Sunt născut în anul 1912 într-o margine de București, unde tatăl meu, inginer, condu­cea o fabrică de mobile și cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele și obiceiurile creștinești. Părinții mei erau în bune relații cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers și eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Åžcoala Clemența (în răstimp ne mu­taserăm în centrul orașului).

La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliți care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învățat religia creș­tină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza și-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultății de Drept și Litere.

Mi-am terminat studiile în 1934, însă doc­toratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris și în Anglia. Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetățenit prin lege individuală vota­tă de Parlament și ofițer de rezervă, fiind re­cunoscut «evreu de categoria a doua», care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuși, – deși puteam fi scutiți – mun­ca obligatorie și munca la zăpadă, însă în con­diții de operetă. Ar fi cu toate acestea fățărni­cie din partea mea dacă nu aș recunoaște că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au în­tristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel și admirând curajul și mă­rinimia sa în refuzul de a da ascultare ordine­lor venite din exterior, care cereau imperios executarea populației evreiești. Afecțiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voință și des­tulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorității coreligionarilor mei m-a surprins și m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotoro­sească repede de ei. Am suferit alături de atâ­ția alții, am fost dat afară din casă și barou și am dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc. Am fost și foarte bol­nav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simțeam din ce în ce mai atras de creștinism. Cu o bună și binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură și intensă trăire creștină – Virgil Cândea și Paul Simionescu – m-am putut apro­pia de literatura patristică și de filozofia creș­tină. Progresam, așadar, pe amândouă planu­rile: teoretic și practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul și ho­tărârea de a face pasul final. Åžovăiam, mi-era rușine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea con­fuză dintre dorință și panică, prielnică lenei și tergiversării. Mi-era și teamă, mă știam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic și umblă pe căi misterioase.

În 1959 grupul de prieteni căruia apar­țineam de câțiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toți, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării și punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat și implicat în «lotul intelectu­alilor mistico-legionari». Îndemnat cu pu­tere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba și beștelit pentru a fi primit să reflectez trei zile și învrednicindu-mă cu ha­rul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Dinu Pillat» și osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire îm­potriva orânduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai șovăit și toate aprehen­siunile și subtilitățile mele mintale au dispă­rut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani și că voi muri în pușcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vor­bit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu; de îndată ce i-am destăinuit dorin­ța mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secția a doua (unde în două rânduri cursese sânge), am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ținut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui «hold-up», un carac­ter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoți greco-catolici aflați în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apă dintr-un ibric cu smalțul sărit. Naș l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareșalului Antonescu, Emanuel Vidrașcu.

La ieșirea din închisoare, în urma gra­țierii generale a deținuților politici (august 1964), am desăvârșit Botezul prin Mirun- gere la biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind și Sfânta Împărtășanie. De atunci am dus o viață creș­tină conform datinii și regulilor bisericești. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăți și refuzuri, stareții se fereau de un fost deținut politic. Părintele Mina voia să mă cheme la Huși, la Mănăstirea din dependențele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, starețul Gamaliel Vaida mi s-a dove­dit plin de bunăvoință, locașul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turiști și vizi­tatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înștiințat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, și că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareț vreme de treizeci de ani. «Å¢i-am găsit locul potrivit», mi-a spus Noica.

De îndată am plecat la Rohia, însoțit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareț Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi și deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger că­lăuzitor al meu. Timp de șapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puțin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, părintele Serafim mi-a făgădu­it că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foar­te grav și a fost internat în stare aproape dis­perată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinței ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de părinții Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Leșe și Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut și obținut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cu­nosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii și îngăduitorii noștri ierarhi de la Cluj încuviințarea de a păstra o cameră în București unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare mă­sură activitatea literară, considerată a fi, in­direct, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de șapte ani. Am iz­butit să organizez, de bine, de rău, Biblioteca mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la Sfânta Liturghie și de la Miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugărești – și am fost, cred, de oarecare folos mai mul­tor candidați la examenul de intrare în Seminarul Teologic.

Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez și de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinerețe o cruce grea și urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credința îmi ajută să o rabd cu destul stoi­cism și să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bu­curia de a fi creștin și monah – pe măsura darului, foarte puțin adică, având totuși drep­tul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.”

Pentru un om născut evreu, a reușit să trăiască din plin creștinismul. Zicea: „Voi, care v-ați născut creștini, nu știți să prețuiți creștinismul așa cum trebuie, dar pentru mine, care L-am cunoscut pe Hristos mult mai târziu, fiecare zi e ca și o zi de Crăciun” Åži prin predicile rostite de la amvonul Rohiei – chiar dacă a fost simplu monah, nefiind hi­rotonit preot –, scrise și publicate în volu­mul Dăruind vei dobândi, „se poate conside­ra că de la Antim Ivireanul încoace așa predici și eseuri teologice n-au mai fost scrise și ros­tite”, crede ecleziarhul de la Rohia. Faptul că s-a botezat ortodox într-o închisoare comu­nistă, deși în acea celulă erau și preoți cato­lici, „dovedește cât prețuia Biserica Ortodoxă, despre care spunea că e singura Biserică ce păstrează nealterată învățătura de credință și învățătura celor 7 Sinoade ecumenice. Åži alții și-ar fi dorit să intre în rândurile lor, spre exemplu catolicii, căci inclusiv papa Ioan Paul al II-lea, când a vizitat România în mai 1999, în cuvântarea pe care a ținut-o la București, a amintit numele monahului Nicolae de la Rohia, ca «unul dintre cei mai erudiți oameni născut pe pământ româ­nesc»”. (Arhim. Macarie Motogna)