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al părintelui şi frate de suferinţă. A încercat din răsputeri să convingă ierarhia să înfiinţeze şcoli de formare duhovnicească a preoţilor, dar în zadar. Râvnitor să facă mai mult pentru reînviorarea vieţii duhovniceşti în Ardeal, părintele a încercat să întemeieze o mănăstire în raza parohiei sale, aşa cum fusese sfătuit, de altfel, de părintele Arsenie Boca. Împreună cu soţia şi fiii duhovniceşti, cu binecuvântarea Preasfinţitului Timotei, a ridicat un complex muzeal ce adăposteşte fresce şi icoane din vechea biserică înghiţită de lacul de acumulare Cinciş, iar deasupra acestuia câteva chilii destinate vieţii monahale, în care acum vieţuiesc câţiva călugări.
Apăsat de bolile care îi afectaseră trupul încă din închisoare, Părintele răzbea din ce în ce mai greu necesităţile parohiale. Cu trupul plăpând, dar cu sufletul mereu tânăr, parcă pierdea noţiunea timpului şi alerga ca un atlet al lui Hristos căutând pe cine să câştige spre drumul mântuirii, astfel încât uita şi să mai doarmă, să mănânce sau să trimită pe cineva să îi aprindă focul iarna în friguroasa biserică de piatră. Cu focul dragostei în piept mai mare decât suferinţa trupului, Părintele, până în ultima clipă a acestei vieţi pământeşti, a ascultat nevoile fiilor săi duhovniceşti şi s-a sârguit spre slujirea preoţească. Aşa nădăjduia că va face şi în Duminica Floriilor, chiar dacă era grav bolnav, recent spitalizat. Însă Domnul avea alt plan. Domnul dorea să îi pună El Însuşi cununa de Florii pe creştetul său ostenit. Aşa s-a stins, uşor, adormind senin şi cu chipul curat ca un copil, purtând în suflet stâlpările faptelor bune, cântând parcă: Osana întru Cel de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!
Astfel, Biserica neamului românesc s-a îmbogăţit cu încă un rugător în ceruri. Avem nădejdea că va mijloci pentru fiii acestui neam înaintea Tronului lui Dumnezeu, care ascultă pe cei ce au pătimit pentru numele Lui. Amin.
fericiticeiprigoniti.net
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team