Ne-am făcut din minciună un adăpost ÅŸi din viclenie un liman (Isaia 28, 15)

ExistenÅ£a omului fără Dumnezeu este o minciună de la un capăt la altul. NaÅŸterea lui este minciună, căci mai devreme sau mai târziu ea îl va duce la moarte: „Omul începe să moa­ră când începe să trăiască” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simÅ£uri). DorinÅ£ele lui sunt minciuni, căci promisiu­nile lor rămân neîmplinite ÅŸi dau naÅŸtere al­tor dorinÅ£e, care îl lasă ÅŸi ele nesatisfăcut, pre­cum mirajele din pustiu ce se îndepărtează pe măsură ce ne apropiem de ele: „Ispitele ne înÅŸală aÅŸteptările, căci răul este lipsit de orice izvor de viaÅ£ă proprie, aÅŸa încât el ne ghiftuie fără să ne potolească setea ÅŸi foa­mea” (P. Evdokimov, op. cit.) Bucuriile ÅŸi plă­cerile lui sunt minciuni căci ele sunt trecă­toare ÅŸi se spulberă fără urmă, precum un nor de fum. Tot ce a agonisit pe acest pă­mânt este minciună, căci el va pierde totul când va părăsi această lume. FiinÅ£a lui însăÅŸi este minciună, căci fără Dumnezeu omul nu are niciun fundament ontologic prin el însuÅŸi: „DeÅŸertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoÅŸi sunt fiii oamenilor; în balanÅ£ă, toÅ£i împreu­nă sunt deÅŸertăciune” (Ps. 61, 9).

Dumnezeu a făcut omul după chipul ÅŸi asemănarea Lui. VrăjmaÅŸul lui Dumne­zeu a zămislit un om după chipul ÅŸi ase­mănarea neantului: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Pierderea imaginii lui Dumnezeu duce la dispariÅ£ia imaginii omului însuÅŸi, dezumanizează lumea, înmulÅ£eÅŸte «posedaÅ£ii»” (P. Ev­dokimov, op. cit.).

Duhul rău este potrivnicul lui Dum­nezeu, deci potrivnicul FiinÅ£ei ÅŸi VieÅ£ii. De aceea „el de la început a fost ucigător de oameni” (In 8, 44), căci, nefiind creat de Dumnezeu, răul nu este decât neant, care nu poate exista decât distrugând ceea ce există. De aceea „răul se lipeÅŸte de fiinÅ£ă ca un parazit” (P. Evdokimov, op. cit.). Omul fără Dumnezeu este deci „posedat” de neant. A rupe contactul cu Dumnezeu, pretutindeni prezent, Care dă fiinÅ£ă ÅŸi viaÅ£ă la tot ce există, înseamnă a rupe legătura ÅŸi cu lumea ÅŸi cu sine însuÅŸi. Aceasta este căderea „în întunericul cel mai din afară, acolo unde va fi plâsetul ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Mt 25, 30): „Unde a plecat Dum­nezeu? (...) Noi l-am ucis! Noi toÅ£i sun­tem niÅŸte asasini! [...] Ce-am făcut când am desprins acest pământ de soarele lui? Une se duce el acum? Nu se depărtează oare de orice soare? Nu cădem fără înce­tare? Înainte, înapoi, într-o parte, în toate părÅ£ile? Mai există oare un sus ÅŸi un jos? Nu rătăcim oare într-un neant infinit? Ră­suflarea vidului nu ne cuprinde din toate părÅ£ile? Nu ne este mai frig? Nu vedeÅ£i ve­nind noaptea ÅŸi mereu noaptea?” (Nietzsche, ÅžtiinÅ£a veselă, „Nebunul”).

Ceea ce Nietzsche numeÅŸte „moartea lui Dumnezeu” este în realitate moartea omului, căci rupându-se de Creatorul lui, Care i-a dat fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a, omul taie legă­tura cu propria sa fiinÅ£ă ÅŸi cu propria sa viaÅ£ă ÅŸi cade sub stăpânirea celui care „ÅŸi sufletul ÅŸi trupul poate să le piardă în ghe­ena” (Mt 10, 28): „Harul lui Dumnezeu este pentru suflet ce este sufletul pentru trup. Deci, precum trupul este mort când nu-i în el suflet, ÅŸi sufletul este mort când nu-i în el harul lui Dumnezeu, care îi dă viaÅ£ă” (Sf. Tihon din Zadonsk, Despre îndatoririle creÅŸtinului faÅ£ă de el însuÅŸi).

O lume desacralizată este o lume de neînÅ£eles ÅŸi inuma­nă, în care omul nu-ÅŸi mai află locul: „Într-un univers lipsit de iluzii ÅŸi de lumină, omul se sim­te un străin. Acest exil este fără ieÅŸire, căci este lipsit de amin­tirea unei patrii pierdute ÅŸi de nădejdea unui pământ al făgăduinÅ£ei. Această ruptură între om ÅŸi viaÅ£a lui, între actor ÅŸi decor, este realmente senti­mentul absurdităÅ£ii” (Albert Camus, Mitul lui Sisif).

De fiecare dată când grijile, dorinÅ£ele ÅŸi gândurile noastre lumeÅŸti ne îndepărtează de Dumnezeu, vrăjmaÅŸul Lui pune stăpânire pe duhul nostru, adaptându-se dorinÅ£elor ÅŸi nevoilor noastre pământeÅŸti, astfel încât să-ÅŸi ascundă voinÅ£a lui răufă­cătoare sub o mască omenească: „Înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eÅŸti, că nu cugeÅ£i cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oa­menilor” (Mt 16, 23). Când vieÅ£uim con­form duhului lumesc, întreaga noastră existenÅ£ă este o minciună, căci cădem sub stăpânirea vrăjmaÅŸului Adevărului, al FiinÅ£ei ÅŸi al VieÅ£ii. De fiecare dată când slăbeÅŸte legătura noastră lăuntrică cu Dum­nezeu, vrăjmaÅŸul se strecoară în mintea ÅŸi în inima noastră sub forma unui gând rău, a grijilor lumeÅŸti, a mâniei, a dorinÅ£elor nesăbuite sau a altor soiuri de ispite, ast­fel încât să ne tulbure sufletul ÅŸi să ne Å£ină departe de Dumnezeu. Pentru a păstra în orice clipă legătura vie cu Duhul lui Dum­nezeu trebuie să reintroducem în toate îm­prejurările vieÅ£ii dimensiunea sacră a existenÅ£ei – cu alte cuvinte, natura reală a omului ÅŸi a lumii, fără de care totul este minciună ÅŸi capcană diavolească: „Toate lucrurile pe care le aveÅ£i înaintea ochilor trebuie să le reinterpretaÅ£i într-o perspec­tivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să o înrădăcinaÅ£i atât de pu­ternic în cuget, încât atunci când priviÅ£i acel lucru ochiul să-l vadă sub aspectul lui material, iar mintea să contemple în el un adevăr duhovnicesc” (Sf. Teofan Zăvorâ­tul, Scrisori de îndrumare duhovni­cească).

Lipsită de dimeniunea ei duhovniceas­că, viaÅ£a noastră pământească nu mai are nicio substanÅ£ă reală: „Consideră că sunt niÅŸte vise toate cele bune sau rele care afec­tează trupul de carne” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice). Acolo unde nu este adevărul lui Hristos, totul este minciună, acolo unde nu este ViaÅ£a lui Hristos, totul este mort: „Orice înÅ£elept lipsit de Hristos este nebun, orice drept fără Hristos este păcătos, fiece om curat, fără Hristos, ne­curat este ÅŸi oricine rămâne în afara Lui moare” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Promisiunile, speranÅ£ele, dorinÅ£ele ÅŸi bucuriile care vin din această lume nu sunt rele în sine, dat fiind că lumea căzută în păcat poartă pecetea veÅŸnică a lui Dumnezeu, ÅŸi deci toate lucrurile ÅŸi făp­turile lumii vizibile ne amintesc existenÅ£a Creatorului lor invizibil. Dar viaÅ£a noas­tră pământească poate deveni o capcană ÅŸi un prilej de cădere în păcat dacă ea ne îndepărtează de Dumnezeu ÅŸi ne face să uităm că omul trupesc este sortit morÅ£ii ÅŸi că mântuirea lui nu poate veni decât de la Hristos: „Căci după cum nu este posi­bil ca ochiul să vadă fără lumină, să vor­bească cineva fără limbă, să audă fără urechi, să meargă fără picioare ÅŸi să lucre­ze fără mâini, tot aÅŸa nu este posibil să se mântuiască cineva fără Hristos, nici să in­tre în ÎmpărăÅ£ia Cerurilor” (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia III).