Ura

În Vechiul Testament ura este descrisăîn mod normal ca un sentiment opus iubirii.Prin urmare verbele „a urî” [ebr. שָׂנֵא(śānÄ“’)] și „a iubi” [ebr.אָהַב  (’āhaḇ)] sunt foarte frecvent folosite în opoziție (cf. Pild 10, 12; 13, 24; Eccl 3, 8; 9, 1.6 ; Mal 1, 2-3), mai ales în expresiile referitoare la iubirea binelui și ura răului (cf. Am 5, 15; Mih 3, 2).

Dar ura poate fi de asemenea și rezultatul unei rivalități, precum cea dintre Iosif și frații săi (cf. Fac 37,4); a unei adversități ce înlocuiește iubirea senzuală, precum în drama familială a fiilor lui David, Amon și Tamara (cf. 2Rg 13, 15); a unei simple exasperări între prieteni (cf. Pild 25, 17); a unei lipse de confidențăconjugală (cf. Deut 24, 3; Jud 14, 16). Tot de urăse vorbește și atunci când o persoană nu mai suportă o altă persoană, ca în cazul femeilor repudiate (cf. Fac 29, 31; Deut 21, 15; Pild 30, 23). Tatăl care nu-și mustră fiul la vremea cuvenită,îl „urăște” (Pild 13, 24), pedeapsa fiind consideratăexpresie a dragostei părintești și a binelui persoanei. Chiar și alegerea lui Israel de către Dumnezeu pentru a-l face poporul Său se exprimăprin „ura” fațăde Isav (cf. Mal 1, 2-3); ceea ce nu exclude ca Dumnezeu sădea lui Edom propriul său teritoriu (cf. Deut 2, 5.12.22).

Legea Vechiului Testament interzicea ura între frați, adică între evrei ca membri ai aceluiași neam: „Să nu dușmănești pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porți păcatul lui. Să nu te răzbuni cu mâna ta și să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev 19, 17-18). Ea poruncea, de asemenea, iubirea de străini: „Să iubiți și voi pe pribeag, că și voi ați fost pribegi în pământul Egiptului” (Deut 10, 19).

A urî, a detesta, a disprețui se spune mai ales atunci când este vorba de dușmani (cf. Fac 26, 27; Lev 26, 17; Num 10, 35; Jud 11, 7; 2Rg 5, 8; Is 60, 15).

În cartea Psalmilor, dușmanii sunt cei care urăsc pe nedreptpe slujitorii lui Dumnezeu (cf. Ps 17, 20; 20, 8; 24, 20; 33, 20; 34, 19; 37, 19; 40, 5.7; 43, 7; 68, 5). Dușmanii psalmistului, care variază de la întreaga comunitate la o singură persoană, de la clasa politică la cea religioasă, sunt în același timp și dușmani ai lui Dumnezeu pentru că-L „urăsc” pe El (cf. Ps 67, 1; 80, 14).Aceștia urăsc „pacea” (Ps 119, 7) și „învățătura” (Ps 49, 18), lucrează „cu vicleșug” (Ps 82, 3) împotriva poporului lui Dumnezeu și „urăsc Sionul” (Ps 129, 5). Desigur, astfel de oameni trebuiesc urâți (cf. Ps 138, 21). Psalmistul se roagă pentru eliberarea, păzirea și mântuirea sa de acești dușmani (cf. Ps 24, 20-21; 85,16; 108, 2.4), cerând ca ei să aibă soarta pe care au dorit-o celor drepți (cf. Ps 7, 11-15; 9, 15; 34, 7; 142, 12).

Așa cum omul este capabil să iubească pe Dumnezeu, tot așa el este capabil și să-L urască (cf. Ieș 20, 5; Dt 5, 9; 7, 10; 32, 41.43; Ps 67, 1; 73, 5.24; 82, 2). Dumnezeu este urât atunci când sunt încălcate poruncile Sale și poporul Său este persecutat. Ura împotriva lui Dumnezeu este semn de respingere persistentăși de împietrire constantă a omului.

Potrivit Vechiului Testament Dumnezeu Însuși urăște. El este descris ca unul ce urăște pe toți cei ce încalcă Legea (cf. Ps 5, 5); pe cei ce practica idolatria (cf. Dt 12, 31; 16, 22; Ps 30,6; Ier 44, 4); pe cei ce-i aduc un cult formal și nesincer (cf. Is 1,14; Am 5,21); pe cei ce nu țin promisiunile făcute (cf. Mal 2, 16); pe cei ce săvârșesc fărădelegi și se jură strâmb (cf. Zah 8, 17); pe cei iubesc nedreptatea (cf. Ps 5, 16; Pild 6, 16-19; 8, 13; Is 61, 8; Ier 12, 8; 44, 4; Os 9, 15).

Chiar dacăDumnezeu este descris în Vechiul Testament ca cel care pedepsește răutatea celor ce-L urăsc pe El până la al treilea și al patrulea neam (cf. Dt 5,), totuși profetul Iezechiel spune că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci, „mai degrabă, să se întoarcă de la căile sale și să fie viu” (Iez 18, 23). Iar cartea înțelepciunea lui Solomon insistă asupra faptului că Dumnezeu nu poate urî propria Sa creație: „Pentru că iubești toate cele ce sunt și nimic nu urgisești din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit” (Sol 11, 24).

În Noul Testament substantivul „ură” (gr. μá¿–σος) este complet absent, fiind folosit doar μισá½³ωechivalentul grec al verbului ebraic שָׂנֵא(śānÄ“’). Ca și în limba ebraică, sensul verbului μισá½³ωpoate varia în funcție de context. El poate avea sensul de a iubi mai puțin, a prefera pe altcineva. Apostolul Pavel îl utilizează astfel în epistola sa către Romani (Rom 9,13) atunci când îl citează pe profetul Maleahi (Mal 1, 2-3). Același sens se regăsește și atunci când Iisus Hristos spune celor ce-L urmau: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 26; Mt 10, 37; In 12, 25). Dar μισá½³ωpoate avea în Noul Testament și sensul propriu de dușmănie, dispreț, adversitate: „Ați auzit că s-a zis : «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău».” (Mt 5, 43); „Mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi” (Lc 1, 71); „Căci și noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiți, slujind poftelor și multor feluri de desfătări, petrecând viața în răutate și pizmuire, urâți fiind și urându-ne unul pe altul” (Tit 3, 3); „Ai însă partea bună că urăști faptele nicolaiților, pe care le urăsc și Eu” (Apoc 2, 6).

Prin moartea Sa pe Cruce, Iisus Hristos a omorât „ura” (Ef 2, 14-16) eliminând pentru totdeauna diferențele culturale și religioase care ridicau ziduri de neînțelegere între oameni. Epistola către Evrei nu ezită să pună pe seama lui Iisus cuvintele din Ps 45, 8: „Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea” (Evr 1, 9). Însă ura Mântuitorului este aici împotriva păcatului, nu și a celui păcătos. Ceea ce El urăște este starea de păcat de care trebuie să se elibereze omul; astfel se explică și mânia lui Hristos față de vânzătorii din Templu sau atacurile Sale violente împotriva învățăturii fariseilor (cf. Mt 21, 12; 23). Dimpotrivă, ura între oameni este interzisă în mod expres de către Mântuitorul. În Predica de pe Munte, El citează o maximă populară cunoscută contemporanilor Săi: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (Mt 5, 43). Dacă porunca de a iubi aproapele este promovatăde Legea Mozaică (cf. Lev 19,18), în Vechiul Testament nu există însă nici o învățătură potrivit căreia dușmanii trebuiesc urâți; se poate vorbi chiar de porunca iubirii dușmanului (cf. Ieș 23, 4; Dt 22, 4).În cuvântul Său, Iisus Hristos caută să desăvârșească Legea dându-i un caracter universal care nu cunoaște restricții nici de hotare, nici de rasă, nici de religie etc. La ură, omul trebuie să răspundă cu iubire, înlocuind blestemul cu binecuvântarea (cf. 1Pt 3, 9). De aceea el nu trebuie se lase învins de rău, ci să biruiască răul cu binele (cf. Rom 12, 21).

Cei care doresc să devină ucenici ai lui Iisus Hristos trebuie să urască tot ceea ce-i separă de El, adică însuși sinele (cf. In 12, 25) sau propria familie (cf. Lc 14, 26).Aici, verbul „a urî” înseamnă, așa după cum spune Evanghelistul Matei, „a iubi mai puțin” (cf. Mt 10, 37). Pentru creștinul adevărat întâietatea sau prioritatea trebuie dată lui Iisus Hristos și Împărăției lui Dumnezeu (cf. Mt 6, 33),vieții spirituale și libertății sufletești pentru a nu fi înrobiți de grijile pentru bunurile materiale (cf. Mt 6, 24).

Venirea în lume a lui Iisus Hristos a marcat începutul eliberării oamenilor: „Mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi” (Lc 1, 71). Această eliberare nu se realizează însă imediat. Toți cei care-L urmează pe Iisus și acceptă învățătura Lui trebuie să se aștepte la rândul lor să fie urâți: „Åži veți fi urâți de toți pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” (Mt 10, 22). De altfel, unul dintre semnele venirii a doua a Mântuitorului și al sfârșitului lumii este ura neamurile împotriva celor ce vor crede în El (cf. Mt 24, 9). Această ură este o consecvență a celei exprimate împotriva lui Iisus care a dus la moartea Sa pe cruce: „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (In 15, 18-25). Astfel, pătimirile și moartea lui Iisus Hristos, așa cum sunt ele descrise în Evanghelii, se încadrează în context urii nedrepte a celui drept de către dușmanii săi (cf. In 7, 7; 15, 25).

Potrivit Evangheliilor sinoptice ura lumii împotriva creștinilor se va manifesta prin persecuțiile la care aceștia vor fi supuși (cf Mt 10, 22; 24, 9; Mc 13, 13; Lc 21, 17), dar care trebuie totuși considerate un motiv de bucurie, asigurându-se astfel mântuirea (cf. Mt 5, 10; Lc 6, 22; 1Pt 3, 13). În Evanghelia după Ioan, ura lumii împotriva lui Hristos este o consecință a faptului că oamenii au urât Lumina (adică descoperirea lui Dumnezeu în lume în persoana lui Iisus Hristos), și au preferat întunericul în loc să-L accepte pe Hristos și să creadă în El (cf. In 3, 20). De aceea, ura lumii împotriva creștinilor se va manifesta prin persecuție și excluderea lor din sinagogi, îndeosebi a creștinilor care continuau sa fie atașați practicilor religioase iudaice (cf. In 16, 2; 17, 14).

 

Bibliografie:

• Hasel, Gerhard F., „Hate”, în: Geoffrey W.Bromiley (ed.), The international Standard Bible Encyclopedia, II, Grand Rapids, Michigan, 1982, pp. 629-632.
• OttoMichel, „μισέω”, în: Gerhard Kittel (ed.),Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament, IV, W. Kohlhammer, Stuttgart ²1979, pp. 687-698.
• Assis, Elie, „Love, Hate and Self-Identity in Malachi: A New Perspective to Mal 1:1-5 and 2:10-16”, în: Journal of Northwest Semitic Language 35 (2009), pp. 109-120.
• Guyette, Fred, „Scripture and the field of hate studies: traversing biblical landscapes”, Biblical Theology Bulletin41 (2011), pp. 59-67.
• Hobbs, Raymond T.; Jackson, Kenneth P., „The Enemy in the Psalms”, Biblical Theology Bulletin 21 (1991), pp. 22-29.
• Shelly,Matthews; Gibson, Leigh E. (eds.), Violence in the New Testament, T&T Clark, London, New York, 2005.