Dar ce atenție acordăm inimii noastre? Cum avem grijă de ea? Știm să ghicim ce își dorește? Suntem atenți să o ferim de orice rană? Ne îngrijim oare să-i dăm bunurile de care are nevoie? Încercăm să o îndestulăm cum se cuvine? Ne grăbim oare să o ferim de orice atingere bolnăvicioasă? Încercăm să o aducem pe calea păcii? Ne îngrijim să-i păstrăm noblețea neatinsă de orice murdărie a răului? O înveșmântăm oare, după cum se cuvine firii ei, cu nobile simțiri? O încălzim îndestul la focul prieteniei și al iubirii? O întărim cu mângâierile duioșiei? Luminăm oare îndestul cu lumina ei pe cei care vin să bată la ușa noastră? O învățăm cum să se ferească de greșeli? Plăpândă fiind, avem oare destulă grijă de ea?

După cum apa țâșnește firesc din izvorul ei, tot astfel viața izvorăște din Iubire și astfel, Iubirea împinge viața să se exprime în sărbătorirea și slăvirea acestei taine a bucuriei, a păcii, a adevărului și a dreptății din care vine. Dacă e cu putință ca viața să nu știe de unde vine, e cu neputință să nu știe că nu-și poate fi suficientă sieși. Căci a trăi, înseamnă a trăi pentru cineva, pentru altcineva decât sine însuși. Și aceasta face ca viața să se exprime, să se manifeste. Dar ea nu se poate exprima față de ea însăși, nici față de ceilalți, nu-și poate spune taina decât mărturisindu-și energiile, lucrările care vin din lumina „care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9) și sunt chemate să strălucească în lumină și, în cele din urmă, nu vor decât să rămână în lumină, izvor de frumusețe pentru lume, de adevăr pentru înțelegere, de bunătate pentru inima omului, de dreptate și de pace.

Dar atunci, de ce oare această slavoslovie pe care întreaga făptură, de la răsăritul la apusul soarelui, o dă Izvorului ei, Ziditorului, este adesea în viețile noastre întoarsă spre o slăvire a noastră înșine?

„Prin propovăduirea divino-umană universală a Bisericii, Evanghelia s-a vestit la toată firea (Col 1, 23). Da, chiar și pietrei, care a strigat de durere când a văzut pe minunatul vestitor al veștii celei bune primind moarte în chinuri pe Cruce (Mt 27, 51); chiar și mării, care a cunoscut pe Dumnezeu Cel din Evanghelie, și, pătrunsă, s-a liniștit dinaintea Lui, L-a purtat pe valurile ei, ca pe niște aripi; s-a vestit încă și fiarelor sălbatice și acestea s-au îmblânzit dinaintea Domnului Evangheliei; au trăit cu El în pustie și L-au slujit smerite, lucru care se spune în Cartea dumnezeiască׃ trăia cu fiarele sălbatice (Mc 1, 13); s-a vestit în sfârșit tuturor lucrurilor, care au văzut, auzit, simțit pe Domnul Iisus Cel preafericit și preamilostiv׃ păsări și fluturi, viermi și flori, vânturi și ploi, iarbă și gâze, aer și lumină, nori, soare și stele, toate L-au văzut pe pământ, toate L-au simțit, toate s-au întors către El, au alergat către El, s-au îndurerat pentru El, L-au înconjurat, într-atât lumina din El mereu o putere minunată și binecuvântată, mângâietor răspândită asupra întregii zidiri.”i

De ce oare flacăra bucuriei, acest râu de viață și de iubire care izvorăște din tronul lui Dumnezeu, „în inima inimii noastre”, în loc să ne aprindă cu focul ei viu, să ne transfigureze gândurile, cuvintele și faptele într-o slăvire neîncetată a Dumnezeului și Domnului nostru, Izvorul vieții noastre, se face adesea un foc de spini, de dorințe împotriva firii noastre pe care o jertfim dinaintea lui Dumnezeu pe altarul poftelor noastre? De ce vinul care ne îmbată de viață se acrește atât de ușor în sufletele noastre?

Cartea Regilor ne vorbește despre văduva din Sarepta Sidonului, la care Domnul a trimis pe Ilie proorocul în vremea foametei din Samaria (III Regi 17, 9-16); vasul de lut al acestei văduve, imagine a inimii sale, avea bunuri puține, dar nepieritoare, o mână de făină și puțin untdelemn - făina este cuvântul viu închis în sufletul ei, făgăduind un seceriș bogat în mântuire iar untdelemnul, harul viu al Duhului Sfânt.

Ea a făcut toate după cuvântul lui Ilie, urmând întru totul sfatul lui, cu suflet încrezător, „și s-a hrănit ea și el și casa ei o bucată de vreme. Căci făina din vas nu s-a terminat și untdelemnul din urcior nu s-a împuținat, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie” (III Regi 17, 15-16).

Astfel, vedem că focul de nestins al iubirii ardea zi și noapte în inima acestei văduve. Suflul Duhului ațâța flacăra milostivirii în care „nu încape zgârcenia”. Făina smereniei amestecată cu frica lui Dumnezeu și untdelemnul nădejdii dospeau în inima ei. De aceea a primit, pe lâna sufletului său, prin mâna lui Ilie, harul lui Dumnezeu ca un mir binemirositor. A deschis larg ușile inimii sale, iar vântul harului a adus-o la țărmul îmbelșugat unde Iubirea ațâță focul iubirii, unde roua rugăciunii sfinților îndulcește orice amărăciune, unde plinătatea harului întărește orice slăbiciune, și unde ceea ce lumea numește foamete se arată plinătate la Dumnezeu.

Jacques Agbodjan (Paris)