„Dacă te rogi în cămara ta, așa cum ne-a învățat Domnul, închină-te cu duhul, să nu te rogi numai pentru casa ta, ci și pentru sufletul tău. Să te rogi ce hrană trebuie să-i culegi, cum și câtă; ce hrană trebuie să-i aduni și să o depui; iar când trebuie s-o socoți, să te gândești în ce scop.” (Clement Alexandrinul, Stromate, I, 34, 1, PSB 5, p. 29). 

Fără a căuta o definiție scolastică, ce este rugăciunea? Ea are un scop, căci scriitorul alexandrin amintește de mai multe obiective. Mai târziu, tot în mediul alexandrin, Evagrie Ponticul avea să spună despre rugăciune că este „vorbirea minții cu Dumnezeu”(Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 3, Filocalia, I, p. 75).

Înainte de a încerca să răspund la întrebarea ce este rugăciunea, aș începe prin a spune că ne întâlnim cu rugăciunea. Când ne întâlnim cu rugăciunea? Când vedem în jurul nostru oameni care se roagă. Cum începem? Cu mama, tata, bunica, cel mai adesea. Noi îi vedem rugându-se când suntem copii. Nu știu dacă în toate casele din România și în casele din alte țări ortodoxe e prezent lucrul acesta, fie că vorbim de dimineață, fie că vorbim de seară. E ca și o percepție, alta, pe care o ai. De unde înveți frumusețea? O vezi numai cu ochii tăi, te înalți la ea numai cu inima ta sau ai învățători (mai degrabă) indirecți, ca la școală, pentru a vorbi de o școală a rugăciunii? Deci, acum mereu se vorbește de homeschooling... Și pe bună dreptate, sunt și părinți ortodocși în sensul de născători, cum erau în secolele trecute, care sunt bucuroși de lucrul acesta. Și atunci vedem și uneori, adaug, auzim. Nu vedem doar cum se mișcă buzele mamei, ale tatălui, mai ales ale bunicii. Deci, întâi e vederea, la unii e și auzirea.

Și atunci? Unde întâlnim sau ne întâlnim cu rugăciunea?

Întâlnirea cu rugăciunea Bisericii cred că este fundamentală. Acolo înveți că ești într-o comunitate și toate lucrurile capătă cu totul o altă dimensiune, ce depășește familia și părinții. Mai multă lume se adună, se duce într-un loc anume, prin urmare nu e vorba numai de cum ne rugăm, când ne rugăm, ci unde ne rugăm. Pentru mine, ca monah, ca iubitor al monahilor, am avut șansa să văd că monahii atoniți, de exemplu, când se închină deschid larg palma, după ce-și fac cuviincios și corect semnul Sfintei Cruci. Așa o făcea și tatăl meu, la origine țăran de pe Someș și apoi orășean, ca atâți alți părinți din lumea noastră românească. Și întreb: cum putem pune în legătură două lumi? Tatăl meu nu știa lucrul acesta. Eu l-am explicat, pentru că l-am văzut și am încercat să mi-l explic. Deci, cum era în vechime? De ce îi avem ca exemplu pe călugării atoniți? Știm că monahii, în general, sunt oamenii care se roagă, ei sunt cei care se roagă nu numai pentru ei, nu numai pentru țara lor, ci pentru toată lumea. Unii zic că sunt unii care chiar asta fac: se roagă pentru alții. Prin urmare, intrăm într-o comunitate rugătoare în Biserică, în slujbă. Or, la adunarea în biserică, la dumnezeiască Liturghie vin și monahii (vorbesc de monahii de odinioară, pustnicii) care în tot cursul săptămânii s-au nevoit. Ei vin aici pentru că socot că, dacă e cu putință așa, cum îi învață duhovnicul, se hrănesc doar cu rugăciunea minții și a inimii și cu ce le vor-bește Dumnezeu, mai ales din Psaltire, sau poate și din alte cărți. Deci, dacă există și această categorie, care eu cred că era mai rară, ceilalți vin sâmbăta în mănăstire, în comunitate, și se roagă împreună cu cei din mănăstire și mai ales participă la dumnezeiasca Jertfă. Deci, dacă o luăm scolastic și nu vrem să o facem, dacă luăm doar ce învățăm la Facultățile de Teologie, uneori și la mastere sau la doctorate, nu avem destul de limpezi aceste lucruri. Oare preferăm creșterea noastră duhovnicească prin rugăciune, împreună cu alții, sau ne facem eremiți, ne sihăstrim, ne pustnicim? Or, lucrul acesta e foarte prezent în spiritualitatea monastică și nu numai. 

Care este legătura dintre gest și rugăciune?

Cred că exemplul pe care vi l-am dat la început arată că sunt atâtea legături între oamenii care se roagă și gesturile pe care le fac, care sunt mult deasupra a ceea ce știm sau uneori ne închipuim. Prin urmare, pe scurt, ce e rugăciunea? Nu e doar din lecturile pe care le facem – și le-am făcut și eu și le fac și acum –, ci e din ceea ce simt, mai mult, din ceea ce aud, citesc și văd la alții. Rugăciunea e, în primul rând, o stare, o transfigurare, și acesta e motivul pentru care noi niciodată nu surprindem nici în fotografii și nici pe camere sau pe telefoanele mobile chipul unui om care se roagă. Avem această reținere, din acest motiv: noi credem că în clipa în care omul se roagă cu toată ființa lui se unește, chiar în clipa aceea, cu Dumnezeu. Desigur, după cum este în buna sau mai puțin buna lui așezare duhovnicească. Dar e limpede, și nu o spun de la mine, o spun de la Părinți și de la cei pe care i-am întâlnit: în clipa în care te rogi e ca și cu persoana pe care o iubești și care poate fi foarte departe. Nu e nimic mai minunat decât să ne amintim cum ne învăța bunica și ne spunea cuvintele și le rosteam, cum ne uneam de dragul bunicii cu tot ce făcea ea și cu tot ce spunea ea. Deci, dacă pornim de mici astfel, rugăciunea devine un lucru firesc. Dacă vorbim acum despre ce era odinioară, cum înțe-legeau alții – că e o fuziune, ziceau ereticii, un contact cu Dumnezeu –, Sfântul Grigorie de Nazianz spune limpede că e o unire; și ca să ne gândim la rugăciunile Liturghiei, la Proscomidie, abia de curând s-a înlocuit cuvântul amestecarea cu unirea. Noi știm că Dumnezeu e atât de adânc în noi când ne cercetează, încât aproape Se amestecă cu noi. Cu toate acestea, rămânem ontologic diferiți. Avem deci un Dumnezeu personal. Şi atunci aș da o a doua definiție: rugăciunea nu o punem pe camere și în fotografii, după cum am spus, ci o personalizăm, adică ea se roagă într-un fel. Dar dacă mergem în Noul Testament, găsim spus că „Duhul Se roagă în noi cu suspine de negrăit” (Romani 8, 26). Oamenii din ziua de astăzi sunt foarte vizuali, uneori ascultă. Eu văd cam cum e procentul celor care ascultă cuvinte de zidire duhovnicească, inclusiv despre rugăciune, şi care e proporția între, să spunem, cei care ascultă dialoguri între filosofi și mai ales cei care îi ascultă pe astrologi. E înfricoșător să descoperi că oamenii pe care, în principiu, îi socotim oameni credincioși, îi întâlnim în biserică, îi întâlnim în scaunul mărturisirii, pot încurca aceste lucruri; și rămânem uimiți de cum stăm cu rugăciunea acum, dacă ar fi să o situăm și în timp. Deci, noi o apucăm, unii dintre noi, slavă lui Dumnezeu, ca pe toate cele, de mici, în familie. Și dacă tot zici... Oare toți părinții, mamele și tații, se roagă împreună? Mame și tați se roagă împreună după 1990? Eu știu că poetul Ioan Alexandru, Dumnezeu să-l ierte, se ruga zilnic împreună cu soția și copiii lui. Și ca să nu rămân doar în spațiul românesc, când am fost cu părintele Sofian Boghiu am băgat de seamă, într-o casă de greci (dar interesant e că doamna nu era grecoaică și ortodoxă, ci a devenit), cum și pe copii i-am auzit cântând tropare. Pe deasupra! Or, troparele, condacele și atâtea alte cântări nu sunt rugăciuni? Deci, iată că am ajuns de la cuvânt la ce poate fi înțeles, de aceea eu cred că a te ruga însemnează a înțelege cui te adresezi, Dumnezeului personal; și după aceea știi că poți face asta și cântând, unde pustnicii erau cu reținere, știm asta din Pateric. Dar știm că există o diferență esențială între rugăciunea cântată la Ierusalim sau la Constantinopol și cea din mănăstiri – mă refer, pentru că e mai aproape de noi, la Muntele Athos. Există un ritm, o slujbă de catedrală, aceea unde e prezent episcopul, și una monahală. Și revenim iarăși la rugăciunea împreună. Știm bine că în trecut nu erau atâția ieromonahi, știm și astăzi că în mănăstirile de monahii din Grecia preotul poate să nu stea acolo, ci doar să vină. Prin urmare, vedem că accentul se pune pe ce făceau odinioară. Adică rugăciunea are o continuitate, din generație în generație s-au rugat pe Psaltire, pe Ceaslov, așa cum într-o biserică veche știi că acolo sunt rugăciunile tuturor sfinților și ale tuturor celor care s-au rugat acolo. De aceea, când spun eu că mă duc în biserică nu caut, ca unii, nu știu ce stări sau extazuri; mă duc acolo pentru că am învățat de la ai mei unde se duc ei.

(Va urma)

Pr. Alexandru Ojică