Sfântul Paisie de la Neamț. Fericita rugăciune văzătoare

Cine a fost Sfântul Paisie de la Neamț?

Sfântul Paisie s‑a născut la Poltava, în data de 21 decembrie 1722. Tatăl său a fost preot la catedrala orașului, iar mama sa, Irina, o femeie foarte evlavioasă, va intra în monahism după moartea soțului ei. Paisie a fost ultimul din cei unsprezece copii ai familiei Velicikovschi. La botez, copilul a primit numele de Petru. La 4 ani a rămas orfan de tată. Sfântul a primit o educație alesă încă din anii copilăriei, de la mama și de la fratele său, preotul Ioan, cel care a continuat slujirea tatălui la catedrala orașului. De mic a avut o înclinație deosebită pentru cercetarea Scripturilor și a Sfinților Părinți. Între 1735 și 1739 a urmat cursurile Academiei Movilene din Kiev. Nu a fost atras de studiile la Academie din pricina metodei prea scolastice, însă frecventa mănăstirile de pe lângă Kiev. Așa l‑a cunoscut pe părintele Pahomie, care‑i va deveni îndrumător spiritual. A intrat în monahism la Mănăstirea Medvedovschi, primind numele de Platon. După o vreme s‑a întors la Kiev, în faimoasa Lavra Pecerska. De aici va pleca împreună cu prietenul său Alexie spre Moldova. În anul 1743 l‑a întâlnit pe părintele Mihail, și el un emigrant în mănăstirile din Moldova, care i‑a recomandat Schitul „Trăisteni”, păstorit chiar de el. Schitul se afla însă sub oblăduirea starețului Vasile, de la Poiana Mărului, un bun cunoscător al Sfintei Scripturi și al învățăturilor Sfinților Părinți. Acum a avut ocazia să‑l cunoască personal pe renumitul stareț, dar va prefera să se retragă la Schitul „Cârnu”, unde unde bătrânul stareț Onufrie trăia în isihie și în practicarea rugăciunii inimii. Aici, timp de aproape patru ani și jumătate (1743 – 1746), într‑un climat de profundă viață duhovnicească, va experia viața contemplativă și rugăciunea isihastă.

Căutând a‑și împlini visul unei vieți duhovnicești mai intense, în anul 1746 a plecat spre Muntele Athos, așezându‑se pe lângă Mănăstirea „Pantocrator”, la Kyparis, unde viețuiau mai mulți monahi slavi. Timp de trei ani a viețuit în singurătate, căci nu găsise niciun îndumător duhovnicesc care să‑l introducă în practica rugăciunii isihaste, până la sosirea în Sfântul Munte a starețului Vasile, din Poiana Mărului. Acesta l‑a sfătuit să viețuiască împreună cu alți câțiva frați. Totodată, l‑a tuns pe deplin în monahism cu numele de Paisie. Aceasta se întâmpla pe la anul 1750, când monahul Paisie avea 28 de ani. În curând, în jurul lui se adună mai mulți monahi moldoveni, întemeind astfel o comunitate de 12 monahi. Curând se vor muta în Chilia „Sfântului Constantin”, dependentă de Mănăstirea „Pantocrator”, aici beneficiind de spații mai mari. La anul 1758 va primi și harul preoției, de la episcopul Grigorie Râșca, pe când avea 36 de ani. Întrucât comunitatea de monahi tot creștea, a fost nevoit să se mute la Schitul „Sfântul Proroc Ilie”. Numărul fraților continuând să se mărească, Paisie a încercat să preia, dar fără succes, Mănăstirea „Simonos Petras”, aflată sub administrație turcească.

După această încercare se hotărăște să părăsească Sfântul Munte, așa încât, după 17 ani, se va muta, în 1763, împreună cu cei 64 de monahi, la Mănăstirea „Dragomirna”, din nordul Moldovei, cu acordul domnitorilor Gavriil Calimachi și Grigorie Calimahi. Aici, Sfântul Paisie a alcătuit un așezământ monahal călăuzit de regulile a trei Sfinți: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul și Sfântul Nil Sorski. De remarcat e faptul că slujbele se săvârșeau alternativ, în română și slavonă. Asceza era orientată spre rugăciune, şi se punea accentul în special pe rugăciunea lui Iisus; dar și pe voturile sărăciei și ascultării. De asemenea, monahii trebuiau să se spovedească zilnic, descoperindu‑și gândurile în fața duhovnicului. Pe timpul iernii, Sfântul Paisie obișnuia să țină prelegeri în fața tuturor monahilor. Temele erau întotdeauna orientate către literatura patristică, din care traducea, împreună cu un grup de monahi buni cunoscători ai limbii grecești. La Mănăstirea „Dragomirna” a pus bazele școlii de traducători din Sfinții Părinți, apogeul fiind atins la Mănăstirea „Neamț”. În anul 1775, după încheierea războiului ruso‑turc (1768‑1774), în urma căruia Bucovina va trece sub străpânirea Austriei, Sfântul Paisie se va retrage la Mănăstirea „Secu”, înconjurat de 350 de monahi. Întrucât numărul monahilor creștea, mitropolitul Gavriil îi va propune să se mute la Neamț. În anul 1779 se va așeza aici, fără să lase conducerea Mănăstirii „Secu”. Acum, activitatea literară va fi intensificată prin prezența a două grupuri de traducători în limbile română și slavă. Mănăstirea „Neamț” devenea centrul spiritualității monahismului din întreaga Ortodoxie, o „adevărată școală de viață isihastă și de cultură duhovnicească”¹.

În anul 1790, Sfântul Paisie va primi rangul de arhimandrit. La Mănăstirea „Neamț”, Sfântul Paisie a reușit să întemeieze o comunitate multinațională (români, ruși, sârbi, bulgari, greci), alcătuită din peste o mie de monahi. Venerat deopotrivă de monahi și de credincioși, Sfântul Paisie se va săvârși din viață la 15 noiembrie 1794, la vîrsta de 72 de ani. Grecul Constantin Caragea, după întâlnirea cu Sfântul Părinte Paisie, îl descrie astfel: „Pentru prima dată în viaţa mea am văzut întruparea sfinţeniei şi nu o sfinţenie disimulată. Am fost impresionat de chipul lui luminos şi palid, din care dispăruse tot sângele, de barba lui stufoasă şi lungă, strălucitoare ca argintul, de curăţenia hainelor sale şi a chiliei lui. Vorba lui era blândă şi sinceră... Avea aerul unui om complet detaşat de cele trupeşti.”².

Ce a însemnat viața monahală pentru Sfântul Paisie?

Urmărind cu atenție viața Sfântului Paisie se poate constata că încă din copilărie și‑a dorit cu ardoare să îmbrace haina monahală. Marii duhovnicii de la Schiturile „Trăisteni” și „Cârnu”, stareții Mihail și Onufrie, care i‑au îndrumat pașii în monahism, au constatat la tânărul monah o înclinare spre lucrurile duhovnicești, numindu‑l „un tânăr bătrân”. A fost preocupat în mod special de cercetarea Sfintei Scripturi și a scrierile Sfinților Părinți, mai ales pentru a găsi modele duhovnicești de urmat pentru călăuzirea sufletelor spre mântuire. Sfântul Paisie ținea, în general pe timpul iernii, autentice conferințe duhovnicești în fața tuturor monahilor. Începeau pe 15 noiembrie și țineau până la Duminica Floriilor.

Încă din perioada când se afla la Sfântul Munte, Paisie, negăsind un îndumător, a considerat că trebuie să‑l asume ca povățuitor pe Dumnezeu și învățăturile Sfinților Părinți. Astfel a început să caute prin mănăstirile athonite manuscrise și scrieri ale Sfinților Părinți.

În viața duhovnicească, a nu avea un îndrumător e un lucru riscant, dacă nu chiar periculos. Irénée Hausherr punctează clar că este vorba de o paternitate veritabilă, nu numai legală sau metaforică. Cu toate acestea, Sfântul Paisie ne arată că prin rugăciune acest lucru nu este imposibil. Ce rol a avut rugăciunea inimii în parcursul duhovnicesc al Sfântului Paisie?

Sfântul Paisie a a primit de Dumnezeu darul rugăciunii inimii, pe care a promovat‑o în rândul ucenicilor săi. Oricine va citi viața Sfântului Paisie va putea constata că și‑a dedicat întreaga existență studierii Sfintei Scripturi, textelor Sfinților Părinți și experierii rugăciunii dumnezeiești a inimii, practicată încă de la începtul vieții duhovnicești. Totodată, el a fost preocupat şi de reintroducerea practicii rugăciunii inimii (isihaste) în viața monahală. Astfel, Sfântul Paisie trebuie văzut mai degrabă ca un înnoitor al vieții monahale autentice în tradiția Sfinților Părinți isihaști, decât ca un reorganizator al acesteia.

Trebuie amintit că Sfântul Paisie a scris două lucrări despre rugăciunea minții: Alcătuire despre rugăciunea minții (în 1770) și Adeverire pentru rugăciunea minții (1793) (Teopempt). Motivul alcătuirii? Știm că au fost monahi care au îndrăznit să hulească dumnezeiasca, pururea pomenita și de Dumnezeu lucrătoarea rugăciune a lui Iisus, care se săvârșește sfințit cu mintea în inimă, după cum amintește Sfântul Paisie. Ne aducem aminte, spre exemplu, că practica rugăciunii isihaste a produs în veacul al XIV‑lea un puternic curent de opoziție avându‑i în prim plan pe Varlaam de Calabria, pe Grigorie Achindin și pe Nichifor Gregoras. În același timp, mișcarea de reînnoire duhovnicească promovată în veacul al XVIII‑lea de Sfântul Paisie prin practica rugăciunii isihaste nu a rămas fără opoziție, mai ales din partea unor monahi precum Atanasie Moldoveanul și Teopempt, de la Mănăstirea „Poiana Voronei”.

Precum Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV‑lea a trebuit să răspundă acuzelor aduse practicii rugăciunii isihaste și învățăturii despre har și despre realitatea energiilor necreate, tot așa a trebuit și Sfântul Paisie să apere practica rugăciunii inimii în fața celor ce îndrăzneau să o hulească. Însă când cuvintele păreau insuficiente întru apărarea pravilei rugăciunii isihaste, Sfântul Paisie își pleca el însuși genunchii la rugăciune întru izbăvirea fraților neștiutori: „Astfel cel ce sunt praf și pulbere, plecând genunchii minții mele în inimă înaintea dumnezeiștii măreții a slavei tale de nepătruns, Te rog, preadulcele meu Iisus, Unule născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, strălucirea slavei și chipul în ipostas al Tatălui, care ai luminat pe cel orb născut, luminează‑mi întunecata mea minte și cugetul, și de la Tine dă har ticălosului meu suflet, ca să fie această osteneală a mea întru slava preasfântului tău nume și întru folosul celor ce doresc prin lucrarea sfintei rugăciuni a minții să se alipească cu mintea de Tine, Dumnezeul nostru, și pe tine, mărgăritar neprețuit, în inimile și în sufletele lor să te poarte; și întru îndreptarea celor ce din cea mai de pe urmă neștiință a lor s‑au încumentat să hulească această dumnezeiască lucrare.”³https://apostolia.eu/index.php/east-meets-west-russian-dating/https://apostolia.eu/index.php/dating-in-toronto-reddit/online dating site in aurangabadspeed dating for studentshttps://apostolia.eu/index.php/who-is-kimberly-stewart-dating/. Și Sfântul Isihie spune că trezvia este un meșteșug duhovnicesc, care îl izbăvește pe om de gândurile pătimașe; iar Nichifor Sihastrul vorbește și el despre un meșteșug al viețuirii veșnice, mai bine zis cerești, care duce la nepătimire. Sfântul Paisie mai precizează că la acest meșteșug nu se poate ajunge fără un povățuitor iscusit. Orice creștin poate să împlinească pravila bisericească, însă a aduce jertfă lui Dumnezeu prin tainica rugăciune cu mintea în inimă, fiindcă este un meșteșug duhovnicesc, fără învățătură, este cu nepuțință.⁹

Interviu realizat de pr. Alexandru Ojică