Ne-am făcut din minciună un adăpost şi din viclenie un liman (Isaia 28, 15)

Existenţa omului fără Dumnezeu este o minciună de la un capăt la altul. Naşterea lui este minciună, căci mai devreme sau mai târziu ea îl va duce la moarte: „Omul începe să moa­ră când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri). Dorinţele lui sunt minciuni, căci promisiu­nile lor rămân neîmplinite şi dau naştere al­tor dorinţe, care îl lasă şi ele nesatisfăcut, pre­cum mirajele din pustiu ce se îndepărtează pe măsură ce ne apropiem de ele: „Ispitele ne înşală aşteptările, căci răul este lipsit de orice izvor de viaţă proprie, aşa încât el ne ghiftuie fără să ne potolească setea şi foa­mea” (P. Evdokimov, op. cit.) Bucuriile şi plă­cerile lui sunt minciuni căci ele sunt trecă­toare şi se spulberă fără urmă, precum un nor de fum. Tot ce a agonisit pe acest pă­mânt este minciună, căci el va pierde totul când va părăsi această lume. Fiinţa lui însăşi este minciună, căci fără Dumnezeu omul nu are niciun fundament ontologic prin el însuşi: „Deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreu­nă sunt deşertăciune” (Ps. 61, 9).

Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea Lui. Vrăjmaşul lui Dumne­zeu a zămislit un om după chipul şi ase­mănarea neantului: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Pierderea imaginii lui Dumnezeu duce la dispariţia imaginii omului însuşi, dezumanizează lumea, înmulţeşte «posedaţii»” (P. Ev­dokimov, op. cit.).

Duhul rău este potrivnicul lui Dum­nezeu, deci potrivnicul Fiinţei şi Vieţii. De aceea „el de la început a fost ucigător de oameni” (In 8, 44), căci, nefiind creat de Dumnezeu, răul nu este decât neant, care nu poate exista decât distrugând ceea ce există. De aceea „răul se lipeşte de fiinţă ca un parazit” (P. Evdokimov, op. cit.). Omul fără Dumnezeu este deci „posedat” de neant. A rupe contactul cu Dumnezeu, pretutindeni prezent, Care dă fiinţă şi viaţă la tot ce există, înseamnă a rupe legătura şi cu lumea şi cu sine însuşi. Aceasta este căderea „în întunericul cel mai din afară, acolo unde va fi plâsetul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 25, 30): „Unde a plecat Dum­nezeu? (...) Noi l-am ucis! Noi toţi sun­tem nişte asasini! [...] Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soarele lui? Une se duce el acum? Nu se depărtează oare de orice soare? Nu cădem fără înce­tare? Înainte, înapoi, într-o parte, în toate părţile? Mai există oare un sus şi un jos? Nu rătăcim oare într-un neant infinit? Ră­suflarea vidului nu ne cuprinde din toate părţile? Nu ne este mai frig? Nu vedeţi ve­nind noaptea şi mereu noaptea?” (Nietzsche, Ştiinţa veselă, „Nebunul”).

Ceea ce Nietzsche numeşte „moartea lui Dumnezeu” este în realitate moartea omului, căci rupându-se de Creatorul lui, Care i-a dat fiinţa şi viaţa, omul taie legă­tura cu propria sa fiinţă şi cu propria sa viaţă şi cade sub stăpânirea celui care „şi sufletul şi trupul poate să le piardă în ghe­ena” (Mt 10, 28): „Harul lui Dumnezeu este pentru suflet ce este sufletul pentru trup. Deci, precum trupul este mort când nu-i în el suflet, şi sufletul este mort când nu-i în el harul lui Dumnezeu, care îi dă viaţă” (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creştinului faţă de el însuşi).

O lume desacralizată este o lume de neînţeles şi inuma­nă, în care omul nu-şi mai află locul: „Într-un univers lipsit de iluzii şi de lumină, omul se sim­te un străin. Acest exil este fără ieşire, căci este lipsit de amin­tirea unei patrii pierdute şi de nădejdea unui pământ al făgăduinţei. Această ruptură între om şi viaţa lui, între actor şi decor, este realmente senti­mentul absurdităţii” (Albert Camus, Mitul lui Sisif).

De fiecare dată când grijile, dorinţele şi gândurile noastre lumeşti ne îndepărtează de Dumnezeu, vrăjmaşul Lui pune stăpânire pe duhul nostru, adaptându-se dorinţelor şi nevoilor noastre pământeşti, astfel încât să-şi ascundă voinţa lui răufă­cătoare sub o mască omenească: „Înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oa­menilor” (Mt 16, 23). Când vieţuim con­form duhului lumesc, întreaga noastră existenţă este o minciună, căci cădem sub stăpânirea vrăjmaşului Adevărului, al Fiinţei şi al Vieţii. De fiecare dată când slăbeşte legătura noastră lăuntrică cu Dum­nezeu, vrăjmaşul se strecoară în mintea şi în inima noastră sub forma unui gând rău, a grijilor lumeşti, a mâniei, a dorinţelor nesăbuite sau a altor soiuri de ispite, ast­fel încât să ne tulbure sufletul şi să ne ţină departe de Dumnezeu. Pentru a păstra în orice clipă legătura vie cu Duhul lui Dum­nezeu trebuie să reintroducem în toate îm­prejurările vieţii dimensiunea sacră a existenţei – cu alte cuvinte, natura reală a omului şi a lumii, fără de care totul este minciună şi capcană diavolească: „Toate lucrurile pe care le aveţi înaintea ochilor trebuie să le reinterpretaţi într-o perspec­tivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să o înrădăcinaţi atât de pu­ternic în cuget, încât atunci când priviţi acel lucru ochiul să-l vadă sub aspectul lui material, iar mintea să contemple în el un adevăr duhovnicesc” (Sf. Teofan Zăvorâ­tul, Scrisori de îndrumare duhovni­cească).

Lipsită de dimeniunea ei duhovniceas­că, viaţa noastră pământească nu mai are nicio substanţă reală: „Consideră că sunt nişte vise toate cele bune sau rele care afec­tează trupul de carne” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice). Acolo unde nu este adevărul lui Hristos, totul este minciună, acolo unde nu este Viaţa lui Hristos, totul este mort: „Orice înţelept lipsit de Hristos este nebun, orice drept fără Hristos este păcătos, fiece om curat, fără Hristos, ne­curat este şi oricine rămâne în afara Lui moare” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Promisiunile, speranţele, dorinţele şi bucuriile care vin din această lume nu sunt rele în sine, dat fiind că lumea căzută în păcat poartă pecetea veşnică a lui Dumnezeu, şi deci toate lucrurile şi făp­turile lumii vizibile ne amintesc existenţa Creatorului lor invizibil. Dar viaţa noas­tră pământească poate deveni o capcană şi un prilej de cădere în păcat dacă ea ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne face să uităm că omul trupesc este sortit morţii şi că mântuirea lui nu poate veni decât de la Hristos: „Căci după cum nu este posi­bil ca ochiul să vadă fără lumină, să vor­bească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioare şi să lucre­ze fără mâini, tot aşa nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos, nici să in­tre în Împărăţia Cerurilor” (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia III).