Sora lor a venit şi ea să fie călăuzită duhovniceşte de ei, şi a devenit stareţa unei mă­năstiri zidite pe un vârf de stâncă deasupra Lauconnei : numită Baume („peştera”), în care trăiau mai mult de o sută de călugăriţe. Multe dintre ele erau surori sau rude ale că­lugărilor din cele două mănăstiri, dar păstrau o viaţă de aspră zăvorâre, socotindu-se deja moarte pentru lume şi legăturile trupeşti.

Cei doi sfinţi călăuzeau împreună cele două mănăstiri, în unime dumnezeiască, în ciuda diferenţelor de caracter pe care harul le făcea complementare. Căci dacă preafe­ricitul Roman era foarte milostiv faţă de toţi şi păstra mereu un calm desăvârşit, fratele său era mai aspru şi ştia să corecteze cu tă­rie abaterile ucenicilor săi. Roman nu im­punea fraţilor mai multe nevoinţe decât le era voia, în timp ce Lupicin se făcea pildă tuturor, arătând că prin harul lui Dumnezeu legile firii se pot birui. Depăşind într-adevăr prin asprimea sa pe Părinţii răsăriteni, care luptau într-o climă mai blândă, nu purta de­cât o cămaşă de păr în orice vreme, nicioda­tă nu se culca în pat, nu folosea untdelem­nul şi în ultimii opt ani din viaţa sa nu a băut niciodată apă, mulţumindu-se să ia drept hrană şi băutură puţină pâine înmuiată.

Pe când Lupicin cerea de la toţi aceeaşi desăvârşire şi se arăta rezervat cu primirea celor care voiau să intre în mănăstire, Roman primea fără diferenţe pe toţi cei care veneau, chiar dacă apoi unii dintre ei părăseau mă­năstirea. Cum unul dintre bătrâni îi repro­şa cu amărăciune acest lucru şi îi sugera să nu păstreze decât pe cei care făceau dovada unei adevărate vocaţii monastice în încer­cări, sfântul a răspuns că numai Dumnezeu cunoaşte adâncul inimilor şi că chiar la cei care au căzut, seminţele virtuţii semănate în timpul şederii la mănăstire pot da roadele unei pocăinţe mântuitoare.

Faima Sfântului Roman ajungând până la Sfântul Ilarie de Arles [5 mai], care era mai marele Bisericii Galilor, acesta l-a hi­rotonit preot în timpul unei şederi la Besangon, pentru a putea sluji pentru ne­voile liturgice ale obştei (444). Însă Roman ştia atât de bine să se păstreze în smere­nie, încât în afara slujirii Dumnezeieştii Liturghii, era greu să-l deosebească cine­va de ceilalţi fraţi.

Deşi mai mare, Sfântul Roman ceda ade­sea lui Lupicin iniţiativa călăuzirii mănăsti­rii, însă îl depăşea prin bunătate şi răbdare. Într-un an în care fusese o recoltă bogată, călugării de la Condat s-au lăsat pe tânjeală şi s-au ridicat cu semeţie împotriva lui Roman care văzând că certările sale blânde nu aveau nici un rezultat, a făcut apel la Lupicin. Îndată ce a ajuns la Condat, aces­ta a cerut să se servească la masă o supă fără gust, aşa cum avea el obiceiul să mănânce. Această poruncă a fost urmată pe loc de ple­carea a doisprezece călugări care trăiau în neorânduială şi care nu au putut răbda aceas­tă întoarcere la asprime. Apoi, Sfântul Roman a izbutit să aducă şi pe aceste oi rătăcite la staul, prin lacrimi şi rugăciuni fierbinţi.

Ca un tată a cărui grijă era păstrarea uni­tăţii comunităţii monastice care se înfiripa­se la Condat, Roman cerceta adesea meto- curile pentru a învăţa pe ucenici şi a-i întări în nădejdea bunătăţilor ce vor să vină. La în­toarcerea dintr-un pelerinaj la mormântul mucenicilor din Legiunea Tebană la Sfântul Mavrichie de Agaune³, s-a oprit într-o zi în apropiere de Geneva, într-o colibă aflată pe marginea drumului, în care trăiau doi le­proşi, pe care i-a vindecat sărutându-i cu dragoste. Bucuroşi, aceştia au alergat să ves­tească minunea la Geneva, unde sfântul a fost primit cu cinste de toată populaţia ora­şului. Apoi, după ce a vindecat bolnavii şi a îndemnat poporul să rămână neclintit în cre­dinţă, s-a grăbit să se întoarcă la mănăstirea sa. Sfântul Roman s-a săvârşit cu pace, câţi­va ani mai târziu, la 28 februarie 465, în Mănăstirea Baume, dând tuturor celor care erau de faţă pacea lui Hristos pe care o păs­trase el însuşi toată viaţa datorită curăţiei şi blândeţii sufletului său.

A încredinţat călăuzirea celor două mă­năstiri Sfântului Lupicin care, sălăşluit la Lauconne, a pus un locţiitor la Condat. Cu autoritatea harului dumnezeiesc a călăuzit oştile călugărilor din Jura, ridicându-i prin pilda lui, cu delicateţe şi iubire, învăţându-i să urmeze cu ştiinţă calea împărătească a vir­tuţii, care nu se abate nici la dreapta, prin prea multă asprime, nici la stânga printr-o delăsa­re întunecată. Când, în vârstă fiind şi măci­nat de boală, a ajuns la ceasul cel de pe urmă, ucenicii săi au vrut să-i dea să bea un pahar cu apă în care puseseră puţină miere. Lupicin a gustat, apoi s-a dat deodată la o parte, zi­când: „Duşmane, chiar şi la sfârşit, încerci să înşeli smerenia mea prin momeala unei dul- ceţi trecătoare!” Apoi a trecut la Hristos cu veselă grăbire (în jurul anului 480). A fost în­gropat la Mănăstirea Lauconne pe care a îm­podobit-o mai apoi cu multe minuni³.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna februarie