Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Dovada legală a morții Sale – condiția învierii Sale (Mt 27, 57-66; Mc 15, 42-47; Lc 23, 50-56; In 19, 38-42)
„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.”1
De mai mulți ani2 am încercat să facem o exegeză completă şi precisă a Patimilor lui Hristos. Am abordat mai întâi prefigurările lor: învierea lui Lazăr3, Ungerea din Betania4 și Intrarea mesianică a lui Hristos în Ierusalim5. Apoi Cina cea de Taină6, care constituie punctul de articulare între aceste prefigurări și Patimile însele. Și în sfârșit Patimile propriu-zise: arestarea, judecata și osândirea la moarte a lui Hristos de către Sinedriu7, judecarea Sa de către Pilat8, în fine, răstignirea și moartea Sa9. Acum sfârșim această cale a durerilor lui Hristos prin punerea Sa în mormânt, care nu e mai puțin importantă, pentru că reprezintă condiția însăși a învierii Sale. Cei patru evangheliști o istorisesc, iar aceste pericope sunt citite, în toate riturile, în Sâmbăta Mare. Toți Părinții Bisericii care au comentat Evanghelia vorbesc despre punerea în mormânt. Toți cei care au făcut experiența trăirii liturgice a Săptămânii Mari știu că este un moment de pace după dezlănțuirea de ură împotriva lui Iisus; este liniștea sabbatului, marele sabbat dumnezeiesc. Moartea este o oroare, însă este și o alinare.
Hristos tocmai a murit ca om: acest lucru este atestat de lovitura de lance a sutașului9, care I-a străpuns inima, acea inimă iubitoare de oameni din care a ieșit „sânge și apă”, după mărturia oculară a Sfântului Ioan, fiind vorba despre un simbol al Euharistiei. Universul întreg urlă: cutremur, eclipsă de soare, fulgere, furtună, bubuit de tunet, peste tot groază. Ofițerul roman concluzionează: „cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost omul acesta”. Catapeteasma Templului se sfâșie de la sine, dezvăluind Sfânta Sfintelor, întrucât Dumnezeu este dezgolit în umanitatea Sa. Totul este descoperit. Sinedriul se ascunde în vizuina lui din pridvorul Templului, dar nu cedează (în afară de câteva excepții). Iată tabloul înfricoșător care prefigurează sfârșitul vremurilor.
Era târziu: ora 15. În trei sau patru ore va începe sabbatul și nimeni nu va mai putea să se miște. Nu mai e timp, trebuie făcut ceva. Sabbatul începea când se zăreau primele trei stele; atunci se auzeau ultimele trei sunete de trompetă la Templu, de la poarta sabbatului. Poporul era avertizat: trebuia să se supună Legii. La Ierusalim, care se găsește într-o țară mediteraneană, la latitudinea de 31° (cea din sudul Algeriei), la începutul primăverii soarele apunea către ora 18, adică la sfârșitul celei de-a 12-a ore romane din zi; iar primele trei stele se iveau cu aproximativ o oră mai târziu, către ora 19 (spre a doua oră romană din noapte). Era deci foarte puțin timp (abia trei ore) pentru a săvârși o sarcină lungă și anevoioasă.
Hristos tocmai a murit. Și-a dat sufletul omenesc lui Dumnezeu, Tatăl Său, în chip liber, când a voit. Legea romană îngăduia rudelor condamnaților la moarte să recupereze trupurile osândiților pentru a le înmormânta cum se cuvine. Or, Maica Sa, Maria, este de față. În principiu, poate să ia trupul Fiului său, Iisus. Însă cum să facă? Mai ales că e aproape de leșin, zdrobită de moartea Fiului său, unul născut, Iisus, Fiul lui Dumnezeu. A da jos de pe cruce un osândit era foarte greu, cu atât mai mult cu cât Iisus era înalt și atletic, trupul Său cântărea mult (probabil între 80 și 100 de kilograme). Mai mult, era o sarcină grea şi din punct de vedere psihologic, căci era plin de sudoare și de sânge. Iar dacă prietenele lui Hristos, care erau de față (Maria lui Iacov și Maria Salomeea, Maria Magdalena, poate și altele), au ajutat-o să îndure chinurile Lui, aceste femei nu aveau capacitatea fizică să ducă la capăt o asemenea sarcină. Ioan, care era și el de față, era foarte tânăr, rezervat și mai degrabă timid, și nu putea să le ajute prea mult. Din fericire, Tatăl ceresc le rânduise pe toate pentru Fiul Său mult iubit, care tocmai Își dăduse viața pentru a mântui neamul omenesc. Doi bărbați de seamă vor veni și vor face toate cele cuvenite pentru această slujbă de înmormântare: Iosif din Arimateea și Nicodim, purtătorul de mir.
Iosfi din Arimateea10 era un membru „eminent” al Sinedriului. Mare proprietar de pământuri în Arimateea11, era bogat și respectat pentru înțelepciunea și bunătatea sa („om drept și bun” – Lc 23, 50). În plus, era ucenic al lui Hristos, „în taină, de frica evreilor” (In 19, 38), ca și prietenul său Nicodim.
Nicodim, purtătorul de mir12, era șiel membru al Sinedriului și ucenic al lui Iisus în taină (venise la El noaptea, pentru a-I pune întrebări – In 3, 1-21). Era fariseu și dascăl al Legii, rabbi (In 3, 10). Prieten al lui Iosif din Arimateea, era și el un mare proprietar de pământ, deci foarte bogat. Nicodim I-a luat în mod făţiş apărarea lui Iisus dinaintea Sinedriului (In 7, 50-53). Este interesant să vedem că și un fariseu putea să creadă în Iisus și să ducă o viață sfântă.
Iosif din Arimateea ia lucrurile în primire. Tradiția spune că reușise împreună cu Nicodim să se strecoare în apropierea Crucii (erau persoane importante, cunoscute de romani), împreună cu Maria și cu uceni-țele. Imediat după moartea lui Hristos, se duce la Pilat și îi cere „cu îndrăzneală” trupul lui Iisus, probabil în numele Mariei, mama lui Iisus. Între Golgota și fortăreața Antonia, unde își avea reședința Pilat, erau 400-500 de metri (și cum bărbații din vremea aceea purtau haine lungi, le era greu să alerge…). Era un lucru foarte curajos din partea lui și riscant, căci se arăta public ca ucenic al lui Hristos, fiind el o persoană cunoscută, după cum observă Sfântul Ioan Gură de Aur13. Pilat „se miră că Iisus murise deja”. Avea tupeu!14 Nimeni, niciodată, nu a suferit ca Iisus. Dar trebuia să verifice. Şi îl cheamă pe sutaș, care confirmă moartea lui Hristos (i-a străpuns el însuși inima). Atunci Pilat îi dă lui Iosif trupul lui Iisus, probabil datorită notorietății sale (fiind un membru important al Sinedriului).
Este un eveniment important, căci dacă Iosif nu ar fi făcut asta (în locul Mariei, căreia nu îi era cu putinţă), şi cum Legea nu îngăduia ca trupurile răstigniților să rămână pe cruce în timpul sabbatului15, s-ar fi putut foarte bine ca membrii Sinedriului să-L ceară de la Pilat și să-L arunce într-o groapă comună (sau la gunoi). Sfântul Iosif, luminat de Duhul Sfânt, a apărat preasfântul trup al lui Hristos de profanarea celor ce-L urau chiar și după moartea Sa (cf. Mt 27, 64). De îndată Iosif se îngrijește de giulgiurile de înmormântare (giulgiu, mahramă, fâșii de pânză), punându-i pe slujitori să le cumpere, în timp ce Nicodim se îngrijește de miresme. Acești bărbați bogați aveau case somptuoase la Ierusalim, cu servitori.
Apoi, trebuia să se facă pogorârea de pe cruce, lucru foarte greu, care cerea prezența a mai mulți bărbați (puternici) și mult material (scări, clești, targă, giulgiuri...). Cum Iosif și Nicodim aveau mulți slujitori, e posibil să fi venit cu aceștia (mai ales pentru a căra cele de trebuință). Dr. Barbet16 estimează că era nevoie de cel puțin 5 bărbați pentru a-L pogorî pe Hristos de pe Cruce și pentru a-L transporta până la mormânt (Evanghelia nu menționează decât 3).
Cei care răstigneau erau călăi profesio-niști (soldații romani nu se ocupau de aceste treburi josnice) și în general tot ei îi dădeau jos pe răstigniți (iar familiile îi plăteau). Cert e că Iosif și Nicodim nu au făcut apel la acești călăi, lucru care ar fi fost o profanare; au pogorât ei înșiși trupul lui Hristos de pe Cruce („au luat trupul lui Iisus...” – In 19-40). Ei săvârșesc deci această slujbă funerară, ajutați de Sfântul Ioan și probabil de sfintele femei, cu o imensă reculegere și cu inima zdrobită de durere (Cum să atingi cu mâinile tale trupul mort al Celui care este Viața? E un lucru care depășește înțelegerea, simțămintele și închipuirea.). Maria primește, desigur, în brațele ei trupul Fiului său, după cum vedem în operele numite pieta17, în Apus și pe icoane, mai ales pe antimisele18 și epitafurile19 ortodoxe. Tradiția spune că ea e cea care i-a scos cununa de spini lui Iisus de pe cap și i-a aranjat părul. Este aproape sigur că atunci s-a pus pe fața lui Hristos o „mahramă”, pentru a-i șterge sudoarea, murdăria (Iisus căzuse de mai multe ori la pământ, pe drumul spre cruce) și mai ales sângele. Însă cum problema mahramei este dificilă și controversată, o vom aborda mai încolo, după ce vom vorbi despre giulgiu.
Unde să se pună sfântul și neprețuitul trup al lui Iisus? Era imposibil să se caute un loc de înmormântare într-un timp atât de scurt, cu atât mai mult cu cât Maria nu era bogată. Duhul Sfânt se îngrijise însă de toate. Dreptul roman și Legea lui Moise nu îngăduiau să fie înmormântați morții în cetate. Or, tocmai în apropiere de Golgota se găsea un cimitir. Locul Golgotei era pe o fostă carieră de piatră, părăsită în secolul I î.Hr., în mijlocul căreia se găsea o stâncă de calcar20 care slujea drept loc de execuție (Calvarul). Restul fusese transformat în grădini terasate. Iar în stâncile de piatră care ieșeau din pământ bogătașii Ierusalimului își săpau morminte (grote funerare). Așa făcuse și Iosif din Arimateea, căci evreii evlavioși voiau să odihnească la Ierusalim, în apropiere de Templu (cunoșteau prorociile și mai ales pe a lui Zaharia, care prorocise venirea Domnului la sfârșitul vremurilor, pe muntele Măslinilor21). Iosif săpase nu de multă vreme un mormânt pentru el însuși. Sfântul Matei, Sfântul Luca și Sfântul Ioan vorbesc despre un „mormânt nou, săpat în stâncă, în care nu mai fusese nimeni îngropat”. Este vorba deci despre un mormânt proaspăt, unic, care nu mai adăpostise niciun mort (Dumnezeu nu a creat moartea). Aceste morminte erau grote săpate în stâncă, aveau o intrare joasă, iar în centru o masă de piatră (zisă „piatra ungerii”), pe care se pregăteau trupurile. Mai existau înăuntru și numitele loculi, nişte nișe funerare (cavități) săpate în peretele stâncos pentru a aşeza în ele trupurile celor adormiți. Însă mormântul acesta nu avea decât o singură nișă22: Duhul Sfânt îl prevăzuse exclusiv pentru trupul lui Hristos (și pentru veșnicie, căci va rămâne un semn al iubirii nespuse a lui Hristos pentru toți oamenii, ca și stigmatele Sale). Iosif îi oferă Mariei mormântul, pentru Fiul său. Trupul lui Hristos este pus pe o targă și transportat până la mormânt, care se găsește la 45 de metri de Golgota. Pentru a purta trupul unui bărbat de acea talie era nevoie de cel puțin patru oameni. Trupul Domnului este pus pe masa de piatră care se găsea în anticamera grotei funerare, şi se aprind făclii, pentru că era foarte puțină lumină. Apoi trupul va fi „îmbălsămat”23, adică uns în întregime cu miresme. Nicodim este cel care le-a adus și le-a dăruit: „o sută de livre de mir și aloe”, o avere pe atunci. Livra romană cântărea 326 de grame, deci 100 de livre cântăreau 32,6 kilograme. Miresmele erau un fel de alifie făcută dintr-un amestec de mir24 și de aloe25, cu un liant uleios, care trebuia frământat și amestecat mult timp, era foarte costisitoare și cu ea se ungea trupul în întregime. Erau necesare aproximativ 30 de kilograme pentru un cadavru. Era vorba de un tratament mortuar de lux, rezervat personalităților (marii preoți, prinții și oamenii foarte bogați). Scopul era împiedicarea (sau întârzierea) putrezirii trupurilor moarte, alungarea insectelor și mai ales a mirosurilor pestilențiale de carne putrezită.26 Nu se putea concepe ca trupul mort al lui Hristos să intre în putrefacție și să împrăștie mirosul urât al lumii căzute. Acești bărbați purtători de mir erau proroci, după cum vor fi și sfintele femei în dimineața de Paște.
După ce au uns trupul lui Iisus pe masa funerară l-au înfășurat într-un „giulgiu27 curat28”, care acoperea trupul în întregime (după obiceiul evreiesc) și era pliat la nivelul capului. Acest giulgiu a ajuns până la noi şi se păstrează la Torino.29 Este vorba despre un giulgiu funerar evreiesc din in, lung de 4,37 metri și larg de 1,11 metri, pe care se află imaginea trupului lui Hristos mort, [imprimată] pe ambele părți, şi din față și din spate. Căci strălucirea luminii necreate în trupul lui Hristos, adusă de Duhul Sfânt în clipa Învierii Sale, a gravat imaginea trupului pe giulgiu ca pe o placă fotografică, imagine desăvârșită și de neșters pentru veșnicie. S-au găsit urme de mir și de aloe pe giulgiul de la Torino. Este relicva cea mai de preț a lui Hristos care există pe pământ. Ea a îngăduit oamenilor de știință și bibliștilor să ajungă la o cunoaștere precisă a aspectului fizic și fiziologic al lui Hristos, dar și a Patimilor Sale. Iar aceste date științifice confirmă şi Evanghelia și tradiția. Apoi au legat totul cu „fâșii de pânză”, nişte bucăţi lungi de in, destinate să țină giulgiul în jurul trupului, pentru când cadavrul trebuia deplasat.
Acum trebuie să abordăm problema dificilă a Mahramei lui Hristos. Obiceiul evreiesc era ca fața răstignitului să fie acoperită de o mahramă, un fel de batistă mare care se aşeza pe chip și uneori pe tot capul, spre a se putea șterge sudoarea30, sângele, saliva și alte secreții naturale, pentru ca mortul să aibă o față mai omenească, mai puțin tragică. Evangheliștii nu vorbesc despre ea când descriu punerea în mormânt. Însă Sfântul Ioan vorbește despre mahramă atunci va merge la mormânt împreună cu Petru şi cu Maria Magdalena, în dimineața de Paști. Petru intră în mormânt și vede „giulgiurile [funerare] puse jos [pe banca funerara din loculus]; iar mahrama,care era pe capul Său, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată la o parte, într-un loc” (In 20, 6-7); Sfântul Luca spune că Petru „vede giulgiurile singure” (Lc 24, 12). O dificultate vine din faptul că termenul grec ta othonia poate însemna „fâșii de pânză”[funerare] sau „giulgiuri”[funerare].31 Sfântul Ieronim a tradus acest termen în latină prin linteamina, care înseamnă „giulgiuri”[funerare]32. Asta explică de ce Sfântul Ioan nu vorbește despre giulgiu („giulgiurile”, adică giulgiul și fâșiile de pânză).
Cât despre mahramă, menționată în special de Sfântul Ioan, care o văzuse la punerea în mormânt, se pare că nu a fost lăsată pe trupul lui Iisus împreună cu giulgiul (după cum cred unii), din motive rituale. Trupul celui adormit trebuia înfășurat într-un giulgiu „curat” (în sens ritual), or mahrama nu era numai „murdară” (de secreții diverse și praf), ci și impură, pentru că era plină de sânge (orice scurgere de sânge era considerată impură de Legea lui Moise). Mai mult, ea își îndeplinise funcția de a curăți chipul lui Hristos și de a-I șterge sângele; nu mai era deci de niciun folos. Dar Iosif și Nicodim au pus-o cu grijă într-un colț, pentru că avea pe ea scumpul sânge al lui Hristos. De ce spune Sfântul Ioan că este „înfășurată”, ceea ce este surprinzător pentru o țesătură mică, pe care ar fi trebuit mai degrabă să o „întocmim”? Cum să întocmești însă o batistă plină de sânge? Janice Bennet33 propune un motiv interesant: mahrama fusese înfășurată în jurul capului lui Hristos, pe tot timpul transportării trupului Său până la mormânt, și poate înnodată în creștetul capului. E posibil şi să fi fost lăsată ca atare, de unde aspectul ei „înfășurat”, cu atât mai mult cu cât timpul era puţin.
Oricum ar sta lucrurile, această mahramă,Sfânta Mahramă a lui Hristos, a ajuns până la noi şi se păstrează la Oviedo34, în nordul Spaniei. Măsoară 83 x 53 de centimetri, este din in, are o ţesătură obișnuită și culoarea albă, poartă urme de lichid [serum] și de sânge, același sânge ca cel de pe Sfântul Giulgiu de la Torino și de pe Sfânta Cămașă de la Argenteuil (grupa de sânge AB). Este aproape sigur faptul că a stat pe chipul lui Hristos și a fost prinsă de părul Său cu un ac (ale cărui găuri s-au găsit în țesătură) la pogorârea de pe cruce și în timpul drumului până la mormânt (probabil vreme de 5 sau 10 minute).Dar epuțin probabil să fi fost lăsată pe chipul Său împreună cu giulgiul, căci, dacă ar fi fost așa, chipul lui Hristos s-ar fi imprimat şi pe ea ca pe giulgiu. Această mahramă a fost studiată șființific: s-a constatat o corespondență între petele ei de sânge și cele de pe Giulgiul de la Torino (sunt 70 de puncte de coincidență între petele vizibile pe mahramă și cele de pe giulgiu). Trebuie să mai spunem şi că această mahramă, atestată de Evanghelie, nu are nici o legătură cu mahrama Veronicăi, despre care vorbeşte tradiția.35
Toate giulgiurile mortuare care au atins trupul lui Hristos erau de in. Țesătura de in, în întregime vegetală, căci nu putea fi amestecată cu lâna, care este de origine animală (Deut 22, 11 și Lev 9, 19), era frumoasă, rezistentă, luxuoasă și aproape că nu putrezea. Toate veșmintele marelui preot al Templului trebuiau să fie din in (din „lin fin țesut”), până și dedesubturile (Ieș. 28 și 39). Lucrul acesta ne îngăduie să spunem că Hristos a fost ucis ca un rob (pe Cruce), dar a fost pus în Mormânt ca un mare preot (Isaia, 53, 8 prorocise: „Mormântul Său a fost pus printre cei mari.”).
În sfârșit, scumpul trup al lui Hristos este depus într-un „loculus”, o cavitate săpată în stâncă, un fel de bancă funerară. Toate acestea se petrec la lumina făcliilor, din pricina întunericului. Numai cei trei bărbați, Iosif, Nicodim și Ioan, puteau încăpea în acest spațiu strâmt; probabil împreună cu Maria, înlăcrimată și rugându-se (celelalte sfinte femei stăteau probabil la intrarea în mormânt).
Maria, mama lui Iisus și Maica Domnului, este zdrobită, nimicită, sfâșiată de durere. Vrea să atingă trupul fiului său, rănit și zdrobit, plin de sudoare și de sânge, mai ales că a văzut rana deschisă de la lovitura de lance care I-a străpuns inima (7 centimetri, după imaginea de pe Sfântul Giulgiu). Prorocia Sfântului Bătrân Simeon se împli-nește36: inima sa de mamă este străpunsă, căci trăiește lăuntric Patimile Fiului și se împărtășește cu ele. Slujba bizantină a „Prohodului”, de fapt Plângerile Mariei (și ale Bisericii) lângă trupul lui Hristos pus în mormânt (care se cântă în seara din Vinerea Mare, dinaintea mormântului, pe care a fost pus epitaful), este o capodoperă liturgică prin care putem simți ce au trăit Maria, sfintele femei, Ioan, Iosif și Nicodim în acel moment crucial, tragic, în care toată înțelegerea omenească amuțește.
Bărbații rostogolesc piatra mormântului, care este foarte grea. Sfintele femei o aduc pe Maria, năucită, în Foișor. Se lasă seara: cele trei stele care vestesc începutul Sabbatului vor străluci curând (Sf. Luca zice: „se lumina spre sâmbătă” – Luca 23, 54). Viața profană se întrerupe.
Însă această istorisire sfântă nu se oprește aici. „A doua zi” (Mt 27, 62), adică sâmbătă dimineață, la începutul zilei sabbatului, „marii preoți și fariseii, adică membrii Sinedriului, se duc la Pilat, lucru care este o încălcare a sabbatului (ei, care Îi tot reproșau lui rabbi Iisus că încalcă sabbatul...37). Nu le ajunge că L-au osândit la moarte pe singurul om drept și bun, Iisus Hristos, că L-au dat pe mâinile păgânilor, pentru a-L chinui, pentru a-L ucide; vor mai mult. Aşa că îi cer lui Pilat să pună pază la Mormânt „până a treia zi”, pentru că „amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: după trei zile Mă voi scula. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.”. Îl urmăresc pe Hristos cu ura lor până și în moarte, fără respect pentru Cel adormit, nici pentru familia Lui (Maria). Satana vrea mereu mai mult. Crede că a câștigat și ar vrea să șeargă până și pomenirea lui Iisus, ca să-I ia locul dinaintea oamenilor. Ne dăm seama în felul acesta că nelegiuiții și perverșii vor mereu să-și însușească istoria, pentru a-și asigura o faimă post mortem. Omul căzut este de o prostie care nu poate decât să întristeze.
Pilat este excedat de ceea ce consideră el ca fiind „treburi evreiești”, certuri între evrei. Pentru statul roman, povestea este încheiată. Descurcați-vă între voi, „aveți strajă, mergeți și întăriți cum știți”. Pilat le dă voie evreilor să păzească Mormântul lui Hristos timp de trei zile. Își vor mușca mâinile! Un slujbaș vine să pună pecetea marelui preot pe piatra care închide Mormântul38, iar o parte din paza Templului îl străjuiește (nu soldații romani). Cum au știut membrii Sinedriului unde se găsea Mormântul lui Hristos? Se poate să le fi spus Iosif (era membru al Sinedriului), dar ei aveau iscoade peste tot în Ierusalim.
Însă această ultimă insultă adusă lui Hristos-Dumnezeu se va întoarce împotriva membrilor Sinedriului şi împotriva lui Satana, după cum observă Sfântul Efrem Sirul.39 Într-adevăr, prin lovitura de lance a sutașului, validată de guvernatorul roman, reprezentant al împăratului, lumea întreagă a avut dovada morții lui Hristos: trupul lui Hristos mort este depus într-un mormânt pecetluit și străjuit de oamenii Sinedriului, cu îngăduința statului roman (care este chezașul său juridic). Totul a fost făcut în bună regulă din punct de vedere politic și religios. Este o dovadă istorică. În 33 de ceasuri40 Hristos va învia, trecând cu trupul Său îndumnezeit prin piatra mormântului, fără a atinge pecețile (îngerul va da la o parte piatra pentru sfintele Mironosițe). Apoi Se va arăta viu la sute, poate chiar la mii de oameni. Nimeni nu va putea spune că nu a murit cu adevărat, cum vor crede anumiți eretici, nici că trupul Său a fost furat41 (după cum membrii Sinedriului și evreii vor răspândi zvonul, „până în ziua de astăzi” – Mt 28, 15). Minunatele tropare bizantine de la slujba Învierii (Octoihul)42 insistă mult asupra „Mormântului pecetluit”, care constituie o dovadă: Dumnezeu a ieșit El Însuși din mormântul pecetluit, prin atotputernicia Sa, fără intervenție omenească sau îngerească. Iar faptul că acest mormânt nu fusese folosit mai înainte și că nu conținea decât un singur trup mort, ştiindu-se al cui este, va împiedica să existe vreo îndoială asupra persoanei Celui care va învia, după cum cu dreptate observă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Am ajuns la capătul acestei lungi exegeze a Patimilor și a morții lui Hristos. Ceea ce a trăit Omul-Dumnezeu Iisus depășește puterea de înțelegere și închipuirea omului. Smerenia și bunătatea lui Dumnezeu trec dincolo de putinţa noastră de a înțelege și de a ne imagina. Cuvintele și imaginile ne lipsesc. Din fericire, Hristos nu a făcut decât să „atingă în treacăt” moartea: în trei zile va învia. Suntem precum cei 11 Apostoli: nu am fi putut suporta mai multe. Cu Maria, Maica Domnului, putem să strigăm: Hristos va învia!
Postfață
Mormântul lui Hristos se află la locul lui, acelaşi, în Ierusalim, și este centrul Bisericii universale, al lumii, al universului și al întregii creații. Tatăl ceresc nu a îngăduit să fie distrus de necredincioși. Aflându-se în catedrala patriarhului ortodox de la Ierusalim, lucru normal, pentru că el este episcopul locului, mormântul stă sub paza tuturor confesiunilor creștine „apostolice”43, ceea ce este probabil o prorocie a întoarcerii Bisericii la unitatea ei dintâi. Mai mult, mormântul se găsește într-un oraș și o țară care sunt majoritar evreiești și musulmane, ceea ce este o prorocie a întoarcerii lui Israel la Mesia al său, Iisus din Nazaret, și a convertirii musulmanilor, care sunt ieșiți dintr-o sectă eretică iudeo-creștină, în secolul al VII-lea. În fiecare an, de Paști (în Sâmbăta Mare), are loc Minunea Sfintei Lumini, adică a pogorârii focului dumnezeiesc care aprinde în chip minunat candela de pe mormântul lui Hristos, amintind că lumina necreată a înviat trupul lui Iisus. Iar această minune se săvârșește exclusiv în prezența episcopului sau a patriarhului ortodox al Ierusalimului, care transmite focul celorlalți creștini, conform cu ecleziologia Bisericii una din primul mileniu.
Cu toate că Tatăl ceresc ne lasă libertatea de a crede sau nu în Fiul Său, Iisus Hristos, El este și rămâne Stăpânul. Ceea ce a voit și a hotărât se împlinește, orice s-ar întâmpla. Aceasta este mângâierea celor drepți.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team