Cine a fost Sfântul Paisie de la Neamț?

Sfântul Paisie s‑a născut la Poltava, în data de 21 decembrie 1722. Tatăl său a fost preot la catedrala orașului, iar mama sa, Irina, o femeie foarte evlavioasă, va intra în monahism după moartea soțului ei. Paisie a fost ultimul din cei unsprezece copii ai familiei Velicikovschi. La botez, copilul a primit numele de Petru. La 4 ani a rămas orfan de tată. Sfântul a primit o educație alesă încă din anii copilăriei, de la mama și de la fratele său, preotul Ioan, cel care a continuat slujirea tatălui la catedrala orașului. De mic a avut o înclinație deosebită pentru cercetarea Scripturilor și a Sfinților Părinți. Între 1735 și 1739 a urmat cursurile Academiei Movilene din Kiev. Nu a fost atras de studiile la Academie din pricina metodei prea scolastice, însă frecventa mănăstirile de pe lângă Kiev. Așa l‑a cunoscut pe părintele Pahomie, care‑i va deveni îndrumător spiritual. A intrat în monahism la Mănăstirea Medvedovschi, primind numele de Platon. După o vreme s‑a întors la Kiev, în faimoasa Lavra Pecerska. De aici va pleca împreună cu prietenul său Alexie spre Moldova. În anul 1743 l‑a întâlnit pe părintele Mihail, și el un emigrant în mănăstirile din Moldova, care i‑a recomandat Schitul „Trăisteni”, păstorit chiar de el. Schitul se afla însă sub oblăduirea starețului Vasile, de la Poiana Mărului, un bun cunoscător al Sfintei Scripturi și al învățăturilor Sfinților Părinți. Acum a avut ocazia să‑l cunoască personal pe renumitul stareț, dar va prefera să se retragă la Schitul „Cârnu”, unde unde bătrânul stareț Onufrie trăia în isihie și în practicarea rugăciunii inimii. Aici, timp de aproape patru ani și jumătate (1743 – 1746), într‑un climat de profundă viață duhovnicească, va experia viața contemplativă și rugăciunea isihastă.

Căutând a‑și împlini visul unei vieți duhovnicești mai intense, în anul 1746 a plecat spre Muntele Athos, așezându‑se pe lângă Mănăstirea „Pantocrator”, la Kyparis, unde viețuiau mai mulți monahi slavi. Timp de trei ani a viețuit în singurătate, căci nu găsise niciun îndumător duhovnicesc care să‑l introducă în practica rugăciunii isihaste, până la sosirea în Sfântul Munte a starețului Vasile, din Poiana Mărului. Acesta l‑a sfătuit să viețuiască împreună cu alți câțiva frați. Totodată, l‑a tuns pe deplin în monahism cu numele de Paisie. Aceasta se întâmpla pe la anul 1750, când monahul Paisie avea 28 de ani. În curând, în jurul lui se adună mai mulți monahi moldoveni, întemeind astfel o comunitate de 12 monahi. Curând se vor muta în Chilia „Sfântului Constantin”, dependentă de Mănăstirea „Pantocrator”, aici beneficiind de spații mai mari. La anul 1758 va primi și harul preoției, de la episcopul Grigorie Râșca, pe când avea 36 de ani. Întrucât comunitatea de monahi tot creștea, a fost nevoit să se mute la Schitul „Sfântul Proroc Ilie”. Numărul fraților continuând să se mărească, Paisie a încercat să preia, dar fără succes, Mănăstirea „Simonos Petras”, aflată sub administrație turcească.

După această încercare se hotărăște să părăsească Sfântul Munte, așa încât, după 17 ani, se va muta, în 1763, împreună cu cei 64 de monahi, la Mănăstirea „Dragomirna”, din nordul Moldovei, cu acordul domnitorilor Gavriil Calimachi și Grigorie Calimahi. Aici, Sfântul Paisie a alcătuit un așezământ monahal călăuzit de regulile a trei Sfinți: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul și Sfântul Nil Sorski. De remarcat e faptul că slujbele se săvârșeau alternativ, în română și slavonă. Asceza era orientată spre rugăciune, şi se punea accentul în special pe rugăciunea lui Iisus; dar și pe voturile sărăciei și ascultării. De asemenea, monahii trebuiau să se spovedească zilnic, descoperindu‑și gândurile în fața duhovnicului. Pe timpul iernii, Sfântul Paisie obișnuia să țină prelegeri în fața tuturor monahilor. Temele erau întotdeauna orientate către literatura patristică, din care traducea, împreună cu un grup de monahi buni cunoscători ai limbii grecești. La Mănăstirea „Dragomirna” a pus bazele școlii de traducători din Sfinții Părinți, apogeul fiind atins la Mănăstirea „Neamț”. În anul 1775, după încheierea războiului ruso‑turc (1768‑1774), în urma căruia Bucovina va trece sub străpânirea Austriei, Sfântul Paisie se va retrage la Mănăstirea „Secu”, înconjurat de 350 de monahi. Întrucât numărul monahilor creștea, mitropolitul Gavriil îi va propune să se mute la Neamț. În anul 1779 se va așeza aici, fără să lase conducerea Mănăstirii „Secu”. Acum, activitatea literară va fi intensificată prin prezența a două grupuri de traducători în limbile română și slavă. Mănăstirea „Neamț” devenea centrul spiritualității monahismului din întreaga Ortodoxie, o „adevărată școală de viață isihastă și de cultură duhovnicească”¹.

În anul 1790, Sfântul Paisie va primi rangul de arhimandrit. La Mănăstirea „Neamț”, Sfântul Paisie a reușit să întemeieze o comunitate multinațională (români, ruși, sârbi, bulgari, greci), alcătuită din peste o mie de monahi. Venerat deopotrivă de monahi și de credincioși, Sfântul Paisie se va săvârși din viață la 15 noiembrie 1794, la vîrsta de 72 de ani. Grecul Constantin Caragea, după întâlnirea cu Sfântul Părinte Paisie, îl descrie astfel: „Pentru prima dată în viaţa mea am văzut întruparea sfinţeniei şi nu o sfinţenie disimulată. Am fost impresionat de chipul lui luminos şi palid, din care dispăruse tot sângele, de barba lui stufoasă şi lungă, strălucitoare ca argintul, de curăţenia hainelor sale şi a chiliei lui. Vorba lui era blândă şi sinceră... Avea aerul unui om complet detaşat de cele trupeşti.”².

Ce a însemnat viața monahală pentru Sfântul Paisie?

Urmărind cu atenție viața Sfântului Paisie se poate constata că încă din copilărie și‑a dorit cu ardoare să îmbrace haina monahală. Marii duhovnicii de la Schiturile „Trăisteni” și „Cârnu”, stareții Mihail și Onufrie, care i‑au îndrumat pașii în monahism, au constatat la tânărul monah o înclinare spre lucrurile duhovnicești, numindu‑l „un tânăr bătrân”. A fost preocupat în mod special de cercetarea Sfintei Scripturi și a scrierile Sfinților Părinți, mai ales pentru a găsi modele duhovnicești de urmat pentru călăuzirea sufletelor spre mântuire. Sfântul Paisie ținea, în general pe timpul iernii, autentice conferințe duhovnicești în fața tuturor monahilor. Începeau pe 15 noiembrie și țineau până la Duminica Floriilor.

Încă din perioada când se afla la Sfântul Munte, Paisie, negăsind un îndumător, a considerat că trebuie să‑l asume ca povățuitor pe Dumnezeu și învățăturile Sfinților Părinți. Astfel a început să caute prin mănăstirile athonite manuscrise și scrieri ale Sfinților Părinți.

În viața duhovnicească, a nu avea un îndrumător e un lucru riscant, dacă nu chiar periculos. Irénée Hausherr punctează clar că este vorba de o paternitate veritabilă, nu numai legală sau metaforică. Cu toate acestea, Sfântul Paisie ne arată că prin rugăciune acest lucru nu este imposibil. Ce rol a avut rugăciunea inimii în parcursul duhovnicesc al Sfântului Paisie?

Sfântul Paisie a a primit de Dumnezeu darul rugăciunii inimii, pe care a promovat‑o în rândul ucenicilor săi. Oricine va citi viața Sfântului Paisie va putea constata că și‑a dedicat întreaga existență studierii Sfintei Scripturi, textelor Sfinților Părinți și experierii rugăciunii dumnezeiești a inimii, practicată încă de la începtul vieții duhovnicești. Totodată, el a fost preocupat şi de reintroducerea practicii rugăciunii inimii (isihaste) în viața monahală. Astfel, Sfântul Paisie trebuie văzut mai degrabă ca un înnoitor al vieții monahale autentice în tradiția Sfinților Părinți isihaști, decât ca un reorganizator al acesteia.

Trebuie amintit că Sfântul Paisie a scris două lucrări despre rugăciunea minții: Alcătuire despre rugăciunea minții (în 1770) și Adeverire pentru rugăciunea minții (1793) (Teopempt). Motivul alcătuirii? Știm că au fost monahi care au îndrăznit să hulească dumnezeiasca, pururea pomenita și de Dumnezeu lucrătoarea rugăciune a lui Iisus, care se săvârșește sfințit cu mintea în inimă, după cum amintește Sfântul Paisie. Ne aducem aminte, spre exemplu, că practica rugăciunii isihaste a produs în veacul al XIV‑lea un puternic curent de opoziție avându‑i în prim plan pe Varlaam de Calabria, pe Grigorie Achindin și pe Nichifor Gregoras. În același timp, mișcarea de reînnoire duhovnicească promovată în veacul al XVIII‑lea de Sfântul Paisie prin practica rugăciunii isihaste nu a rămas fără opoziție, mai ales din partea unor monahi precum Atanasie Moldoveanul și Teopempt, de la Mănăstirea „Poiana Voronei”.

Precum Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV‑lea a trebuit să răspundă acuzelor aduse practicii rugăciunii isihaste și învățăturii despre har și despre realitatea energiilor necreate, tot așa a trebuit și Sfântul Paisie să apere practica rugăciunii inimii în fața celor ce îndrăzneau să o hulească. Însă când cuvintele păreau insuficiente întru apărarea pravilei rugăciunii isihaste, Sfântul Paisie își pleca el însuși genunchii la rugăciune întru izbăvirea fraților neștiutori: „Astfel cel ce sunt praf și pulbere, plecând genunchii minții mele în inimă înaintea dumnezeiștii măreții a slavei tale de nepătruns, Te rog, preadulcele meu Iisus, Unule născut, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, strălucirea slavei și chipul în ipostas al Tatălui, care ai luminat pe cel orb născut, luminează‑mi întunecata mea minte și cugetul, și de la Tine dă har ticălosului meu suflet, ca să fie această osteneală a mea întru slava preasfântului tău nume și întru folosul celor ce doresc prin lucrarea sfintei rugăciuni a minții să se alipească cu mintea de Tine, Dumnezeul nostru, și pe tine, mărgăritar neprețuit, în inimile și în sufletele lor să te poarte; și întru îndreptarea celor ce din cea mai de pe urmă neștiință a lor s‑au încumentat să hulească această dumnezeiască lucrare.”³.

RUGĂCIUNEA ISIHASTĂ ESTE LUCRAREA DUMNEZEIEȘTII MINȚI ȘI A PĂZIRII RAIULUI INIMII, CARE AJUNGE SĂ FIE LUMII LUMINĂ ȘI LUMINARE.

Sfântul Paisie subliniază că mulți părinți, mânați de o tainică insuflare dumnezeiască, au scris despre această dumnezeiască rugăciune a minții cărți cu sfinte învățături pline de înțelepciunea Sfântului Duh, după puterea dumnezeiștilor Scripturi ale Vechiului și Noului Testament. Și atunci, dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea și inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, ce păcat e a înălța cu mintea, din adâncul inimii, rugăciunea către preadulcele Iisus și milă să ceară de la El? Unii au hulit rugăciunea minții, spune părintele Paisie, considerând că rugăciunea tainică săvârșită în inimă nu ar fi ascultată de Dumnezeu, ci doar cea rostită cu voce tare. Sfântul Paisie accentuează că Dumnezeu pe toate le cunoaște și cere jertfă curată și fără prihană, deci o asemenea rugăciune tainică, înălțată din adâncul inimii: „Tu însă când te rogi intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă‑te Tatălui tău, Cel ce vede în ascuns. Și îți va răsplăti ție la arătare.” (Matei 6, 6).

Ce trebuie să facă un credincios pentru a dobândi această rugăciune a inimii?

Sfântul Paisie subliniază însă și faptul că e nevoie multă de curățirea de patimi, căci nu putem cânta lui Dumnezeu cântare în pământ străin, după cum spune Sfânta Scriptură: „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne‑am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne‑au robit pe noi ne‑au cerut nouă cântare, zicând: cântați‑ne nouă din Cântările Sionului! Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” (Psalmul 136, 1‑5). Sfântul Paisie, ca unul care întreaga sa existență a cercetat Scripturile, amintește că Apostolul spusese: „ruga‑mă‑voi cu duhul, ruga‑mă‑voi și cu mintea, cânta‑voi cu duhul, cânta‑voi și cu mintea” (1 Corinteni 14, 14‑15), căci „eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Întru argumentarea rugăciunii inimii, Sfântul Paisie aduce mărturii din experiența Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune, în „Omilia a 19‑a la Evanghelia după Matei”, că rugăciunea nu trebuie făcută doar cu gura și cu limba, ci și tainic, înălțată fără de glas, din adâncul inimii, pe care el ne învață să o facem nu în chip trupesc, nici prin strigarea glasului, ci prin cea mai stăruitoare voință, cu toată liniștea, cu răpunerea gândurilor și cu lacrimi lăuntrice, cu durere în suflet și cu zăvorârea ușilor celor de gând. Arhiepiscopul Constantinopolului aduce mărturie și din cartea Facerii, când Moise strigă către Dumnezeu, iar Dumnezeu îi răspunde: „Ce strigi către Mine?” (Facerea 14, 15). „Suspină dar și tu ca acel Moise”, ne îndeamnă Sfântul Ioan. „Nu te opresc! Rupe‑ți inima ta (cum a spus prorocul), iar nu hainele! Cheamă‑l pe Dumnezeu din adânc, pentru că zice: « Dintru adâncuri am strigat către tine, Doamne!» (Psalmul 129, 1). Scoate‑ți din adâncul inimii glasul, fă taină din rugăciunea ta, (...) căci tu nu oamenilor te rogi, ci lui Dumnezeu, care pretutindea este și care te aude înainte de a fi glăsuit și cunoaște gândurile încă nerostite.”⁴. „Și pentru că El este nevăzut, și rugăciunea ta să fie astfel”, continuă Sfântul Paisie, care insistă zicând că pe lângă rugăciunea cu gura mai este și alta, tainică, nevăzută, fără de glas, rostită din adâncul inimii și înălțată către Dumnezeu, pe care El o primește ca pe o jertfă curată, cu bună mireasmă duhovnicească, se bucură de ea și se veselește, văzând astfel mintea unită cu El prin rugăciune.

Dar, pe de altă parte, efortul în viața duhovnicească nu este întotdeauna încununat de succes.

Cauzele eșecului în practicarea acestei rugăciuni sunt multiple și sunt enumerate și ele de Sfântul Paisie: rugăciunea făcută fără cercetarea Sfintelor Scripturi, neîncrederea în învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii, care ne învață rugăciunea minții cu înțelepciunea Sfântului Duh și după puterea Sfintelor Scripturi; apoi neștiința care vine din necitirea învățăturilor Sfinților Părinți, care cuprind întreaga înțelepciune a viețuirii după Evanghelie.Dar, insistă Sfântul Paisie, şi face o caldă pledoarie, întru citirea cărților Sfinților Părinți, care, luminați cu harul lui Dumnezeu și întemeiați pe piatra Sfintelor Scripturi, ne învață această preasfințită rugăciune a minții, savârșită tainic în inimă.

O preocupare specială a Sfântului Paisie se poate observa în efortul depus de el în a le arăta monahilor care este obârșia rugăciunii minții. Astfel, Sfântul Paisie consideră că, după învățătura Sfinților Părinți, sunt de fapt două rugăciunii ale minții: una a noilor începători, care este lucrarea; alta a celor desăvârșiți, care este vederea. Prima este începutul, a doua sfârșitul, căci lucrarea rugăciunii este urcușul către vedere. Și aici Sfântul Paisie îl urmează pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care susține că există opt vederi: 1. Vederea la Dumnezeu, cea fără de chip și fără de început și nezidită, pricină a tuturor, a Uneia în treime și mai presus în firea dumnezeirii; 2. Râduiala și așezarea puterilor celor înțelegătoare (gânditoare); 3. Starea cea împreună‑alcătuită a celor ce sunt; 4. Coborârea cea cu rânduială a Cuvântului; 5. Soborniceasca Înviere; 6. Înfricoșata a doua venire a lui Hristos; 7. Veșnica muncire; 8. Împărăția cerurilor, ce nu are sfârșit.

Ce înțelege Sfântul Paisie prin lucrare? Dar prin vedere?

În primul rând, părintele are în vedere rugăciunea cea lucrătoare, adică întru nevoință și virtute. Părintele Paisie numește lucrare toată nevoința monahicească: acumularea virtuților, bândeațea, smerenia și răbdarea; supunerea față de Dumnezeu cu sufletul și cu trupul, postul, privegherea, lacrimile, într‑un cuvânt toată paravila bisericească și cea de la chilie; toate spre îndeletnicirea cu rugăciunea minții, în taină săvârșită. În acestă stare mintea este încă ocârmuită de stăpânirea de sine și de voința omenească, și se numește lucrare, deci încă nu vedere.

Mergând mai departe la rugăciunea cea văzătoare, caracterizată de înfiorare și de vedere, Sfântul Paisie de la Neamț afirmă că cel ce ajunge la treapta rugăciunii văzătoare, în urma căreia rugătorul, înfiorat de prezența și de vederea lui Dumnezeu, trăieşte starea de extaz mistic, de ieșire din sine pentru unirea cu Domnul, atunci acel om, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ajutorul nevoințelor mai sus pomenite, cu adâncă smerenie își va curăța sufletul și inima de toate patimile sufletești și trupești. Şi atunci „harul lui Dumnezeu, mamă a tuturor bunătăților, luând mintea curățită de el, ca pe un copil mic, de mână, o ridică parcă pe trepte spre mai sus arătata vedere duhovnicească, descoperindu‑i, pe măsura curăției ei, negrăitele și de minte nepătrunsele taine dumnezeiești. Și aceasta este rugăciunea văzătoare sau, după Sfântul Isaac Sirul, rugăciunea cea curată, de la care sunt înfiorarea și vederea.”⁵

RAIUL, ÎNCEPUT AL RUGĂCIUNII INIMII

Părintele Paisie subliniază însă că în acestă lucrare omul nu este singur, întrucât nici nu ar putea, cu propriile puteri, să progresese prin rugăciunea inimii în urcușul către vederea lui Dumnezeu. Deci, Dumnezeu și omul sunt parteneri în această lucrare. Fără ajutorul harului și fără cercetarea lui Dumnezeu nu e posibilă nici înfiorarea și nici vederea. Dacă însă, continuă Sfântul Paisie, se va încumeta cineva să urce spre asemenea vedere fără lumina harului lui Dumnezeu și va cugeta, atunci să se știe că acela, după Sfântul Grigorie Sinaitul, „năluciri închipu-iește, iar nu vedere, prin duhul cel nălucitor nălucindu‑se și nălucind”⁶.

O altă preocupare importantă a Sfântului Paisie se referă locul unde își are începutul dumnezeiasca rugăciune a minții. Sfântul Paisie socotește că rugăciunea minții începe chiar de la Creație. El se folosește în argumentația sa de experiența părinților anteriori, dovedind prin aceasta continuitatea cu experiența Sfinților Părinți ai Bisericii.

Care este originea rugăciunii inimii?

Sfântul Nil Pustnicul ne spune că dumnezeiasca rugăciune a minții a fost dată de Dumnezeu în rai. La rândul său, Sfântul Nil Sinaitul numește rugăciunea lucrarea raiului, căci omul a fost pus să lucreze și să păzească raiul. Dumnezeu, zidind pe om după chipul și asemănarea Sa, l‑a așezat în raiul desfătării ca să lucreze grădinile cele nemuritoare, gândurile dumnezeiești cele mai curate, mai înalte și mai desăvârșite. Adică i‑a fost dat, ca unuia curat cu sufletul și cu inima, să petreacă întru fericita rugăciune văzătoare, lucrată sfințit numai cu mintea, adică întru prea dulcea vedere a lui Dumnezeu, și cu bărbăție ca pe lumina ochilor să o păzească, şi ca pe o lucrare firească a Raiului, pentru ca niciodată să nu se împuțineaze în suflet și în inimă. De aceea, spune Sfântul Paisie, mare este slava sfintei și dumnezeieștii rugăciuni a minții, al cărei început și săvărșire s‑au dat de Dumnezeu omului în rai, de unde își are și purcederea sa.

Totodată, putem spune că, urmând Sfântului Grigorie Palama (Cuvânt la Intrarea în Biserică), și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maria, este izvor al rugăciunii minții. „Fecioara Maria, petrecând în templu, în Sfânta Sfintelor, a înălțat rugăciunea minții la cea mai de pe urmă înălțime a vederii lui Dumnezeu, învrednicindu‑se a fi lăcaș pentru cel neîncăput. Preasfânta Fecioară petrecând în Sfânta Sfintelor și înțelegând cu desăvârșire din Sfânta Scriptură despre pierzarea omului prin neascultare, umplându‑se de cea mai mare milă a luat asupra sa rugăciunea minții către Dumnezeu, pentru o cât mai grabnică iertare și mântuire a neamului omenesc. Astfel cumpănind Fecioara, a socotit rugăciunea drept cea mai minunată și mai slavită și decât toate cuvintele mai bună, căutând acum să‑I vorbească lui Dumnezeu mai pe înțeles, căci venea rugătoarea la El mai mult ca o aleasă de Dumnezeu, Lui fiindu‑I de El Însuși hirotonisită.”⁷

HRISTOS DOMNUL, TEMELIE A RUGĂCIUNII INIMII

Nu în ultimul rând, Sfântul Paisie consideră că rugăciunea isihastă are o temelie neclintită, mai ales în cuvintele lui Hristos Domnul: „Tu însă, când te rogi, întră în cămara Ta și, închizând ușa, roagă‑te Tatălui tău, care este în ascuns, și Tatăl tău, care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție la arătare.” (Matei 6, 6). Părintele Paisie aduce mărturie în rugăciunea inimii experiența unor Sfinți Părinți precum Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Diadoh al Foticeei sau Sfântul Simeon al Tesalonicului, care au teologhisit ca niște purtători de Dumnezeu Părinți, înțelepțiți fiind prin luminarea Duhului Sfânt, și care prin învățătura lor sunt temei pentru rugăciunea fără de glas, săvârșită tainic în omul cel lăuntric și înălțată către Dumnezeu din adâncul inimii, pe piatra neclintită a dumnezeiești Scripturi a Noului și a Vechiului Testament, din care s‑au adus multe mărturii.

Sfințita rugăciune a minții este un meșteșug duhovnicesc, după cuvântul Sfântul Paisie. De aceea, își propune să prezinte el însuși câteva elemente despre lucrarea tainică a sfințitei rugăciuni a inimii, despre începuturile și despre iscusința ei, dar și câteva precizări privind modul în care noii începători trebuie să deprindă metoda ei, pe care el o numește meșteșug duhovnicesc. Astfel, Sfântul Paisie așează ca început al acestui meșteșug al rugăciunii privegherea sau trezia minții, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „Șezând [cu mintea, precizează Părintele Paisie] sus pe înălțime, ia seama la tine însuți (priveghează), dacă te pricepi, și atunci vei vedea cum, când, de când, câți și care furi vin să intre și să fure strugurii tăi.”⁸. Și Sfântul Isihie spune că trezvia este un meșteșug duhovnicesc, care îl izbăvește pe om de gândurile pătimașe; iar Nichifor Sihastrul vorbește și el despre un meșteșug al viețuirii veșnice, mai bine zis cerești, care duce la nepătimire. Sfântul Paisie mai precizează că la acest meșteșug nu se poate ajunge fără un povățuitor iscusit. Orice creștin poate să împlinească pravila bisericească, însă a aduce jertfă lui Dumnezeu prin tainica rugăciune cu mintea în inimă, fiindcă este un meșteșug duhovnicesc, fără învățătură, este cu nepuțință.⁹

Interviu realizat de pr. Alexandru Ojică