Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, condu­cea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clemenţa (în răstimp ne mu­taserăm în centrul oraşului).

La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creş­tină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţii de Drept şi Litere.

Mi-am terminat studiile în 1934, însă doc­toratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia. Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală vota­tă de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind re­cunoscut «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuşi, – deşi puteam fi scutiţi – mun­ca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în con­diţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărni­cie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au în­tristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul ţării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mă­rinimia sa în refuzul de a da ascultare ordine­lor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi des­tulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotoro­sească repede de ei. Am suferit alături de atâ­ţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bol­nav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apro­pia de literatura patristică şi de filozofia creş­tină. Progresam, aşadar, pe amândouă planu­rile: teoretic şi practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi ho­tărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea con­fuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase.

În 1959 grupul de prieteni căruia apar­ţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în «lotul intelectu­alilor mistico-legionari». Îndemnat cu pu­tere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile şi învrednicindu-mă cu ha­rul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Dinu Pillat» şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire îm­potriva orânduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehen­siunile şi subtilităţile mele mintale au dispă­rut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vor­bit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu; de îndată ce i-am destăinuit dorin­ţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge), am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui «hold-up», un carac­ter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apă dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naș l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.

La ieşirea din închisoare, în urma gra­ţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit Botezul prin Mirun- gere la biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie. De atunci am dus o viaţă creş­tină conform datinii şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina voia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependenţele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dove­dit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizi­tatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. «Ţi-am găsit locul potrivit», mi-a spus Noica.

De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger că­lăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, părintele Serafim mi-a făgădu­it că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foar­te grav şi a fost internat în stare aproape dis­perată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de părinţii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cu­nosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare mă­sură activitatea literară, considerată a fi, in­direct, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de şapte ani. Am iz­butit să organizez, de bine, de rău, Biblioteca mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la Sfânta Liturghie şi de la Miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai mul­tor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.

Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoi­cism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bu­curia de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi drep­tul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.”

Pentru un om născut evreu, a reuşit să trăiască din plin creştinismul. Zicea: „Voi, care v-aţi născut creştini, nu ştiţi să preţuiţi creştinismul aşa cum trebuie, dar pentru mine, care L-am cunoscut pe Hristos mult mai târziu, fiecare zi e ca şi o zi de Crăciun” Şi prin predicile rostite de la amvonul Rohiei – chiar dacă a fost simplu monah, nefiind hi­rotonit preot –, scrise şi publicate în volu­mul Dăruind vei dobândi, „se poate conside­ra că de la Antim Ivireanul încoace aşa predici şi eseuri teologice n-au mai fost scrise şi ros­tite”, crede ecleziarhul de la Rohia. Faptul că s-a botezat ortodox într-o închisoare comu­nistă, deşi în acea celulă erau şi preoţi cato­lici, „dovedeşte cât preţuia Biserica Ortodoxă, despre care spunea că e singura Biserică ce păstrează nealterată învăţătura de credinţă şi învăţătura celor 7 Sinoade ecumenice. Şi alţii şi-ar fi dorit să intre în rândurile lor, spre exemplu catolicii, căci inclusiv papa Ioan Paul al II-lea, când a vizitat România în mai 1999, în cuvântarea pe care a ţinut-o la Bucureşti, a amintit numele monahului Nicolae de la Rohia, ca «unul dintre cei mai erudiţi oameni născut pe pământ româ­nesc»”. (Arhim. Macarie Motogna)