Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Patericul este o carte care se citește neîncetat cu aceeași ardoare. Experiențele părinților pustiului din Egipt au rămas o pildă pentru viața oricărui creștin și sunt de folos nu doar spre a vedea un mod de viețuire, ci mai cu seamă pentru a evidenția o modalitate inedită în lucrarea mântuirii, chiar şi în cele mai potrivnice condiții. Despre modul cum se raportau părinții din Pateric la aproapele, la Biserică și la misiunea ei în această lume, despre rugăciune, dar și despre sfârșitul vieții, am stat de vorbă cu Paul Siladi, profesor doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca.
Cum vedeau ideea de misiune părinții din Pateric?
Misiunea Bisericii cred că este un subiect despre care avem cu toții o idee, chiar dacă această idee nu este la fel de clară pentru toată lumea. Și pentru că se întâmplă, printre altele, să predau misiologie, am senzația că nu întotdeauna știm cu precizie ce este misiunea Bisericii. Când vorbim despre părinții deșertului, misiunea este înțeleasă diferit. Părintele Dumitru Stăniloae, într‑un text publicat undeva pe la începutul anilor ’80, vorbește despre mărturia prin sfințenia vieții ca fiind „calea regală a mărturiei Bisericii”, adică misiunea Bisericii prin definiție. Aceasta poate fi văzută cu cea mai multă claritate la părinții deșertului. Pentru ei, misiunea nu este o cale exterioară, este o cale interioară. Adică pentru părinții deșertului misiunea nu înseamnă să iasă în lume. Dimpotrivă! Misiunea pentru ei a însemnat să iasă din lume și de acolo să iradieze cu foarte multă forță. Și nu cred că este deloc întâmplător faptul că astăzi, după atât de mult timp, ne uităm la ei ca la niște lumini călăuzitoare. Cu cât s‑au izolat mai mult, cu cât au fugit mai mult de aglomerările urbane, cu atât lumina pe care au ajuns să o reverse înapoi asupra lumii a fost mai strălucitoare și se vede încă, poate cu mai multă claritate acum, la 1500 de ani distanță, decât s‑a văzut atunci. Rezumând, aș zice că misiunea părinților deșertului a fost misiunea de a se sfinți ei înșiși, de a se curăți ei înșiși, pentru ca în felul acesta să izbăvească lumea în lăuntrul lor, să cuprindă în lăuntrul lor, în rugăciune, întreaga lume și în felul acesta să o răscumpere.
Vorbiți foarte frumos despre această cuprindere a lumii de către cel ce a cunoscut‑o, dar a fugit de ea. În Pateric aflăm foarte multe povestioare și întâmplări ale monahilor care fugeau, pentru prima dată, la câțiva kilometri de oraș. Apoi, treptat, fugeau și mai departe. Dar legătura cu lumea nu era ruptă, pentru că munceau pentru a se întreține. Această cuprindere a lumii are două componente: de despărțire, dar și de rămânere. Ce înseamnă această cuprindere a lumii? Am în vedere o cuprindere în condițiile în care unele mănăstiri începeau să ridice ziduri.
Dacă vom lua Patericul, colecția alfabetică, primul lucru care cred că șochează cititorul este că există o diversitate incredibilă, că părinții deșertului, deși erau cu toții monahi, nu erau câtuși de puțin trași la indigo. Există călugări izolați, iar cel mai cunoscut exemplu este al avvei Arsenie (unii ziceau chiar că ar fi mizantrop). Avva Arsenie primește acel cuvânt de la Dumnezeu, care se repetă: „fugi, taci, liniștește‑te”. Sau „fugi de lume și te vei mântui”. Iar avva Arsenie se izolează. În momentul în care vine Teofil, Arhiepiscopul Alexandriei, împreună cu un dregător, să îi ceară sfat, reacția avei Arsenie este următoarea: „dacă îți spun un cuvânt, îl vei ține?”. Iar când dregătorul îi răspunde „da, îl voi ține”, avva Arsenie spune: „oriunde veți auzi că este Arsenie, să nu vă apropiați”. Aceasta este o atitudine. La polul opus se găsește atitudinea avei Moise Arapul, un etiopian renumit pentru forța lui fizică, sclav care evadase de la stăpânii săi pentru a deveni tâlhar în deșert, și care, după convertire, devine unul din cei mai primitori și mai generoși oameni, dispus chiar să încalce regulile stabilite pentru monahii din Sketis de dragul celor care veneau să‑l viziteze. Și iată, avem doi poli opuși, foarte diferiți: Arsenie, un nobil, şi Moise, un tâlhar care fusese sclav, care evadase. Așadar, un background social și cultural extrem de diferit, și atitudini diferite, care nu se leagă. Mai departe, avem călugări care se așează într‑un loc: la avva Antonie cel Mare, de pildă, există un cuvânt: „în orice loc te vei așeza, să nu‑l părăsești degrabă”. Și, în aceeași colecție alfabetică, aflăm monahi girovagi, iar despre un alt călugăr ni se spune că în momentul în care își zidea o chilie nu apuca să se usuce vopseaua pe cerceveaua ferestrei pentru că el şi pleca. Așadar, exemplul pe care l‑ați evocat este, în primul rând, exemplul avei Antonie cel Mare, la care vedem o retragere progresivă. În fiecare etapă majoră a vieții sale el înaintează tot mai mult în deșert. Oamenii aceștia, chiar dacă se izolează de lume fizic și încearcă (încă un pas mai departe) să își scoată lumea din gânduri, pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu, nu reneagă lumea, ci o păstrează în rugăciune. Acesta este, cred, modul în care izolarea nu înseamnă un refuz al lumii pur și simplu, pentru că ar fi un act de‑a dreptul eretic. Și atunci ce înseamnă cuprinderea lumii?
Cuprinderea lumii înseamnă, cred, ceea ce spune ava Macarie Egipteanul. Există o apoftegmă teribil de frumoasă despre ava Macarie. Despre bătrânul acesta se spune că a devenit Dumnezeu pământesc, pentru că acoperea păcatele oamenilor, adică în momentul în care vedea un păcat era ca și cum nu‑l vedea. Ajunsese să aibă o dragoste față de lumea întreagă similară iubirii pe care Dumnezeu o revarsă asupra întregii creații, și în mod special asupra oamenilor. Și asta ne arată tocmai faptul că, ieșind din lume, aceștia nu sunt resentimentari, nu detestă lumea, nu o blestemă, ci o asumă, o cuprind în inima lor și în felul acesta o duc înaintea lui Dumnezeu și cer mântuirea lumii întregi. Rugăciunile pe care le avem în Biserică sunt foarte multe dintre ele rugăciuni de inspirație monastică, și cred că ar fi interesant să vedem de câte ori cerem, în diferite forme, harul lui Dumnezeu pentru lumea întreagă, în cultul Bisericii noastre.
Spuneați la un moment dat că apar mănăstirile care ridică ziduri. Zidurile acestea sunt doar fizice. Zidurile fizice nu înseamnă că lumea este repudiată. Spre exemplu, în Noul Testament avem o anumită ambivalență a lumii. Lumea este văzută, pe de o parte, ca dar luminos al lui Dumnezeu (lume și lumină, în limba română, au o etimologie comună), iar pe de altă parte lumea aceasta este căzută, se găsește sub dominația răului și este refuzată. Cred că discernământul acesta, separația dintre ele două sensuri ale lumii este un act ascetic, un act de discernere, de deosebire, de discriminare, pe care fiecare dintre călugării deșertului şi marii părinți îl fac în inima lor; în felul acesta cred că pot ei să purifice lumea. Lumea pe care ne‑o oferă după aceea este o lume curățată, este o lume transparentă, pentru Dumnezeu. Iar transparența aceasta se vede în fiecare dintre cuvintele lor înțelepte, pe care le citim în Patericul Egiptean.
Cât de mare poate fi inima lui monah?
Există un cuvânt pe care încă nu mi l‑am lămurit, dar care m‑a șocat încă de la prima lectură. Un bătrân zice așa: „oricine are inimă, se poate mântui”. Dacă oricine are inimă şi se poate mântui, cu siguranță cei desăvârșiți au o inimă suficient de mare să cuprindă lumea întreagă. Poate că acesta este semnul, căci nu degeaba rugăciunea aceasta pentru lumea întreagă, pentru Adamul total, este un semn al celor desăvârșiți.
„SĂ POȚI ÎMPĂRTĂȘI CREDINȚA CHIAR ÎN MOMENTELE TALE DE CRIZĂ, SĂ POȚI ÎNMULȚI DRAGOSTEA CELOR DIN JURUL TĂU ÎN MOMENTELE TALE DE USCĂCIUNE.”
Putem găsi şi aici rădăcinile rugăciunii inimii? În sensul că din inimă ies toate lucrurile care ne definesc? Din inimă ies lucrurile rele, dar și cele bune. Inima ne arată dragostea, dar și ura față de aproapele sau departele nostru.
Inima este un câmp de război. Nu cred că este acolo un spațiu care să se numească „no man’s land”, este o linie foarte fină care desparte binele de rău și războiul se poartă necontenit. Curățirea inimii are în primul rând, cred, scopul de a face loc. Câtă vreme inima este plină de mizerie, de gânduri rele, de tulburări nu există loc pentru altceva; abia după ce este curată devine ea un receptacol bun pentru harul lui Dumnezeu, care lărgește inima, într‑atât ajunge să cuprindă întreaga lume. Și asta este, până la urmă, cred, foarte pe scurt și foarte comprimat, experiența ascetică a monahilor: curățirea inimii și după aceea lărgirea ei, așa încât să‑i cuprindă pe toți și să‑i ducă înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Lucrul acesta începe de la experiența proprie, pentru că, de multe ori, ieșirea în afară, zic părinții, este o formă de fugă de sine. În momentul în care încerci să‑i convertești pe ceilalți fără să fi apucat tu însuți să te cureți pe tine este riscant. Ama (Maica) Sincliticlia, una din maicile Patericului Egiptean, zice că a încerca să îi povățuiești pe ceilalți, să îi înduhovnicești pe ceilalți fără ca tu însuți să fi apucat să faci ceva din lucrurile pe care le propui lor e ca și cum ai avea o casă putredă; tu îi inviţi pe prietenii tăi înăuntru, iar casa se prăbușește peste toți. Dar aici iar e foarte interesant, căci vă ziceam de viziunile acestea diverse. E foarte interesant: avva Pimen zice că cel care spune, dar nu face, este asemenea unei fântâni cu apă bună care îi curăță și îi adapă pe toți, dar fără ca pe sine însuși să se poată adăpa și curăți. Așadar, varianta aceasta este ceva mai optimistă, pentru că de fiecare dată când încep să vorbesc despre pericolele pe care le are propovăduirea și încercarea de a‑i sfătui pe ceilalți fără ca tu însuți să fi fost curățit – îmi vorbesc mie, în primul rând – mă ia deznădejdea și mă întreb ce rost mai are ce fac eu aici. Și atunci găsesc acest cuvânt al avvei Pimen, foarte folositor și care dă nădejde inclusiv celorlalţi. Fără să fi reușit să pună în practică lucrurile și întregul tezaurul pe care‑l găsește la părinții ascetici, cuvintele acelea sunt bune, sunt folositoare și îi pot hrăni, adăpa și curăți pe ceilalți, chiar dacă tu însuți nu reușești să te adapi din ele și să te curățești. Există o nădejde, și atunci devin parcă mai actuale cuvintele celebre ale monahului Nicolae Steinhardt: dăruind vei dobândi. Ajungi să poți împărtăși credința chiar în momentele tale de criză, să poți înmulți dragostea celor din jurul tău în momentele tale de uscăciune.
„ÎN FAȚA ABSOLUTULUI OMUL ESTE INSIGNIFIANT.”
Aș reveni un pic la personalitățile pe care le întâlnim în Pateric. Oameni cu background foarte diferit, care și‑au luat inima în dinți și au plecat în pustie. Am putea vedea în lucrul acesta o vocație a lor? Deşi cu background‑uri diferite, mare era disponibilitatea inimii lor de a se lăsa seduși de har și de cuvintele Mântuitorului, de a‑și asuma în primul rând acest vot al ascultării. Ar putea această vocație să se împace cu ideea că pe patul de moarte părinții din Pateric nu vorbesc de regrete, ci de faptul că ar mai fi fost mult de lucrat, că dacă ar fi avut încă o oră tot s‑ar fi pocăit? Misiunea vieții lor am putea spune că e de‑a dreptul intrigantă: te pregătești toată viața și la finalul bătăliei (căci monahii au fost asimilați cu o oștire), când simți că, totuși, e trecerea dincolo, spui: dacă aș mai fi avut un ceas, parcă tot asta aș fi făcut. Nedeplinătatea, nu a misiunii, ci a făptuirii, parcă ar rămâne ca o constantă. Să o vedem într‑un sens bun al cuvântului sau într‑un sens mai amarnic?
Există o diferență de perspectivă. În cazul acestor părinți, cea mai cunoscută relatare de genul acesta din Patericul Egiptean este cea care privește sfârșitul aceluiași avva Arsenie, despre care am pomenit mai devreme: pe patul de moarte ava cerea vreme pentru pocăință. Toți cei din jurul lui îl vedeau luminos, îl vedeau poate chiar desăvârșit. Există, așadar, această diferență de perspectivă care se naște pornind de la repere diferite, pentru că acești asceți, în momentul în care își constată nedesăvâr-șirea, îl au în față pe Dumnezeu. Au în față Absolutul, înspre care poți înainta neîncetat, nesfârșit, asimptotic, cum zicea Petre Țuțea, folosind o expresie din matematică, fără să îl atingi vreodată, pentru că infinitul este fără limită. În fața acestei nelimitări care deschide părinții își constată puținătatea și nedesăvârșirea. Și atunci faptul că mai cer timp de pocăință nu spune foarte multe lucruri despre viața lor păcătoasă, dimpotrivă, spune ceva cred că fundamental despre natura umană creată și limitată: în fața Absolutului omul este insignifiant. Când își constantă propria nimicnicie, mai ales în momentele de smerenie, care sunt întotdeauna consecințe ale harului, în momentele acelea omul cere timp de pocăință și se cufundă tot mai mult în propria lui smerenie, pentru că are în față Absolutul, are în față infinitul.
Pe de altă parte, monahii din jurul acestor asceți le văd progresul duhovnicesc, le văd strălucirea, care, din nou, este conse-cința aceluiași har ce sălășluiește în ei. Atunci putem vorbi de două perspective diferite, fiecare cu partea ei de adevăr și de necesitate. Este fundamental pentru fiecare om, în fața lui Dumnezeu, să‑și asume propria limită și să se smerească, la fel cum este cât se poate de firesc ca în fața celorlalți, în fața părinților îmbunătățiți, să avem ochi cu discernământ, pentru a vedea strălucirea care iradiază din ei.
Cum văd limitele părinții din Pateric?
Smerenia înseamnă, zice ava Sisoe, să te vezi pe tine mai prejos decât toată făptura. Cred că aceasta este limita despre care vorbesc părinții. Este un soi de adâncire în smerenie care merge până la capăt, după modelul lui Hristos. Și, în mod paradoxal, acesta este secretul public, dar și tainic, al desăvârșirii lor. De ce zic că e tainic? Pentru că, deși cunoaștem cuvintele, nu știm locul acela al inimii în care se găsește posibilitatea smereniei. Acolo putem fi conduși doar de har. Raportul acesta dintre har și efortul propriu cred că e foarte bine sintetizat de experiențele agrare. În momentul în care cultivi o bucată de pământ nu poți face o plantă să crească. Poți să‑i asiguri toate condițiile, poți să o cureți, poți să o uzi, dar să faci, în mod real, planta aceea să crească nu depinde de tine. La fel stau lucrurile și cu harul. Există acolo o suveranitate a lui Dumnezeu: noi creem contextul, iar Dumnezeu trimite harul Său atunci când este momentul pe care‑l socotește El cel mai prielnic. Asta este întreaga experiență a părinților. Și atunci, să ajungi chiar acolo, la limita cea mai jos sau cea mai de sus – nu știu care este expresia cea mai bună –, la limita aceasta a smereniei, implică atât efort ascetic, cât și disponibilitate, deschidere față de harul lui Dumnezeu.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team