Sunt născut în anul 1912 într-o margine de BucureÅŸti, unde tatăl meu, inginer, condu­cea o fabrică de mobile ÅŸi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele ÅŸi obiceiurile creÅŸtineÅŸti. PărinÅ£ii mei erau în bune relaÅ£ii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers ÅŸi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Åžcoala ClemenÅ£a (în răstimp ne mu­taserăm în centrul oraÅŸului).

La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliÅ£i care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăÅ£at religia creÅŸ­tină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza ÅŸi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăÅ£ii de Drept ÅŸi Litere.

Mi-am terminat studiile în 1934, însă doc­toratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris ÅŸi în Anglia. Reîntors în Å£ară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăÅ£enit prin lege individuală vota­tă de Parlament ÅŸi ofiÅ£er de rezervă, fiind re­cunoscut «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuÅŸi, – deÅŸi puteam fi scutiÅ£i – mun­ca obligatorie ÅŸi munca la zăpadă, însă în con­diÅ£ii de operetă. Ar fi cu toate acestea făÅ£ărni­cie din partea mea dacă nu aÅŸ recunoaÅŸte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au în­tristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul Å£ării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel ÅŸi admirând curajul ÅŸi mă­rinimia sa în refuzul de a da ascultare ordine­lor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaÅ£iei evreieÅŸti. AfecÅ£iunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. MulÅ£umesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinÅ£ă ÅŸi des­tulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităÅ£ii coreligionarilor mei m-a surprins ÅŸi m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotoro­sească repede de ei. Am suferit alături de atâ­Å£ia alÅ£ii, am fost dat afară din casă ÅŸi barou ÅŸi am dus-o foarte greu din punct de vedere material ÅŸi sufletesc. Am fost ÅŸi foarte bol­nav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simÅ£eam din ce în ce mai atras de creÅŸtinism. Cu o bună ÅŸi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură ÅŸi intensă trăire creÅŸtină – Virgil Cândea ÅŸi Paul Simionescu – m-am putut apro­pia de literatura patristică ÅŸi de filozofia creÅŸ­tină. Progresam, aÅŸadar, pe amândouă planu­rile: teoretic ÅŸi practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul ÅŸi ho­tărârea de a face pasul final. Åžovăiam, mi-era ruÅŸine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea con­fuză dintre dorinÅ£ă ÅŸi panică, prielnică lenei ÅŸi tergiversării. Mi-era ÅŸi teamă, mă ÅŸtiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic ÅŸi umblă pe căi misterioase.

În 1959 grupul de prieteni căruia apar­Å£ineam de câÅ£iva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toÅ£i, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării ÅŸi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat ÅŸi implicat în «lotul intelectu­alilor mistico-legionari». Îndemnat cu pu­tere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba ÅŸi beÅŸtelit pentru a fi primit să reflectez trei zile ÅŸi învrednicindu-mă cu ha­rul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Dinu Pillat» ÅŸi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire îm­potriva orânduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai ÅŸovăit ÅŸi toate aprehen­siunile ÅŸi subtilităÅ£ile mele mintale au dispă­rut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani ÅŸi că voi muri în puÅŸcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vor­bit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu; de îndată ce i-am destăinuit dorin­Å£a mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secÅ£ia a doua (unde în două rânduri cursese sânge), am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a Å£inut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui «hold-up», un carac­ter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoÅ£i greco-catolici aflaÅ£i în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apă dintr-un ibric cu smalÅ£ul sărit. Naș l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareÅŸalului Antonescu, Emanuel VidraÅŸcu.

La ieÅŸirea din închisoare, în urma gra­Å£ierii generale a deÅ£inuÅ£ilor politici (august 1964), am desăvârÅŸit Botezul prin Mirun- gere la biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind ÅŸi Sfânta ÎmpărtăÅŸanie. De atunci am dus o viaÅ£ă creÅŸ­tină conform datinii ÅŸi regulilor bisericeÅŸti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăÅ£i ÅŸi refuzuri, stareÅ£ii se fereau de un fost deÅ£inut politic. Părintele Mina voia să mă cheme la HuÅŸi, la Mănăstirea din dependenÅ£ele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareÅ£ul Gamaliel Vaida mi s-a dove­dit plin de bunăvoinÅ£ă, locaÅŸul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turiÅŸti ÅŸi vizi­tatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înÅŸtiinÅ£at că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, ÅŸi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareÅ£ vreme de treizeci de ani. «Å¢i-am găsit locul potrivit», mi-a spus Noica.

De îndată am plecat la Rohia, însoÅ£it de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareÅ£ Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi ÅŸi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger că­lăuzitor al meu. Timp de ÅŸapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puÅ£in trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, părintele Serafim mi-a făgădu­it că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foar­te grav ÅŸi a fost internat în stare aproape dis­perată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinÅ£ei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de părinÅ£ii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae LeÅŸe ÅŸi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut ÅŸi obÅ£inut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cu­nosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii ÅŸi îngăduitorii noÅŸtri ierarhi de la Cluj încuviinÅ£area de a păstra o cameră în BucureÅŸti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare mă­sură activitatea literară, considerată a fi, in­direct, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de ÅŸapte ani. Am iz­butit să organizez, de bine, de rău, Biblioteca mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la Sfânta Liturghie ÅŸi de la Miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreÅŸti – ÅŸi am fost, cred, de oarecare folos mai mul­tor candidaÅ£i la examenul de intrare în Seminarul Teologic.

Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez ÅŸi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereÅ£e o cruce grea ÅŸi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. CredinÅ£a îmi ajută să o rabd cu destul stoi­cism ÅŸi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bu­curia de a fi creÅŸtin ÅŸi monah – pe măsura darului, foarte puÅ£in adică, având totuÅŸi drep­tul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.”

Pentru un om născut evreu, a reuÅŸit să trăiască din plin creÅŸtinismul. Zicea: „Voi, care v-aÅ£i născut creÅŸtini, nu ÅŸtiÅ£i să preÅ£uiÅ£i creÅŸtinismul aÅŸa cum trebuie, dar pentru mine, care L-am cunoscut pe Hristos mult mai târziu, fiecare zi e ca ÅŸi o zi de Crăciun” Åži prin predicile rostite de la amvonul Rohiei – chiar dacă a fost simplu monah, nefiind hi­rotonit preot –, scrise ÅŸi publicate în volu­mul Dăruind vei dobândi, „se poate conside­ra că de la Antim Ivireanul încoace aÅŸa predici ÅŸi eseuri teologice n-au mai fost scrise ÅŸi ros­tite”, crede ecleziarhul de la Rohia. Faptul că s-a botezat ortodox într-o închisoare comu­nistă, deÅŸi în acea celulă erau ÅŸi preoÅ£i cato­lici, „dovedeÅŸte cât preÅ£uia Biserica Ortodoxă, despre care spunea că e singura Biserică ce păstrează nealterată învăÅ£ătura de credinÅ£ă ÅŸi învăÅ£ătura celor 7 Sinoade ecumenice. Åži alÅ£ii ÅŸi-ar fi dorit să intre în rândurile lor, spre exemplu catolicii, căci inclusiv papa Ioan Paul al II-lea, când a vizitat România în mai 1999, în cuvântarea pe care a Å£inut-o la BucureÅŸti, a amintit numele monahului Nicolae de la Rohia, ca «unul dintre cei mai erudiÅ£i oameni născut pe pământ româ­nesc»”. (Arhim. Macarie Motogna)