publicat in Martiri ai neamului românesc pe 11 Aprilie 2017, 15:41
„Biserica nu poate fi biruită de nicio putere lumească. Dimpotrivă, prin învățătura ei, ea a schimbat mentalitatea unei lumi întregi, iar toți cei încercați de necazuri si-au găsit alinare la sânul ei. Atacurile îndreptate astăzi împotriva Bisericii sunt ca niste pietre aruncate spre cer, care cad în capul celui ce le aruncă...” (Mitropolitul Vasile Lăzărescu, Pastorală de Crăciun, în Biserica si Åžcoala,Timișoara, 1948, nr. 1, p. 4)
PRIMII ANI. STUDIILE, PROFESORATUL ÅžI... INTRAREA ÎN MONAHISM!
Înaltpreasfințitul Vasile Lăzărescu, personalitate din elita bănățeană, a văzut lumina zilei la 1 ianuarie 1894, la Jadani (azi, Cornești), jud. Timiș, din părinții Nicolae și Ecaterina Lăzărescu, și a adormit întru Domnul pe 21 februarie 1969, la Mănăstirea Cernica de lângă București, unde fusese condamnat la retragere sine diede către Sfântul Sinod, în 1961, ca urmare a presiunilor făcute de Siguranța lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A fost un om de valoare, cu foarte mare influență, care trebuia să fie incriminat și eliminat de reprezentanții regimului comunist. Aceștia l-au distrus cu aportul colaboratorilor din sânul Bisericii, responsabili nu doar de asasinatul moral – și poate nu numai – ci și de uitarea la care au condamnat ulterior, inclusiv după Revoluția decembristă, o asemenea personalitate, ale cărei înfăptuiri întru Slava lui Dumnezeu și ajutorul neamului său au dăinuit la loc de cinste în partea de vest a țării.
Vasile Lăzărescu, ajuns Episcop al Caransebeșului, Episcop al Timișoarei și, în cele din urmă, întâiul Mitropolit al întregului Banat, a urmat studiile primare în satul natal, în limba română, iar cele gimnaziale în comuna Dumbrăvița, jud. Timiș, în limba maghiară. A absolvit apoi instituții de învățământ din principalele centre de cultură ale Imperiului Austro-Ungar: Liceul Maghiar de Stat din Timișoara (1912), Facultatea de Teologie din Cernăuți (1912-1914; 1918-1920); întreruperea studiilor a fost cauzată de începerea Primului Război Mondial. Întors în țară, își finalizează studiile teologice la Institutul Teologic din Arad (1915), Facultatea de Litere și Filosofie din Budapesta (Boleseszettani Fakultas) (1916-1917), continuată la Philosophische Fakultăt, Universitatea din Viena (1917-1919).
După Marea Unire a revenit la Cernăuți, la cea mai importantă școală de Teologie din țară, pentru studiile sale doctorale. Cu această ocazie s-a înscris, în paralel, și la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți (1919-1920), pentru a studia filologia și filosofia și în limba română. Astfel, la întoarcerea în țară, Vasile Lăzărescu ajunge să fie licențiat în patru domenii – Teologie, Litere, Pedagogie și Filosofie – și Doctor în Teologie. A obținut doctoratul la Universitatea din Cernăuți (1920), cu teza intitulată În ce ne deosebim?
Åži-a început cariera teologică în România, la Academia Andreiană din Sibiu (1920-1924), ca foarte apreciat profesor de Dogmatică, Apologetică și Morală, înlocuindu-l la Catedră pe ilustrul Mitropolit al Ardealului Dr. Nicolae Bălan. De la debutul carierei sale, cel poreclit „Domnișorul” beneficia de prețuirea celor din mediul academic.
S-a transferat în noiembrie 1924 la Academia Teologică din Oradea, unde a predat aceleași discipline până în 1933. În această perioadă, a intrat în cler ca preot celib în 1926, a devenit călugăr în 1928 - fiind tuns în monahism în Postul Paștilor, la Mănăstirea Hodoș-Bodrog – și, în 1929, arhimandrit, membru de drept al Consiliului Mitropolitan din Sibiu și al Comitetului Fundației Gojdu.
Avându-l ca mentor pe Sfântul Andrei Åžaguna, Vasile Lăzărescu se dedică punerii în practică a testamentului acestuia în Banatul natal.
EPISCOP AL CARANSEBEÅžULUI (1933-1940)
În anul 1933 este ales Episcop al Caransebeșului. În cei șapte ani în care a păstorit comunitatea de creștini ortodocși de aici, s-a remarcat printr-o osârdie ieșită din comun: a inițiat lucrări de restaurare, renovare și construire de schituri și mănăstiri, ridicând permanent standardele acestora, astfel încât să devină mai atractive și mai de încredere în rândul credincioșilor ortodocși, dar și obiective turistice, care să aducă bani în visteria eparhială, unde erau, în criza de dinainte de război, mari probleme financiare. De pildă, la Mănăstirea Sfântului Ilie de la Vasiova, a adus în 1938 monahi de la Sucevița, pentru care a construit 30 de chilii. Făcea două-trei vizite pe an (care însemnau controale la sânge!) la fiecare instituție religioasă din regiune, sfințea biserici, troițe – a sfințit bustul celebrului Ion Vidu din Lugoj.
A implicat femeile în atelierele meșteșugărești din eparhie, a înființat o tipografie și editura Diecezană. Era nevoie de tipărituri bisericești în zonă. A contribuit direct, prin scrierile sale, la sporirea fondului de carte religioasă. Cele două volume de predici, Pârga daruluiși Praznic luminat,sunt foarte bogate nu doar în idei, ci și în sfaturi de credință. Dr. Vasile Lăzărescu avea darul cuvintelor formatoare și mobilizatoare. Conferințele de orientare a preoțimii s-au axat pe rostul vocației sacerdotale și al metodelor de pastorație.
A reformat învățămânul superior teologic, angajând la Caransebeș cadre didactice din elita Teologiei interbelice, fapt ce a determinat transformarea institutului în academie. A stimulat orientarea elevilor spre studiul teologic și le-a oferit studenților modele de comportament moral superior.
EPISCOP AL TIMIÅžOAREI (1940-1947)
...eu am fost în ultimii patruzeci de ani animatorul mișcării pentru reînființarea la Timișoara a „obișnuitului” centru eparhial – întâi a Episcopiei, mai pe urmă a Mitropoliei –, prin strădania mea s-au putut obține, din partea regimului nostru de democrație populară și din contribuția credincioșilor bănățeni, sumele necesare pentru terminarea Catedralei, care, la venirea mea la Timișoara, era abia în roșu. Eu l-am învățat pe pictor cum să purceadă la împodobirea acestei minunate biserici. Cu Noul Testament în mână, stăteam lângă el ceasuri și zile de-a rândul, citindu-i descrierea scenelor din viața Mântuitorului, ca fiecare icoană să redea cât mai fidel aceste scene și fiecare icoană să fie pictată la locul indicat de iconografia Bisericii noastre. (Din Memoriul înaintat de Mitropolitul Vasile Lăzărescu Sfântului Sinod, în 31 decembrie 1964)
Catedrala, dedicată Sfinților Trei Ierarhi, a fost târnosită la 10 ani după așezarea pietrei de temelie de către Episcopul Aradului, Andrei Magieru. Pe 6 octombrie 1946, Episcopul Timișoarei, IPS Vasile Lăzărescu, a rostit un percutant discurs, in care a evidențiat insemnătatea acestei realizări și obligațiile morale pe care „iubiții săi fii duhovncești” le au pentru a insufleți cu credința lor acest edificiu: „Azi, în urma ajutorului primit, după sfatul voiei Celui Preaînalt, iată-ne învredniciți să vedem Catedrala ortodoxiei bănățene, Sionul aspirațiilor si al nădejdilor noastre pentru viitor, împodobit cu slava mucenicilor buni biruitori – prin moaștele așezate în sfântul prestol, dat destinației sale mântuitoare.
Dar iubiți fii sufletesti – nu e de ajuns atât. Îndatoririle pentru noi toți abia de acum încep. Monumentalul construcției, podoaba de pictură si sculptură, cu bogăția culorilor si strălucirea auriturii trebuie însuflețite de duhul credinței noastre creștine, de căldura rugilor noastre, ca si de râvna si strădania noastră spre o trăire crestinească mai intensă si mai mult după pilda Mântuitorului si după povața sfintei noastre Biserici. Adevărata Biserică este nu clădirea, ci obstea credinciosilor, cu gândirea, simțirea si vieața lor crestină. Aceasta dă vieață zidurilor fără suflare si podoabelor fără glas. De aceea ne îndeamnă si Sfântul Apostol Petru sfătuindu-ne: „Si voi însivă ca niste pietre vii vă zidiți casă duhovnicească, preoție sfântă ca să aduceți jertfe duhovnicesti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (l, Petru, II, 5) (Cuvântul Episcopului Vasile Lăzărescu de la sfințirea Catedralei Mitropolitane, octombrie 1946).
MITROPOLIT AL BANATULUI (1947-1961)
Construcția duhovnicească inițiată de Episcopul Vasile Lăzărescu a devenit tot mai amplă și a creat premisele restaurării istoricei Mitropolii a Banatului, in plin regim bolșevic. Preasfințitul Vasile Lăzărescu a devenit primul Mitropolit al Banatului istoric, care cuprindea atât Banatul unguresc, cât și Banatul sârbesc.
Ca Mitropolit al Banatului (1947-1962), a făcut tot ce i-a stat in putință pentru a dezvolta o viață duhovnicească sănătoasă, in sensul cel mai inalt posibil, intr-o zonă in care românii aveau nevoie de credința ortodoxă ca factor coagulant al unei comunități tot mai puternice.
Trebuie să ne înălțăm cu duhul. prin toată gândirea și viețuirea noastră și cu toată virtutea noastră la înălțimea formei de organizație bisericească cu care a fost înzestrată provincia noastră. Trebuie să ne arătăm vrednici de binecuvântarea ce ni s-a împărtășit de Sus, ca să nu fim judecați și osândiți, ca unii ce nu am băgat de seamă harul ceresc ce s-a revărsat asupra noastră.
Mitropolia noastră trăiește prin noi și ajunge la strălucire prin râvna noastră, după o cât mai desăvârșită viață creștinească. Să nu o lipsim de puterea dătătoare de viață a credinței noastre și de podoaba strălucitoare a viețuirii noastre după desăvârșire în viața noastră de creștini. (Fragmente din discursul IPS Vasile Lăzărescu, prilejuit de întronizarea sa ca Mitropolit al Banatului, în 26 ocombrie 1947. A fost numit Mitropolit prin Ordin regal.)
Catedrala Mitropolitană, devenită un simbol al Banatului, a fost înnobilată în 1956 prin aducerea moastelor Sfântului Iosif cel Nou de la Partos. Canonizându-l pe primul Mitropolit al Timisoarei, Mitropolitul Vasile Lăzărescu le-a dăruit tuturor bănățenilor un sfânt al lor, sărbătorit în data de 15 septembrie.
„Pe mine m-a învrednicit bunul Dumnezeu să pot adăuga la podoaba materială a interiorului bisericii podoaba duhovnicească de a fi așezate într-însul sfintele moaște ale Sfântului Părintelui nostru Iosif cel Nou de la Partoș și să pot da suflet și căldură acestui interior prin atragerea spre el a miilor de credincioși, care adeseori îl umpleau până la refuz, venind să asculte sfintele slujbe și cuvântul de învățătură al amvonului”. (Din Memoriul înaintat de Mitropolitul Vasile Lăzărescu Sfântului Sinod, în 31 decembrie 1964)
Mitropolitul Vasile Lăzărescu a lăsat generației sale și celor succesoare câteva lucrări de Teologie, scrise cu aceeași responsabilitate cu care a înălțat și a renovat biserici, schituri, mănăstiri, întru Slava lui Dumnezeu. Lucrările scrise pot fi împărțite în patru categorii: omiletice (Praznic luminat, Pârga darurilor),studii de teologie sistemică (Creștinismul si științele oculte, Cultul inimii lui Iisus la catolici), traduceri din filosofi germani idealiști, din perioada interbelică (Max Scheler, Eternul din om; Fritz Heinneman, Drumuri noi în filosofie – spirit, viață, existență. O introducere în filosofia contemporană; Heinrich Straubinger, Introducere în filosofia Religiei)și cartea sa de căpătâi, reprezentând continuarea cercetării doctorale la vârsta maturității, În ce ne deosebim? (1955). Semnată cu pseudonimul Bisericanul Ortodox, aceasta este singura sa carte tipărită, într-un tiraj de 7.000 de exemplare. Traducerile au rămas în manuscris, în arhiva familială,... de aproximativ 60 de ani.
Toate aceste lucrări, reflectând profunzimea preocupărilor sale și stilul elevat în care abordează temele religioase, impresionează prin sincera credință în Dumnezeu și prin grija față de neamul românesc, creș- tin-ortodox. Principiul său călăuzitor în viață a fost sintetizat în fraza, insistent repetată: „Un bun român trebuie să fie, înainte de toate, un bun creștin”.
MĂRTURII, MĂRTURII...
„Profesorul Vasile Lăzărescu în aceeași ținută a înțeles să respecte catedra și pe studenții săi zi de zi și oră de oră până la sfârșitul anului școlar. El interpreta prelegerile ca pe o obligație solemnă a vieții profesorului, ca pe o manifestare de sărbătoare a sufletului dăscălesc, ca o slujire sfântă în cadrul școlii. Într-un oarecare contrast cu tinerețea era seriozitatea acestui profesor. Totdeauna sobru, totdeauna serios, totdeauna preocupat de problemele mari”. (Dr. Spiridon Cândea, fost student la Academia Andreiană din Sibiu, în vol. omagial din Mitropolia Banatului, 1958, nr. 7-9)
Însemnatele activități culturale ale Mitropolitului Vasile au fost sintetizate într-un articol elogios de către succesorul său, Mitropolitul Nicolae Corneanu: „A predicat, a conferențiat și a mânuit cu destoinicie condeiul publicând studii și articole în revistele Biserica Bănățeană, Foaia Diecezană, Biserica și Åžcoala, Legea Românească etc. Sub patronajul ierarhului timișorean a apărut revista omiletică Duh și Adevăr, s-au editat calendare-almanah, Îndrumătorul Tipiconal, numeroase cărți și broșuri religioase. [...]„Printre meritele ierarhului timișorean se înscrie între altele și îmbinarea armonioasă a credinței și culturii. El însuși un om de înaltă pregătire, s-a străduit să mențină legături strânse cu intelectualitatea bănățeană și să creeze Bisericii un câmp de activitate corespunzător evoluției societății românești în ansamblul ei. Din păcate, vremurile în care avea să-și desfășoare activitatea după plecarea din Caransebeș n-au fost cele mai prielnice, oprindu-i elanurile și împiedicându-i năzuințele”. [...] „Totuși, în ciuda greutăților cărora a trebuit să le facă față, a lăsat urme adânci în amintirea noastră a tuturor. Aducându-i rămășițele pământești în Catedrala la care a ținut atâta, putem spune împreună cu Apostolul: Lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvârșit, credința a păzit. De acum i s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul i-o dă lui și tuturor celor care iubesc arătarea Lui (II Timotei 4, 7-8).” (Mitropolitul Nicolae Corneanu, „Pomenirea restauratorului Mitropoliei Banatului", în „Învierea”, aprilie 1993)
Pentru caracterul, atitudinea și spiritul de sacrificiu al Mitropolitului Vasile, onorante pentru Mitropolia al cărei restaurator a fost, stau mărturie, peste jumătate de veac, cuvintele Episcopului Aradului Andrei Magieru, el însuși înlăturat din scaunul Episcopal de securiști:
„După pilda părintească, Înaltpreasfinția Sa slujește lui Dumnezeu și cântă cu lacrimi în ochi. Aceste lacrimi exprimă profunda emoție ce-l stăpânește atunci când, cu vocea-i lină, își deschide gura spre lauda lui Dumnezeu. E dovada dragostei și simțirii adânci a lui Dumnezeu, pe care se cuvine să le avem ori de câte ori ne apropiem de cele sfinte. De câte ori în cursul anilor am slujit împreună cu Înaltpreasfinția Sa și ascultam această voce tremurândă de emoție, ușor voalată, simțeam împreună cu Înaltpreasfinția Sa fiorul Sfânt al evlaviei creștine, care apoi se transmitea, ca un curent electric, și în inimile credincioșilor. Iată pentru ce am spus că Înaltpreasfinția Sa este ierarhul frumuseții cultului ortodox. Iubirea si trăirea acestor frumuseți este sinteza vieții Înaltpreasfinției Sale”. (Episcopul Andrei Magieru al Aradului, „Ierarhul frumuseții cultului ortodox", în vol. omagial din Mitropolia Banatului,1958, nr. 7-9, p. 7)
Urmașii săi apreciază demnitatea celui ce a plătit cu viața refuzul de a fi colaboratorul securiștilor și al celor din cler care întinau, prin turnătorie, spiritul Bisericii strămoșești:
„Personalitate incontestabilă a vieții bisericesti din Banat, Mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost prezent prin desfăsurarea vieții sale în cea mai zbuciumată parte a istoriei noastre contemporane bisericesti. [...] Mai presus de toate, Mitropolitul Vasile rămâne în amintirea posterității ca un demn ierarh al Bisericii lui Hristos, integru si lipsit de compromisuri în cele ale credinței. A acceptat mai bine pribegia decât pierderea demnității si acest lucru dovedeste tăria de caracter specifică oamenilor cu adevărat superiori” (Episcopul Caransebeșului, Dr. Lucian Mic, în prefața la lucrarea lui Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, E.U. Oradea, 2011, p. 7-8)
MITROPOLITUL VASILE LÄ‚ZÄ‚RESCU ÅžI SECURITATEA. SFÂRÅžITUL MITROPOLITULUI!
La 22 septembrie 1936, Mitropolitul Vasile Lăzărescu a semnat, împreună cu Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului și Episcopii Andrei Magieru al Aradului, Nicolae Popoviciu al Oradiei și Nicolae Colan al Clujului, Pastorala episcopatului ardelean împotriva comunismului,în care sesizau pericolul real pe care acesta îl prezenta pentru Å¢ară, Neam și Biserica românească. Pastorala era prefațată de articolul de fond semnat de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, intitulat Biserica împotriva comunismului.
În septembrie 1941, împreună cu Mitropolitul Nicolae Bălan și cu Episcopii Andrei Magieru, Nicolae Popoviciu și Veniamin Nistor, însoțiți de câteva zeci de preoți, au plecat la Misiunea Ortodoxă Română în Basarabia și Transnistria. Timp de cinci săptămâni, ierarhii și preoții au săvârșit slujbe în toate județele Basarabiei, în peste 600 de comune, au împărțit „un vagon de cărți de rugăciuni și de zidire sufletească”, fiind primiți „cu deosebită dragoste, cu însuflețire curată și cu lacrimi de bucurie de tot poporul basarabean”, lucrare ce nu va rămâne nepedepsită de vigilenta Securitate!
După instalarea regimului comunist în România, încercările ierarhului Vasile Lăzărescu al Timișoarei au fost tot mai mari. Pentru „marginalizarea politică” a Mitropolitului Nicolae Bălan, prim-ministrul Petru Groza a fost cel care a provocat ruperea Mitropoliei Ardealului pentru înființarea Mitropoliei Banatului, un ideal mai vechi al bănățenilor de afirmare pe palierul bisericesc național. Politicul, din nou, se implica în problemele bisericești și avea să se implice tot mai mult în anii ‘50 (dar și după!).
Securitatea a ticluit un plan prin care să-l poată șantaja, oferindu-i alternativele: colaborare totală cu regimul sau privare de libertate. Verticalitatea, dar și convingerile sale spirituale și naționale, l-au determinat pe Mitropolitul Vasile Lăzărescu să refuze, fără rezervă, orice fel de colaborare cu regimul.
Astfel, pe parcursul mai multor ani (1950-1961), Securitatea a pus la cale un dosar cu mai multe nereguli și fraude financiare fictive, o veritabilă colecție de intrigi și falsuri. Cazul Mitropolitului Vasile Lăzărescu a fost depus pe masa de lucru a Sfântului Sinod, asupra căruia s-au făcut presiuni în sensul caterisirii sale. Răspunzând acestor observații critice, Patriarhul Justinian a arătat că de aceste nereguli nu este vinovată conducerea bisericească, ci de cele mai multe ori organele din subordine, consiliile eparhiale și, cu deosebire, contabilitatea. În încercarea de a-l salva pe mitropolit, Patriarhul Justinian a expus clar punctul de vedere canonic în privința caterisirii unui ierarh.
Victimă a comunismului, urmărit de Securitate, în mod oficial, din 1951, trădat de apropiații săi, de oamenii cei mai de încredere, Mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost condamnat de către Sinodul ortodox la retragere, în 18 decembrie 1961. Inițial, a fost trimis la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (1962), dar, după câteva luni, pentru a fi mai îndeaproape supravegheat, la Mănăstirea Cernica (1962-1969), unde a sfârșit în condiții neelucidate. A fost înmormântat în cripta familială din Jadani. După Revoluție, în 1993, în urma unei campanii de presă, a fost reînhumat, conform dorinței sale testamentare, în actuala Criptă a mitropoliților, aflată sub altarul Catedralei Mitropolitane.
Pentru cele din urmă ale mele, aș dori ca rămășițele mele pământești, așezate în cosciugul de metal, aflat în subsolul Catedralei mitropolitane din Timișoara – cosciug ce va fi adus de nepotul meu de îndată ce va fi anunțat de moartea mea, să fie depuse în nișa din dreapta, cea dintâi, cum se iese din subsolul Catedralei. (Fragment din Testamentul Mitropolitului Vasile Lăzărescu, Mănăstirea Cernica, 27 decembrie, 1963)
La Cernica, Mitropolitul Vasile nu comunica cu cei din mănăstire, ci numai cu Mitropoliții Efrem Enăchescu și Tit Simedrea, amândoi cu domiciliul forțat aici, poate pentru a-i proteja pe viețuitorii mănăstirii sau poate din teama de a nu agrava situația Bisericii, o situație nu tocmai bună!
Mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost vinovat nu de furtul înscenat de securiști, ci de sprijinirea așa-ziselor „elemente reacționare” din Banat. Datorită lui, dar și Episcopilor Andrei Magieru și Veniamin Nistor, ajutați de Nicolae Corneanu, în perioada când era tânăr profesor la Caransebeș, în Munții Banatului a fost înregistrată cea mai îndelungată rezistență anticomunistă din țară. Lăzărescu i-a susținut, prin preoții simpatizanți ai cauzei, pe partizanii din Munții Banatului. Mulți dintre acești preoți au fost prinși și întemnițați. După eliberare, Mitropolitul Lăzărescu le sfințea bisericile și îi decora cu brâul roșu, sfidându-i pe comuniști. Încuraja, de asemenea, măsurile de caritate, de solidaritate, în Biserica Ortodoxă. Securitatea avea poate toate motivele să-l aresteze pentru opoziția vădită față de regim, numai că practicile Securității erau altele. Trebuiau să umilească omul, să-l facă pe Mitropolitul Vasile Lăzărescu hoț, nu erou!
La 50 de ani de la condamnarea sa, în 2011, Pr. Petrică Zamela a scris o foarte curajoasă și bine documentată teză de doctorat despre raporturile vrednicului de pomenire ierarh bănățean cu Securitatea. Aceasta a devenit în scurt timp carte, intitulată Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, E.U. Oradea, 2011. Sunt demonstrate aici, cu fapte, argumente, probe și depoziții ale celor implicați în instrumentarea cazului, nevinovăția lui Lăzărescu și, implicit, nedreptatea ce i s-a făcut acestuia într-un context istoric binecunoscut pentru victimizarea valorilor. Reținem din concluziile autorului cărții consacrate lui Vasile Lăzărescu:
„Într-o discuție avută cu agentul Securității Mare loan (Pr. Tiberiu Mărgineanțu), soția preotului Ioan Petreuță din Timișoara a spus: Mitropolitul este un erou. Dacă se schimbă timpurile, el iar va ajunge om mare, căci cu banii care lipseau a ajutat familiile celor închiși. Într-adevăr, Mitropolitul Lăzărescu a fost si va rămâne în memoria tuturor bănățenilor si a celor care l-au cunoscut un erou, deoarece a reușit să se mențină nepătat față de tentațiile comuniste, a reușit să-și păstreze Biserica și turma intacte și nealterate de ideile ateiste, a luptat pentru adevăr, identificându-se cu cei săraci și oropsiți de către regim, lucruri pentru care a avut de suferit și pentru care și-a dat cu demnitate viața, înscriindu-se în galeria eroilor neamului.” (Mitropolitul Vasile Lăzărescu..., p. 217-219)
Veșnica lui pomenire!