Întâlnire între arhimandritul Simeon de la Maldon şi arhimadritul Teofil de la Sâmbăta de Sus (III)

publicat in Interviu - Pe cărările credinței pe 1 Aprilie 2010, 12:19

Întrebare: În Elveţia, în biserici sunt mai ales persoane în vârstă; aici e contrariul: vedem mulţi tineri la biserică.

Părintele Teofil: Ar fi trebuit să mergeţi şi la alte biserici din România, n-aţi fi văzut decât batrâni. Biserica Sfântul Nicolae din Bucureşti este caz unic, căci este biserica studenţilor. Recent, mă aflam la Cluj cu un preot de la Sâmbăta într-o biserică în care erau mulţi tineri, însă, după părerea mea, aceşti tineri se îndreptau într-o direcţie opusă credinţei. Şi i-am spus prietenului meu: „Câtă lume care n-are nimic de-a face cu noi”! Trebuie să fim realişti. Chiar şi aici, la Sâmbăta, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului vine o mulţime imensă. Însă este vorba de oameni izolaţi chiar în sânul familiei lor. Constatăm de asemenea că multe persoane trăiesc credinţa ca pe o superstiţie: tot ceea ce îndeplinesc, o fac gândindu-se la ei şi nu la Dumnezeu. Speră ca totul să le meargă bine în afaceri, în viaţă. Îl consideră pe Dumnezeu un sponsor sau un terorist. Alţii Îl văd pe Dumnezeu ca pe o posibilitate, ca pe o probabilitate, ca pe o idee, aşadar nu au un raport corect cu Dumnezeu.

Întrebare: Ce trebuie să înteleagă Biserica din starea aceasta a lucrurilor?

Părintele Teofil: Biserica trebuie să înţeleagă ca nu este eficace. Mama mea venea des la mănăstire şi o întrebam dacă în satul meu oamenii merg des la biserică, iar mama îmi spunea: „Nu prea des, însă sunt mereu aceleaşi persoane”.

Întrebare: În mănăstirile din România trăiesc în principal călugări români sau există şi mănăstiri cu o obşte internaţională?

Părintele Teofil: În exclusivitate români.

Întrebare: Credeţi că e bine aşa sau e necesară o deschidere?

Părintele Teofil: În Biserica noastră nu lipseşte deschiderea, însă nu există solicitări. Am cunoscut doi străini care au trăit o parte a vieţii lor în mănăstiri româneşti. O maică ce s-a călugărit în Moldova şi care trăieşte acum în Franţa, căci este franţuzoaică, o viaţă monastică specială, căci nu este într-o mănăstire. Şi de asemenea un călugăr francez care a devenit episcop vicar al Mitropoliei Române a Europei Occidentale. Înainte fusese arhitect. Iată două situaţii pe care le cunosc.

Întrebare: Din ce clasă socială sau intelectuală sunt cei care intră în mănăstire?

Părintele Teofil: Acest lucru depinde de vocaţia fiecăruia. Dar imediat după revoluţie, a fost o modă, un val de tineri nu dintre cei mai buni care voiau să devină călugări. Pentru că nu au fost însoţiţi suficient atât timp cât trebuia, unii au părăsit mănăstirea, alţii au încercat să continue. Aici, la Sâmbăta au fost doar trei călugări după restaurare. Istoric, mănăstirea Sâmbăta a fost construită puţin înainte de 1700 din grija domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, care a devenit sfânt, căci a fost martirizat la Constantinopol. Apoi, în 1785, catolicii, ca să-şi facă loc „duhovnicesc”, au demolat mănăstirile în Transilvania, inclusiv a noastră. Aceste mănăstiri au rămas în ruine până la sfârşitul Primului Război mondial. Mitropolitul care a restaurat mănăstirea Sâmbăta a dorit ca aceasta să fie o mănăstire de călugări care să fi făcut studii de teologie. Astfel, am început viaţa monahală doar cu trei monahi. Printre aceşti călugări, se afla unul foarte talentat şi care avea o mare cultură generală, care făcuse studii de teologie şi de arte frumoase. Acest călugăr i-a marcat atât pe călugări cât şi pe credincioşi. Încă se mai vorbeşte despre el, iar persoanele care i-au fost aproape insistă să fie trecut în rândul sfinţilor. Al doilea călugăr a fost timp de 25 de ani profesor de teologie şi 15 ani Mitropolit al Transilvaniei. Al treilea a venit aici în 1940, studiase şi el teologia şi a trăit aici până la moartea sa, în 1990. Apoi au fost primiţi şi alţi tineri fără să mai fie respectat idealul mitropolitului. Eu sunt aici din 1953, aşadar 54 de ani de viaţă monahală, şi consider că am avut o viaţă frumoasă. Mi-am văzut de treburile mele duhovniceşti, sunt mulţumit de ceea ce s-a realizat, nu pun la îndoială ceea ce a fost făcut. Sunt convins că voi merge în Rai, trăiesc aici în mănăstire ca în tinda Raiului. Sunt mulţumit şi mulţumirea mea are două surse: credinţa în Dumnezeu şi cultura. Sunt disponibil întotdeauna pentru persoanele care vor să mă vadă. Şi dau următoarele sfaturi: mersul la biserică duminica şi în zilele de sărbatoare, rugăciunea în fiecare dimineaţă şi seară şi înainte de mese, cititul a două capitole din Noul Testament în fiecare zi, practicarea rugaciunii lui Iisus şi postul în zilele rânduite de Biserică. Îmi completez sfaturile cu regulile de viaţă date de părintele Arsenie: oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai o concepţie de viaţă creştină. Sunt zece puncte care trebuie respectate, cele ale părintelui Arsenie şi ale mele. Sunt unul dintre cei care predică bucuria creştină.

(Va urma)
Traducere din limba franceză: Anca Sav