Protos. Iustin Marchiș: „Noi niciodată nu surprindem, nici în fotografii și nici pe camere sau pe telefoanele mobile, chipul unui om care se roagă.”(2)

Părinte Iustin, oare cum ne‑am rugat noi, românii, în decursul timpurilor?

Românul cum se ruga? Și eu spun: cum am văzut și monahi rugându‑se. Spunând „Tatăl Nostru” mai des decât o spun oamenii noștri de astăzi, spunând Psalmul 50 și alți psalmi. Sunt monahi sau sunt unii credincioși care zic: pot să mă rog pe Psaltire? Pot să‑mi iau Psaltirea, ca odinioară strămoșii mei, drept carte de căpătâi? Eu știu situații în care într‑o casă de creștin mai puțin umblat la școală era măcar una din aceste cărți. Astfel, iarăși ne întoarcem la mama sau mai ales la bunica, fiindcă avea Psaltire, căci Ceaslovul a apărut mai târziu. Noi trebuie să aveam raportare la când și la cum s‑au rugat românii. Cum s‑au rugat românii? În ce limbă, în primul rând, s‑au rugat? Credem că până la introducerea slavonei, în secolul al XIV‑lea, se rugau în latina vulgară. Cum spuneau ei „Tatăl Nostru”? Faptul că se rugau în limba latină vulgară, după cum ne spun filologii și istoricii, mai ales, este limpede. Apoi s‑au rugat în slavonă și am să spun un paradox: ştim că Sfântul Andrei Șaguna a editat și el o Biblie, era supărat că Ion Heliade Rădulescu, franțuzit la Paris, traducea și el, în același timp, Biblia. Sfântul Andrei Șaguna, până a închis ochii, s‑a rugat în slavonă. Marele român, marele ierarh, marele legislator al Bisericii noastre, întemeietorul Facultății de Teologie de la Sibiu a moștenit slavona în rugăciune pentru că așa a fost crescut de mic! Prin urmare, e important; şi mă gândesc aici și la voi, căci revista voastră e în diaspora, nu‑i așa? Acolo cum se roagă copiii? În ce limbă se roagă? Pentru că în biserică vă rugați și în altă limbă. Și întrebarea este, dacă facem o paralelă, următoarea: ne‑a învățat un istoric al religiilor român, întâmplător sau nu, că el visa în limba română; iar întrebarea e: ajungem ca în așternutul nostru, chiar şi în somn, când unii se trezesc în rugăciune, ajungem oare, dacă trăim în altă parte și folosim și altă limbă, să ne rugăm, când ne trezim sau suntem mai puțin treji în așternutul nostru, să ne rugăm în altă limbă la fel? Și atunci eu spun: contează să înțelegi ce spui. Eu cred, adăugând aici un lucru iarăși delicat, că poți să spovedești pe cineva într‑o limbă străină. Mie să‑mi fie iertat acest detaliu personal, dar prima spovedanie am făcut‑o într‑o altă limbă, cu cineva cu care nu era deloc comod să mai faci un dialog. Revenind, un timp ne‑am rugat în slavonă. Am reușit apoi, încet, să adăugăm și greaca și mai ales româna, începând cu secolul al XVI‑lea; nu avem multe mărturii, dar sigur avem din vremea lui Matei Basarab. În prima jumătate a secolului al XVII‑lea, e limpede că avem rugăciuni și cărți de cult care apoi vor birui printr‑un străin, Sfântul Antim Ivireanul. Deci, la 1700 putem spune (și e minunat) că atunci se și cânta în limba română, datorită lui Filotei sîn Agai Jipei. Aș vrea să se înțeleagă faptul că lucrurile acestea toate sunt împreună. Că rugăciunea este, după cum am spus dintru început, o stare care cuprinde tot ce vedem, tot ce auzim, tot ce simțim, tot ce s‑a adunat ca rugăciune. Dar noi nu tezaurizăm rugăciunea! Alții o tezaurizează, precum fac și cu faptele bune, și cred că le pot împărtăși altora. 

Adică să ne rugăm unii pentru alții.

Noi știm că și noi ne rugăm pentru ceilalți și suntem datori chiar. Dar oare suntem siguri? Avem această certitudine, că dacă oamenii vin la biserică și lasă un pomelnic, un acatist, dacă nu adaugă și rugăciunea privată – iată am ajuns la al treilea punct – pe lângă rugăciunea de acasă, la rugăciunea de la biserică întreb oamenii care vin și nu stau la Dumnezeiasca Liturghie dacă se roagă? Ei vin și cer – nu comentăm câte cer, căci e greu. Eu am adunat sute de cereri, nu știu dacă vreodată o să ajung să le pun împreună, uimit de lucrurile delicate, minunate, pe care le aflu, dar și de lucrurile și de locurile comune pentru care nu mă bucur. Întrebarea e dacă ajutăm biserica, mai ales aici, ca ctitori care socot că biserica aceea devine nu doar ca o jertfă, ci ca un soi de rugăciune, pentru că e un templu, nu‑i așa? Și atunci, oamenii au în primul rând încredere că Biserica se roagă, și că se roagă întruna, dar ei vor și pentru ei... Unii merg prea departe, cerând să fie pomeniți cu numele în biserică, fie vii, fie adormiți. Eu nu i‑am pomenit decât pe cei care au murit în decembrie 1989 sau, în mod excepțional, la ieșirea cu Cinstitele Daruri. Prin urmare, rugăciunea dă, sau ar trebui să dea lumii întregi, nu numai oamenilor, persoanelor, sentimentul că există un singur loc în lume în care rugăciunea nu încetează niciodată. Adică, în primul rând, în Muntele Athos. Cei care s‑au închinat acolo știu că acolo nu e timp în care cineva nu se roagă și nu sunt slujbe. E o rânduială mai presus de a oamenilor care se roagă. Deci avem această întărire, ca un zid de apărare, în care știm că cineva e neîncetat în rugăciune. Dar mă gândesc și la țările care sunt în suferință, în Orient, unde și acolo oamenii se roagă. Vă rugați și voi, cei din Occident, nu numai pentru voi, ci și pentru noi, cei din țară. Și noi pentru voi. Și am văzut cu mare bucurie această rugăciune, care devine cea mai înaltă dintre ofrande. 

Cum putem să ne rugăm unii pentru alții?

Ce spuneau cei vechi? Căci trebuie să ne întoarcem unde e începutul. „S‑au suit la templu să se roage.” (Luca 18, 10). Dacă vedem parabola – „s‑au suit la templu” –, ne gândim că toate lăcașurile de cult în toate marile religii sunt pe înălțimi. Ne‑o spune David, marele rugător și poet la munți, la suflete (Psalmul 120, 1). Avem destule mărturii chiar aici la noi, în țară. Deci, e limpede că rugăciunea presupune și acest lucru. Uneori chiar Mântuitorul se retrăgea în singurătate. Când vorbim despre asta e limpede că nu ne rupem și luăm cu noi, ne luăm și pe noi, din nefericire, cei care nu suntem întotdeauna în cea mai bună stare ca să ne rugăm. Așa cum Mântuitorul a ales acest exemplu ca să vină acum cu un soi de îndreptare sau de detaliu în plus, că e bine să te rogi cu alții și în casă, și în biserică, și pe drum, în pelerinaje; trebuie spus deci că avem nevoie și de rugăciunea în odaie. Nu folosesc cuvântul cămară, ci odaie, cameră. Ne retragem în cameră, în odaie, la propriu. Și apoi în cămara sufletului nostru, şi chiar trebuie să întrebăm: știm unde e localizată? Părinții ne spun că nu e într‑un loc anume, nici măcar nu e în inimă, chiar dacă pentru cei din Vechiul Testament inima era chiar centrul ființei umane. Pentru greci, mai degrabă mintea era centrul ființei umane. Iată, deci, cum încercăm să unim lumile, tradiția ebraică a rugăciunii și a binecuvântării cu lumea greacă de dinainte de creștinism, ca să realizăm că și cultural înainte de toate e Ierusalimul. Știm de la Părinți, de la capadocieni în primul rând, că Roma și Atena sunt după Ierusalim. Ei bine, cum reușim noi să îi convingem de rugăciunea pentru celălalt? Pentru că am văzut cu ochii cum se roagă românii când merg în pelerinaje la Ierusalim. O spun cu părere de rău, nu e un accent destul de puternic de rugăciune, mai ales în locuri în care Iisus Însuși, modelul nostru de rugăciune și nu doar de rugăciune, S‑a rugat, S‑a jertfit. De aceea spun: oare cum ne manifestăm? Cum știm să ne facem semnul crucii? Cum știm să fim delicați cu cei de lângă noi? Să nu vrem să luăm toată sfințenia de pe racla cu relicvele sfinților? Pentru că ne văd cei care nu sunt potrivnici, dar sunt atenți și critici. Cum ne manifestăm noi în Dumnezeiască Liturghie? La cât venim la slujbă? Ce facem în biserică? Și când ne adunăm la pelerinajele unor sfinți, pe care îi avem și aproape, cum ne manifestăm? Prin urmare, cum ne manifestăm în retragerea în odaie, în inima ta, în mintea ta, în persoana ta adâncă? Şi cum ne manifestăm în biserică? Cum respectăm taina unui om care în biserică se roagă? Cum facem această bună împărțire cu duhovnicească măsură și povățuire, bineînțeles? Și cine este cel care ne vorbeşte cel mai bine despre rugăciune? Cine este cel care, de fapt, poate spune: e bine cum te rogi sau ai putea să mai adaugi la rugăciune? E duhovnicul. Deci am ajuns la măsura ortodocșilor. În toate cele, măsura noastră este duhovnicul nostru. Ferice de cei care au parte de un duhovnic, pentru că dacă au duhovnic sigur se roagă pentru toți fiii și fiicele duhovnicești, nu numai pentru familie. Și aici avem o șansă în plus. Aș aduce un omagiu – pe care nu‑l fac, pentru că vlădica Serafim a fost coleg cu noi la facultate, nici pentru mitropolitul Iosif, pe care‑l cunosc din tinerețe, a lui și a mea, într‑un fel: ei sunt oameni care se roagă. Eu sunt atât de bucuros că aveți privilegiul în diaspora să aveți rugăciunea arhiereului, și nu dau numele tuturor, dar parcă e mai vizibil pentru noi (iar unii știm cât de puternică e). E rugăciunea mamei, a bunicii, a noastră, a părintelui duhovnic, a comunității în care intrăm în biserică și la Dumnezeiasca Liturghie.

(va urma)

A consemnat preotul Alexandru Ojică