Adaugat la: 11 Ianuarie 2017 Ora: 15:14

Cuvioşii Roman şi Lupicin Întemeietorii Mănăstirii Condat din Jura

Sfântul Roman1 s-a născut în jurul anului 400 în sânul unei familii de neam din Franche-Comte, ţinut în care viaţa mă­năstirească era încă necunoscută. Renunţând la căsătorie, s-a dus să trăiască pentru câtva timp într-o mănăstire de la Lyon, în preajma stare­ţului Sabin, care i-a transmis cele începătoare ale vieţii îngereşti pe care le moştenise el însuşi de la Părinţii Răsăritului şi de la călugării de la Lerins. Ajuns la vârsta de treizeci şi cinci de ani, Roman s-a adâncit singur în pădurile dese din masivul Jura, neluând cu sine decât Sfânta Scrip­tură, Patericul şi Instituţiile Chinoviei de Sfântul Cassian [29 febr.]. S-a aşezat într-un loc izolat şi greu de pătruns, închis între trei munţi şi la confluenţa a două ape, pe nume Condat. Nu avea drept adăpost decât ramurile unui brad mare, şi îşi închina tot timpul rugăciunii şi lec­turii, hrănindu-se cu fructe sălbatice şi din roa­dele muncii mâinilor sale.

A rămas aici câţiva ani, uitat de lumea pe care el însuşi mai întâi o uitase din iubire pen­tru Dumnezeu, până în ziua în care fratele său mai tânăr, Lupicin, care fusese prins fără voia lui în legăturile căsătoriei, dar redeve­nise liber în urma morţii tatălui şi a soţiei sale, a venit să i se alăture, la invitaţia lui Roman care i se arătase în vedenie. Uniţi prin sfânta milostenie mai mult decât prin legă­turile trupeşti, şi întrecându-se cu înflăcăra­re în nevoinţe, cei doi fraţi au izbutit să trea­că cu înţelepciune de piedicile diavolului care voia să semene între ei discordia. După pu­ţin timp, buna mireasmă a virtuţilor lor s-a răspândit de la sine în văile dimprejur, şi un număr din ce în ce mai mare de prieteni ai lui Dumnezeu au venit să li se alăture pen­tru a urma şi ei viaţa lor. Li se aduceau şi bol­navi şi îndrăciţi, care o dată vindecaţi prin rugăciunile lor, cereau adesea să rămână şi ei pe lângă cei doi sfinţi. Şi-au aşezat mai întâi ucenicii în nişte colibe sărăcăcioase în jurul bradului, iar apoi, fiindcă locul nu mai putea încăpea obştea care sporea neîncetat, Lupicin a întemeiat la mică depărtare de acolo o a doua mănăstire, numită Lauconne2. De acolo, ucenicii lor s-au răspândit dincolo de Jura, în Vosges şi până în Germania, astfel că în­temeierea obştei de la Condat poate fi con­siderată ca o etapă hotărâtoare în răspândi­rea monahismului provenit de la Părinţii Răsăritului.

Sora lor a venit şi ea să fie călăuzită duhovniceşte de ei, şi a devenit stareţa unei mă­năstiri zidite pe un vârf de stâncă deasupra Lauconnei : numită Baume („peştera”), în care trăiau mai mult de o sută de călugăriţe. Multe dintre ele erau surori sau rude ale că­lugărilor din cele două mănăstiri, dar păstrau o viaţă de aspră zăvorâre, socotindu-se deja moarte pentru lume şi legăturile trupeşti.

Cei doi sfinţi călăuzeau împreună cele două mănăstiri, în unime dumnezeiască, în ciuda diferenţelor de caracter pe care harul le făcea complementare. Căci dacă preafe­ricitul Roman era foarte milostiv faţă de toţi şi păstra mereu un calm desăvârşit, fratele său era mai aspru şi ştia să corecteze cu tă­rie abaterile ucenicilor săi. Roman nu im­punea fraţilor mai multe nevoinţe decât le era voia, în timp ce Lupicin se făcea pildă tuturor, arătând că prin harul lui Dumnezeu legile firii se pot birui. Depăşind într-adevăr prin asprimea sa pe Părinţii răsăriteni, care luptau într-o climă mai blândă, nu purta de­cât o cămaşă de păr în orice vreme, nicioda­tă nu se culca în pat, nu folosea untdelem­nul şi în ultimii opt ani din viaţa sa nu a băut niciodată apă, mulţumindu-se să ia drept hrană şi băutură puţină pâine înmuiată.

Pe când Lupicin cerea de la toţi aceeaşi desăvârşire şi se arăta rezervat cu primirea celor care voiau să intre în mănăstire, Roman primea fără diferenţe pe toţi cei care veneau, chiar dacă apoi unii dintre ei părăseau mă­năstirea. Cum unul dintre bătrâni îi repro­şa cu amărăciune acest lucru şi îi sugera să nu păstreze decât pe cei care făceau dovada unei adevărate vocaţii monastice în încer­cări, sfântul a răspuns că numai Dumnezeu cunoaşte adâncul inimilor şi că chiar la cei care au căzut, seminţele virtuţii semănate în timpul şederii la mănăstire pot da roadele unei pocăinţe mântuitoare.

Faima Sfântului Roman ajungând până la Sfântul Ilarie de Arles [5 mai], care era mai marele Bisericii Galilor, acesta l-a hi­rotonit preot în timpul unei şederi la Besangon, pentru a putea sluji pentru ne­voile liturgice ale obştei (444). Însă Roman ştia atât de bine să se păstreze în smere­nie, încât în afara slujirii Dumnezeieştii Liturghii, era greu să-l deosebească cine­va de ceilalţi fraţi.

Deşi mai mare, Sfântul Roman ceda ade­sea lui Lupicin iniţiativa călăuzirii mănăsti­rii, însă îl depăşea prin bunătate şi răbdare. Într-un an în care fusese o recoltă bogată, călugării de la Condat s-au lăsat pe tânjeală şi s-au ridicat cu semeţie împotriva lui Roman care văzând că certările sale blânde nu aveau nici un rezultat, a făcut apel la Lupicin. Îndată ce a ajuns la Condat, aces­ta a cerut să se servească la masă o supă fără gust, aşa cum avea el obiceiul să mănânce. Această poruncă a fost urmată pe loc de ple­carea a doisprezece călugări care trăiau în neorânduială şi care nu au putut răbda aceas­tă întoarcere la asprime. Apoi, Sfântul Roman a izbutit să aducă şi pe aceste oi rătăcite la staul, prin lacrimi şi rugăciuni fierbinţi.

Ca un tată a cărui grijă era păstrarea uni­tăţii comunităţii monastice care se înfiripa­se la Condat, Roman cerceta adesea meto- curile pentru a învăţa pe ucenici şi a-i întări în nădejdea bunătăţilor ce vor să vină. La în­toarcerea dintr-un pelerinaj la mormântul mucenicilor din Legiunea Tebană la Sfântul Mavrichie de Agaune3, s-a oprit într-o zi în apropiere de Geneva, într-o colibă aflată pe marginea drumului, în care trăiau doi le­proşi, pe care i-a vindecat sărutându-i cu dragoste. Bucuroşi, aceştia au alergat să ves­tească minunea la Geneva, unde sfântul a fost primit cu cinste de toată populaţia ora­şului. Apoi, după ce a vindecat bolnavii şi a îndemnat poporul să rămână neclintit în cre­dinţă, s-a grăbit să se întoarcă la mănăstirea sa. Sfântul Roman s-a săvârşit cu pace, câţi­va ani mai târziu, la 28 februarie 465, în Mănăstirea Baume, dând tuturor celor care erau de faţă pacea lui Hristos pe care o păs­trase el însuşi toată viaţa datorită curăţiei şi blândeţii sufletului său.

A încredinţat călăuzirea celor două mă­năstiri Sfântului Lupicin care, sălăşluit la Lauconne, a pus un locţiitor la Condat. Cu autoritatea harului dumnezeiesc a călăuzit oştile călugărilor din Jura, ridicându-i prin pilda lui, cu delicateţe şi iubire, învăţându-i să urmeze cu ştiinţă calea împărătească a vir­tuţii, care nu se abate nici la dreapta, prin prea multă asprime, nici la stânga printr-o delăsa­re întunecată. Când, în vârstă fiind şi măci­nat de boală, a ajuns la ceasul cel de pe urmă, ucenicii săi au vrut să-i dea să bea un pahar cu apă în care puseseră puţină miere. Lupicin a gustat, apoi s-a dat deodată la o parte, zi­când: „Duşmane, chiar şi la sfârşit, încerci să înşeli smerenia mea prin momeala unei dul- ceţi trecătoare!” Apoi a trecut la Hristos cu veselă grăbire (în jurul anului 480). A fost în­gropat la Mănăstirea Lauconne pe care a îm­podobit-o mai apoi cu multe minuni3.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna februarie

Note:

1. În martiroloageledin Evul Mediu, Sf. Lupicin este pomenit aparte pe 21 martie. Însă sunt sărbătoriţi local împreună pe 28 febr. Cf. Vieţile Părinţilor din Jura, SC142.
2. Condat a devenit apoi o mare abaţie care a luat numele de Sfântul Oyend şi a constituit nu­cleul oraşului Saint-Claude, iar Lauconne a de­venit abaţia Sfântul Lupicin.
2. Acest faimos loc de pelerinaj din primele tim­puri ale creştinismului în Galia a devenit o mănăstire vestită (întemeiată în 515) care a fost punctul de plecare al răspândirii ulterioa­re a a tradiţiei monastice care provenea de la Lerins; cf. pomenirea Sf. Mavrichie şi a celor dimpreună cu dânsul [27 dec.].
3. Urmaşul şi credinciosul ucenic al sfinţilor Roman şi Lupicin, Sfântul Oyend (f 510) care, în afară de virtuţile sale şi numeroasele minuni, a oferit mănăstirilor din Jura rânduiala lor definitivă de obşte, este pomenit pe 1 ianuarie în Biserica Latină. A se vedea şi notiţa Sf. Claude de Besanţon [6 iunie].
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni