Sebastian Rusan, arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei, un alt martir al neamului

publicat in Martiri ai neamului românesc pe 16 Martie 2017, 04:29

„E un nemernic acela care spune că preotul nu-i în slujba poporului. Să fiţi în slujba Bisericii. Să fiţi vrednici chiar în mijlocul ateilor... Întâi Hristos şi apoi, după Hristos, trebuie să avem ţara şi poporul.” (Din cuvântul mitropolitului către preoţi la anul 1955) speed dating card template | https://apostolia.eu/index.php/why-do-i-keep-dating-the-same-kind-of-guy/ | quotes on dating a younger man | cmb dating app latest version

INTRODUCERE

Era comunistă a venit cu epurarea multora dintre figurile cele mai reprezentative ale ierarhiei ortodoxe. Dacă în vremurile din urmă, poporul român era obişnu­it cu o anume sinergie între reprezentanţii puterii de stat şi membrii ierarhiei bi­sericeşti, din anul 1947 lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Dacă voievozii, domnitorii şi regii românilor din toate timpurile au crezut într-o colaborare cinstită cu Biserica neamului (Biserică din care, până la urmă, şi ei făceau parte!), iată că noua putere instalată în România în fatidicul an 1947 nu mai doreşte o colaborare onestă cu ierarhia bisericească, ci, dimpotrivă, merge spre o supunere cât mai accentuată (oar­bă!) din partea acesteia.

Vechile raporturi de sorginte bizantină, cu rezultate minunate atât pe tărâm bisericesc, cât şi secular, au încetat, comuniştii români începând acţiunile de epurare a clerului, inclusiv a unor reprezentanţi ai ierarhiei superioare a Bisericii Ortodoxe Române, încă de la pre­luarea puterii politice, la 6 martie 1945, ca mai apoi, din anul 1947, să nu le mai poată sta nimic în ca­lea împlinirii planului de subjuga­re totală a celei mai mari forţe... potrivnice(i): Biserica strămo­şească!

Astfel, au fost forţaţi să se retragă mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu (20 aprilie 1945), mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea (30 iunie 1945), mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu (16 august 1947), episcopul Dunării de Jos (Ga­laţi), Cosma Petrovici şi epi­scopul de Roman, Lucian Triteanu (august 1947), episcopul Armatei, Partenie Ciopron (august 1948, prin desfiinţarea Episcopiei Ar­matei), episcopul de Huşi, Grigorie Leu (prin desfiinţarea Eparhiei de Huşi şi contopirea ei cu cea de Roman în februarie 1949), episco­pul de Oradea, Nicolae Popoviciu (octombrie 1950), câţiva dintre aceştia murind în condiţii neelucidate (se presupune că otrăviţi!).

ASCENSIUNEA LUI SEBASTIAN RUSAN ÎN IERARHIA BISERICII

La sărbătoarea „Schimbarea la Faţă” a anului 1946, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus slujea mitro­politul Nicolae Bălan al Ardealului. La acest praz­nic era prezent prim-ministrul Petru Groza, vechi membru în Adunarea Eparhială a Sibiului şi pre­şedinte al Frontului Plugarilor, grupare politică afiliată Partidului Comunist.

Prezenţa lui Groza la această sărbătoare bise­ricească nu era întâmplătoare. El se afla în campa­nie electorală pentru alegerile din noiembrie 1946 şi depunea eforturi pentru înregimentarea preo­ţilor în gruparea sa politică. Cu această ocazie, li­derul politic l-a întâlnit pe preotul Sebastian Ru- san. În toamna lui 1940, acesta fusese expulzat de autorităţile horthyste din biserica pe care o ridi­case la Odorhei, refugiat la Viştea de Jos, iar acum avea funcţia de protopop de Satu Mare. Părintele Rusan suferea deoarece îşi găsise biserica batjo­corită de ocupanţi. Atunci Petru Groza, care îi era naş de cununie, i-a propus să fie administrator pro- topopesc la Satu Mare. Astfel a început ascensiu­nea lui Sebastian Rusan în ierarhia Bisericii. Dar această ascensiune era pe deplin justificată. Ală­turi de greutăţile din familie, pierderea soţiei şi copii mulţi de crescut, preotul Sebastian Rusan, pe unde slujise, ridicase câte o bi­serică. Cunoscuse prizonieratul din Primul Război Mondial, apoi calvarul persecu­ţiei horthyste, iar acum era hotărât să pună umărul la reconstrucţia ţării prin Bise­rica ortodoxă, căreia îi slujea de aproape 40 de ani. În toamna lui 1946 a fost numit administrator al Episcopiei Maramureşului, un an mai târziu ajungând eparhiot. În septembrie 1948 a devenit arhiepiscop al Sucevei şi Maramureşului, pentru ca doi ani mai târziu să ocupe scaunul mitropoliţilor Moldovei. Mulţi îl vedeau ca omul lui Petru Groza, „omul puterii comuniste”. Însă prin păstorirea sa a arătat că nu abdica­se de la jurământul depus la intrarea în preoţie, după cum îi încuraja pe preoţi în 1955: „E un nemernic acela care spune că preotul nu-i în slujba poporului. Să fiţi în slujba Bisericii. Să fiţi vrednici chiar în mijlocul ateilor. Eu nu am ajuns mitropolit prin maşinaţiuni diabolice, ci datorită celor 48 de ani de misiune bisericească, căci totdeauna am avut la căpătâi Sfânta Scriptură. Întâi Hristos şi apoi, după Hristos, trebuie să avem ţara şi poporul”. Astfel de vorbe l-au costat pe mitropolit. Documen­tele Securităţii consemnează că vlădica Sebastian a fost otrăvit şi la 15 septembrie 1956 a trecut la cele veşnice.

ACTIVITATEA MITROPOLITULUI ÎN CÂTEVA CUVINTE!

Din punct de vedere pastoral-misionar:vizite pastorale în eparhie, scrisori pastorale pline de învăţături duhovniceşti şi, în mod special, de sfaturi şi îndemnuri practice. O atenţie aparte a acordat aducerii/readucerii stiliştilor în sânul Bisericii Ortodoxe, dar şi a celor de alte confesiuni, într-o perioadă în care se înregistrau „treceri de la o con­fesiune la alta" A propus, în 1950, canonizarea lui Ştefan cel Mare şi a lui Daniil Sihastrul, ceea ce, atunci, nu s-a aprobat, organizând, în schimb, evenimentul de mare valoare duhovnicească din capitala Moldovei: generalizarea cultului Sfintei Parascheva.

Din punct de vedere social-filantropic,mărturie stau mulţimile de ajutoare oferite persoanelor, familiilor, parohiilor şi aşezămintelor monahale aflate în dificultate ş.a. Din punct de vedere administrativ-gospodăresc, mitropolitul Sebastian a luat măsuri privind reorganizarea noii eparhii (crearea Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, dar şi re­venirea a trei protopopiate din jud. Neamţ la Eparhia Iaşilor: Piatra Neamţ, Târgu Neamţ şi Ceahlău), pentru reparaţia şi consolidarea Reşedinţei mitropolitane, deco­rarea cu mozaic a cafasului exterior al Catedralei mitropolitane sau dotarea cu vitralii a geamurilor acesteia, ridicarea Casei de odihnă de la Bălţăteşti ş.a.

Din punct de vedere cultural:funcţionarea Şcolii tehnice de cântăreţi bisericeşti, a Seminarului monahal, a şcolilor monahale în mănăstirile mai însemnate din cuprinsul eparhiei, cărora le erau arondate şi celelal­te aşezăminte monahale, organizarea, în cadrul mănăstirilor şi schiturilor mai mari, a şcolilor elementare de completare a ce­lor şapte clase elementare, publicarea vo­lumului „Osteneli chiriarhale” ş.a.

SFÂRŞITUL MITROPOLITULUI!

Slujitor format la şcoala teologică a Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, era permanent alături de poporul său şi, ori­unde păstorea, ridica un altar spre slava lui Dumnezeu.

Rămas văduv, în 1947 a fost ales epi­scop de Maramureş, în 1948 arhiepiscop de Suceava şi Maramureş, pentru ca în fe­bruarie 1950 să fie numit mitropolit al Moldovei. Deşi ajunsese în treapta de mi­tropolit şi cu sprijinul naşului său, Petru Groza, ierarhul Sebastian nu a putut per­mite factorului politic să se amestece în problemele sale sau să lezeze interesele Bisericii, sfătuindu-şi permanent preoţii să slujească altarului: „Să nu faceţi din al­tarele voastre o tabără politică. Noi avem ideologia noastră. Guvernul comunist îşi are socotelile lui, dar noi nu vom fi aşa de neîn- ţelepţi ca să nu înţelegem. Preoţii mei să fie alături de poporul românesc, să-l înţeleagă, să-l ajute, căci Hristos ne învaţă să plângem cu poporul”.

Sebastian Rusan, ca şi alţi ierarhi or­todocşi români, nădăjduia în schimba­rea regimului politic cu ajutorul an- glo-americanilor. Nu de puţine ori, în discursul său, mitropolitul îşi manifesta speranţa în venirea americanilor, iar in­formatorii Securităţii consemnau de fie­care dată: „Cu riscul de a nu mai fi mitro­polit, doresc schimbarea regimului; am gineri buni care azi pătimesc, dar care mâi­ne vor avea o situaţie bună”.În decembrie 1953, spunea: „Anul acesta vine sfârşitul comuniştilor de pe tot pământul, pentru că ei sunt duşmani ai Bisericii; nu vor reuşi să nimicească Biserica; timpul le-a sosit şi se vor duce în iad cu toţi”.

La fel se exprima mitropolitul într-o adunare a preoţilor din Iaşi, în aprilie 1954: „Voi, care întotdeauna aţi dus mun­că de lămurire pentru pacea internă dinlă- untrul ţării, lămuriţi poporul şi îndemnaţi-i la muncă şi linişte, căci în Scriptură spune: Numai cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.

În raport cu astfel de afirmaţii, infor­matorii Securităţii consemnau cu exces de zel cum se crea o atmosferă potrivni­că autorităţilor comuniste, iar încrederea în oamenii Bisericii creştea tot mai mult. Cu toate avertizările venite din partea au­torităţilor comuniste, mitropolitul nu şi-a schimbat atitudinea. Pentru această atitu­dine a sa, mitropolitul Sebastian a fost per­manent urmărit de Securitate. Potrivit do­cumentelor întocmite de Securitate există indicii că moartea acestui ierarh a survenit la 15 septembrie 1956 în urma unei otrăviri, unii cercetatori vorbind des­pre „sinucidere prin otrăvire”.

Veşnica lui pomenire!