După această lungă nevoință dusă în taină, Maica lui Dumnezeu s-a arătat într-o zi paracliserului bisericii, cerându-i să-l facă să intre pe „Omul lui Dumnezeu”. Văzându-se pe sine descoperit și de acum expus măririlor oamenilor, Alexie a fugit din nou și s-a urcat pe un vas care mergea la Tars; dar vânturile cele rele, sau mai degrabă Pronia dumnezeiască, au împins vasul în portul Romei. Sfântul s-a supus acestui semn dumnezeisc și a mers fără întârziere la casa familiei sale, unde a cerut milostenie, precum un cerșetor, tatălui său care ieșea. Fără a recunoaște pe fiul său iubit, Eufimian, care iubea acum chiar mai mult decât înainte să facă milostenie după această pierdere dureroasă, a poruncit slujitorilor săi să ofere adăpost acestui om sărac și să-l hrănească cu resturile de la masa lui, atâta timp cât va dori el. Omul lui Dumnezeu a rămas încă șaptesprezece ani la ușa casei tatălui său, supunându-se, fără vreun cuvânt de împotrivire, ba chiar cu plăcere, insultelor și batjocoririlor slujitorilor. Când a cunoscut că ziua plecării lui din această lume se apropie, a cerut să-i fie aduse hârtie și cerneală și cu pana în mână, scriind toată istoria vieții sale, a adormit ca să treacă în locașurile cele veșnice.

În aceeași zi, în timp ce se slujea Liturghia în bazilica Sfântul Petru, sub protia papei și în prezența împăratului Honorius (395-423) și a unei mari mulțimi de oameni, un glas s-a auzit din altar: „Căutați-l pe omul lui Dumnezeu: acesta se va ruga pentru cetate și pentru voi toți, căci îndată va părăsi trupul!”. Pe măsură ce mulțimea a început să se roage, glasul s-a auzit din nou pentru a descoperi că acesta se găsea în casa lui Eufimian. Când marea adunare, cu împăratul și cu papa în frunte, au venit în acel loc, slujitorul menit să-i împlinească cele de trebuință a arătat că cerșetorul care a stat timp de atâția ani la poartă împărțea hrana sa celor mai săraci decât el și nu se hrănea decât duminica cu un pic de pâine și apă, rămânând statornic și chiar bucuros atunci când ceilalți slujitori îl năpădeau cu batjocuri. S-au dus la locașul lui și l-au găsit deja mort, ținând o hârtie în mână. Când s-a citit aceasta în public, toți au rămas tăcuți de uimire în fața felului admirabil în care acest slujitor al lui Dumnezeu luptase împotriva firii pentru a dobândi bunătățile care sunt deasupra firii. Împăratul și papa, văzând lacrimile și plângerile părinților sfântului, i-a sfătuit să se bucure, mai degrabă decât să plângă, și să se veselească pentru că au dat naștere unui astfel de sfânt, care va domni împreună cu Hristos în veșnicie. Mulțimea se îmbulzea în jurul locului său de moarte, cei orbi își redobândeau vederea, surzii auzeau, cei muți slăveau pe Dumnezeu cu glas mare, duhurile cele rele se îndepărtau, toate într-o astfel de îmbulzeală încât cortegiul funerar nu putea înainta. Împăratul a aruncat apoi monede de aur, în nădejdea că mulțimea se va îndepărta de la sicriu ca să le adune. Dar nu s-a întâmplat așa, iar oamenii au disprețuit aurul cel pieritor pentru a primi harul cel netrecător atingând trupul sfântului. În cele din urmă, a fost așezat în bazilica Sfântului Bonifaciu² într-un sicriu împodobit cu aur și pietre prețioase, care răspândea din belșug un parfum binemirositor care tămăduia tot felul de boli³.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna martie

Note: