În satul natal a absolvit școala prima­ră, continuând apoi studiile la Åžcoala Normală din Oradea (1931-1940), apoi la Åžcoala Normală „Dimitrie Å¢ichindeal” din Arad (1940-1947). Dumnezeu îl fe­rește de urgia războiului, care a lăsat mul­te victime în aceste teritorii râvnite de ve­cini. „În 1944 frontul a fost la noi în sat, își amintește Părintele. Armata a venit la noi în sat și noi am fugit pentru că aflasem de la o  rudenie că dacă ești prins, ești luat la fă­cut de tranșee. Si am fugit undeva pe Crișul Alb, lângă Gura Honcii”.

După absolvirea Åžcolii Normale din Arad, se înscrie în 1947 la Facultatea de Teologie din același oraș. În această peri­oadă, Părintele îl are ca îndrumător du­hovnicesc pe renumitul profesor de teo­logie Ilarion Felea, față de care nutrea o deosebită dragoste si evlavie; de la el a cu­les multe învățături mântuitoare, ce l-au susținut duhovnicește în anii grei de în­cercări. I-a fost un ucenic devotat atât în timpul vieții, cât si după martirizarea aces­tuia în temnița Aiudului, îngrijindu-se de publicarea volumelor de teologie mistică ale părintelui Felea, aflate în manuscris, sub denumirea Spre Tabor. Avându-l ca model de viețuire, îi îndemna si pe uceni­cii săi să urmeze învățăturilor părintelui Ilarion Felea, despre care spunea: „Însuși părintele Stăniloae afirma despre părinte­le Ilarion Felea, care a murit pe 18 sep­tembrie 1961, la Aiud: ca preot, părintele Ilarion Felea m-a depășit. Åži n-a spus-o doar din smerenie..."

Însă urgia comunistă a declansat o pu­ternică prigoană împotriva tuturor celor ce Îl iubeau pe Hristos și împotriva valo­rilor noastre strămoșești. Tânărul Crăciun a fost arestat de Securitate în cadrul inter­natului Facultății de Teologie. „Patru, cinci gealați mă așteptau într-o casă naționaliza­tă [...] și, cum am intrat, m-au trântit jos și celelalte pe care le știți. Mi-am împreunat palmele și am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am mai știut că mă bat”. După anchetă, Părintele Crăciun este con­damnat de Tribunalul Militar din Timișoara pentru „uneltire împotriva or­dinii sociale"

De la Arad e dus la Oradea, apoi la Timișoara. „Aici, continuă Părintele, eram câte 20 de oameni în celulă, toți elevi sau stu­denți. Ne aruncau câte trei pâini să le împărțim. O făceau anume, ca să ne batem pen­tru mâncare. Întotdeauna erau neînțelegeri, că unul are o felie mai mare, altul mai mică... La o anumită oră, seara, ne încuiau. Si dacă mureai, nu mai deschideau ușa până dimi­neața. Prima zi, după ce s-a făcut închide­rea de seară, i-am invitat pe ceilalți colegi să ne rugăm. Am citit Acatistul Maicii Domnului. Pe atunci aveam și câte o cărti­cică de rugăciuni. Si ne-am rugat. Cum am început rânduiala aceasta de rugăciune, de meditație religioasă, nu a mai fost nicio dez­binare. Si când a început atmosfera asta de rugăciune, au uitat toți că sunt închiși, au devenit toți frați. Luni de zile am stat așa, încât nici nu mai gândeam când voi ieși din închisoare. Era mai tentantă bucuria aceea a harului în urma jertfei noastre decât gân­dul la eliberare".

Cea mai grea perioadă, calvarul închi­sorilor, a fost cea petrecută în închisoarea de la Pitești, unde a stat aproape un an de zile în celula 9, la etajul 1, imediat lângă camera marelui torționar Å¢urcanu. Până la 23 august 1949, deținuții aveau un re­gim mai lejer; gardienii îi lăsau, cu acor­dul conducerii închisorii, să circule liber pe coridoare. Li se adresau chiar cu „dum­neavoastră” și îi respectau, deoarece con­știentizau ce valori morale și spirituale erau închise acolo. După 23 august, din ordinul superiorilor, deținuții au fost în­chiși în celule și gardienii li se adresau cu „banditule" „Si la veceu trebuia să mergi în pas alergător, cu condițiile care erau acolo și eram bătuți crunt, fără milă. Si apoi s-a re­început reeducarea de un grup de studenți care au fost înșelați socotind că vor fi miniștri dacă pot să ucidă pe ceilalți cu ortacii lor. Echipa s-a numit echipa lui Å¢urcanu. Au în­ceput să ne bată, pentru orice. Timp de câ­teva luni ne-au dat numai varză, fiartă în apa ei. Nu aveam paturi, dormeam pe niște fiare sau pe jos, grămadă. O parte din deținuți, înspăimântați și cedând psihic, au hotărât să treacă de partea torționarilor, de partea comuniștilor. Dar, sărmanii, erau deja reeducați, nu mai erau stăpâni pe liberul lor arbitru. Atunci s-a pornit învrăjbirea și fra­te pe frate era dat spre moarte”.

Mulți dintre cei care au trecut prin re­educare s-au căit ulterior și au dat dovadă de mari acte de sacrificiu și curaj, dar Părintele nu a cedat niciodată în fața aces­tor încercări. Neputând să-l compromită și din teama de a nu-i stârni și pe ceilalți, este mutat la Gherla, apoi la Canal. „Regimul era același și la Pitești, și la Gherla – relatea­ză părintele. Am fost la corecțională, ceilalți erau la temniță pe viață și erau împărțiți și pe etaje. Spitalul era împărțit pentru tot opera­torul. Am avut un coleg care făcea filozofie și teologie, și cum făcea teologie, l-au pus pe post de Hristos în Vinerea Patimilor, acolo, pe pa­tul spitalului. Si-au bătut joc de el grozav, el nu mărturisește, dar mi-au spus alții care au fost prezenți acolo.”

Părintele mărturisește că atunci când a ajuns la Canal era așa de slăbit încât abia își târa picioarele; totuși, a făcut față ace­lor munci inumane, greu de imaginat pen­tru noi, cei de azi. Deținuții erau obligați să își termine norma, că altfel erau duși la carceră; părintele se îmbolnăvește grav, dar nu primește niciun fel de scutire me­dicală. „Aici în spate, arată Părintele, am avut o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut: lucram la canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu voiai, numai Dumnezeu știe ce pă­țeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Așa era de gras, că aruncând pământul pe care-l săpam cu hârlețul, se ținea de hârleț. Se desprindea greu. Si aruncând așa, se des­prindeau și fibrele musculare de sub omo­platul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămașa o ținea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci cu o mână puteam munci. Tata m-a văzut în câr­je; venise fără autorizație, că nu i-au dat au­torizație să poată veni aici, la baracă. Si s-a întors acasă și așa a fost de bucuros că m-a văzut, încât după vreo două săptămâni a murit”.

Părintele nu a știut că si mama sa mu­rise decât după ce a ieșit din închisoare, totuși ea i s-a arătat în chip minunat. Tot în chip minunat i s-a arătat și în noaptea de Crăciun a anului 1954, spunându-i că va mai sta 3 luni în închisoare. Åži chiar așa s-a și petrecut. În ziua de Buna Vestire, exact după trei luni, a fost eliberat. Ce l-a ținut în viață mărturisește însuși Părintele, cu multă sfiiciune: „Eu am învățat rugă­ciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam ru­găciunea împreună, apoi zile și nopți între­gi și niciunul dintre noi n-a murit și nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară. Si cei ce nu erau credincioși și-au dat seama de im­portanța rugăciunii și au făcut-o".

După eliberare, părintele se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu. Se spove­dește în continuare la părintele Ilarion Felea până în 1958, chiar cu două săptămâni îna­inte de arestarea acestuia. O altă personali­tate duhovnicească ce i-a marcat viața a fost părintele Arsenie Boca, față de care avea o deosebită evlavie și pe care îl cunoștea per­sonal. La îndemnul acestuia, se căsătoreș­te cu o tânără, Anișoara, din satul Cinciș, ucenică apropiată a părintelui Arsenie. În noiembrie 1964, odată cu decretul de gra­țiere a deținuților politici, Părintele Crăciun este hirotonit preot de către Preasfințitul Episcop Teoctist, viitorul patriarh al României, pe seama parohiei Hăjdău. Din decembrie 1973 s-a transferat la parohia Cinciș, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Visarion, spre a continua ridicarea bisericii de acolo, încheiată în 1984.

Părintele a renovat multe biserici din împrejurimi, arătându-se, alături de mai­ca preoteasă, un adevărat ctitor. Dar nu a fost atât ctitor de biserici materiale, cât ctitor de suflete vii. Pentru viețuirea sa plăcută Domnului, pentru dragostea față de credincioși, părintele începe să fie că­utat ca duhovnic de mulți tineri intelec­tuali și preoți care vedeau strălucind într-însul harul lui Dumnezeu. Toată viața, de aici încolo, și-a dedicat-o credincioși­lor care veneau să îi ceară sfatul sau să își descarce sufletul de gânduri și necazuri. Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-și sufletul pentru fi­ecare în parte. Trudea, cu conștiința pu­ternică de slujitor al Bisericii și al neamu­lui românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoților, alături de părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al părintelui și frate de suferință. A încer­cat din răsputeri să convingă ierarhia să înființeze școli de formare duhovniceas­că a preoților, dar în zadar. Râvnitor să facă mai mult pentru reînviorarea vieții duhovnicești în Ardeal, părintele a încer­cat să întemeieze o mănăstire în raza pa­rohiei sale, așa cum fusese sfătuit, de al­tfel, de părintele Arsenie Boca. Împreună cu soția și fiii duhovnicești, cu binecu­vântarea Preasfințitului Timotei, a ridi­cat un complex muzeal ce adăpostește fresce și icoane din vechea biserică înghi­țită de lacul de acumulare Cinciș, iar dea­supra acestuia câteva chilii destinate vie­ții monahale, în care acum viețuiesc câțiva călugări.

Apăsat de bolile care îi afectaseră tru­pul încă din închisoare, Părintele răzbea din ce în ce mai greu necesitățile parohi­ale. Cu trupul plăpând, dar cu sufletul me­reu tânăr, parcă pierdea noțiunea timpu­lui și alerga ca un atlet al lui Hristos căutând pe cine să câștige spre drumul mântuirii, astfel încât uita și să mai doar­mă, să mănânce sau să trimită pe cineva să îi aprindă focul iarna în friguroasa bi­serică de piatră. Cu focul dragostei în piept mai mare decât suferința trupului, Părintele, până în ultima clipă a acestei vieți pământești, a ascultat nevoile fiilor săi duhovnicești și s-a sârguit spre slujirea preoțească. Așa nădăjduia că va face și în Duminica Floriilor, chiar dacă era grav bolnav, recent spitalizat. Însă Domnul avea alt plan. Domnul dorea să îi pună El Însuși cununa de Florii pe creștetul său ostenit. Așa s-a stins, ușor, adormind senin și cu chipul curat ca un copil, purtând în suflet stâlpările faptelor bune, cântând parcă: Osana întru Cel de sus! Bine este cuvân­tat cel ce vine întru numele Domnului!

Astfel, Biserica neamului românesc s-a îmbogățit cu încă un rugător în ceruri. Avem nădejdea că va mijloci pentru fiii acestui neam înaintea Tronului lui Dumnezeu, care ascultă pe cei ce au păti­mit pentru numele Lui. Amin.

fericiticeiprigoniti.net