Sora lor a venit și ea să fie călăuzită duhovnicește de ei, și a devenit stareța unei mă­năstiri zidite pe un vârf de stâncă deasupra Lauconnei : numită Baume („peștera”), în care trăiau mai mult de o sută de călugărițe. Multe dintre ele erau surori sau rude ale că­lugărilor din cele două mănăstiri, dar păstrau o viață de aspră zăvorâre, socotindu-se deja moarte pentru lume și legăturile trupești.

Cei doi sfinți călăuzeau împreună cele două mănăstiri, în unime dumnezeiască, în ciuda diferențelor de caracter pe care harul le făcea complementare. Căci dacă preafe­ricitul Roman era foarte milostiv față de toți și păstra mereu un calm desăvârșit, fratele său era mai aspru și știa să corecteze cu tă­rie abaterile ucenicilor săi. Roman nu im­punea fraților mai multe nevoințe decât le era voia, în timp ce Lupicin se făcea pildă tuturor, arătând că prin harul lui Dumnezeu legile firii se pot birui. Depășind într-adevăr prin asprimea sa pe Părinții răsăriteni, care luptau într-o climă mai blândă, nu purta de­cât o cămașă de păr în orice vreme, nicioda­tă nu se culca în pat, nu folosea untdelem­nul și în ultimii opt ani din viața sa nu a băut niciodată apă, mulțumindu-se să ia drept hrană și băutură puțină pâine înmuiată.

Pe când Lupicin cerea de la toți aceeași desăvârșire și se arăta rezervat cu primirea celor care voiau să intre în mănăstire, Roman primea fără diferențe pe toți cei care veneau, chiar dacă apoi unii dintre ei părăseau mă­năstirea. Cum unul dintre bătrâni îi repro­șa cu amărăciune acest lucru și îi sugera să nu păstreze decât pe cei care făceau dovada unei adevărate vocații monastice în încer­cări, sfântul a răspuns că numai Dumnezeu cunoaște adâncul inimilor și că chiar la cei care au căzut, semințele virtuții semănate în timpul șederii la mănăstire pot da roadele unei pocăințe mântuitoare.

Faima Sfântului Roman ajungând până la Sfântul Ilarie de Arles [5 mai], care era mai marele Bisericii Galilor, acesta l-a hi­rotonit preot în timpul unei șederi la Besangon, pentru a putea sluji pentru ne­voile liturgice ale obștei (444). Însă Roman știa atât de bine să se păstreze în smere­nie, încât în afara slujirii Dumnezeieștii Liturghii, era greu să-l deosebească cine­va de ceilalți frați.

Deși mai mare, Sfântul Roman ceda ade­sea lui Lupicin inițiativa călăuzirii mănăsti­rii, însă îl depășea prin bunătate și răbdare. Într-un an în care fusese o recoltă bogată, călugării de la Condat s-au lăsat pe tânjeală și s-au ridicat cu semeție împotriva lui Roman care văzând că certările sale blânde nu aveau nici un rezultat, a făcut apel la Lupicin. Îndată ce a ajuns la Condat, aces­ta a cerut să se servească la masă o supă fără gust, așa cum avea el obiceiul să mănânce. Această poruncă a fost urmată pe loc de ple­carea a doisprezece călugări care trăiau în neorânduială și care nu au putut răbda aceas­tă întoarcere la asprime. Apoi, Sfântul Roman a izbutit să aducă și pe aceste oi rătăcite la staul, prin lacrimi și rugăciuni fierbinți.

Ca un tată a cărui grijă era păstrarea uni­tății comunității monastice care se înfiripa­se la Condat, Roman cerceta adesea meto- curile pentru a învăța pe ucenici și a-i întări în nădejdea bunătăților ce vor să vină. La în­toarcerea dintr-un pelerinaj la mormântul mucenicilor din Legiunea Tebană la Sfântul Mavrichie de Agaune³, s-a oprit într-o zi în apropiere de Geneva, într-o colibă aflată pe marginea drumului, în care trăiau doi le­proși, pe care i-a vindecat sărutându-i cu dragoste. Bucuroși, aceștia au alergat să ves­tească minunea la Geneva, unde sfântul a fost primit cu cinste de toată populația ora­șului. Apoi, după ce a vindecat bolnavii și a îndemnat poporul să rămână neclintit în cre­dință, s-a grăbit să se întoarcă la mănăstirea sa. Sfântul Roman s-a săvârșit cu pace, câți­va ani mai târziu, la 28 februarie 465, în Mănăstirea Baume, dând tuturor celor care erau de față pacea lui Hristos pe care o păs­trase el însuși toată viața datorită curăției și blândeții sufletului său.

A încredințat călăuzirea celor două mă­năstiri Sfântului Lupicin care, sălășluit la Lauconne, a pus un locțiitor la Condat. Cu autoritatea harului dumnezeiesc a călăuzit oștile călugărilor din Jura, ridicându-i prin pilda lui, cu delicatețe și iubire, învățându-i să urmeze cu știință calea împărătească a vir­tuții, care nu se abate nici la dreapta, prin prea multă asprime, nici la stânga printr-o delăsa­re întunecată. Când, în vârstă fiind și măci­nat de boală, a ajuns la ceasul cel de pe urmă, ucenicii săi au vrut să-i dea să bea un pahar cu apă în care puseseră puțină miere. Lupicin a gustat, apoi s-a dat deodată la o parte, zi­când: „Dușmane, chiar și la sfârșit, încerci să înșeli smerenia mea prin momeala unei dul- ceți trecătoare!” Apoi a trecut la Hristos cu veselă grăbire (în jurul anului 480). A fost în­gropat la Mănăstirea Lauconne pe care a îm­podobit-o mai apoi cu multe minuni³.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna februarie