publicat in Tâlcul Evangheliei pe 2 Ianuarie 2022, 05:18
Hristos vădește învierea și viața „veacului ce va să fie”
(Mt 22, 23-33; Mc 12, 18-27; Lc 20, 27-38)
Această istorisire, care, prin caracterul ei caricatural, ar putea părea umoristică, e de fapt foarte complexă şi trebuie repusă în contextul ei, ca să putem să-i înțelegem adevăratul sens, care nu are de a face cu căsătoria omenească. Ne aflăm între Florii (intrarea mesianică a lui Hristos în Ierusalim) și Cina cea de Taină, preludiul Patimilor Sale. Aceste câteva zile ciudate reprezintă un moment de o tensiune extremă între mai marii iudaismului oficial – Sinedriul – și Iisus, care Se vede atacat fără încetare de dușmanii Săi, aceștia vrând cu orice preț să-L „prindă în cuvânt”, să-L prindă în flagrant delict cu vorbe contrare Legii lui Moise, ceea ce le-ar fi îngăduit să pună capăt celebrității Lui și să-L osândească pentru blasfemie.
Domnul îi înfruntă cu un curaj excep-țional pe cei care-L contrazic, învățând mereu în Templu1. Această scurtă perioadă este extrem de grea pentru Hristos, fiind o formă de pătimire morală înaintea pătimirii Sale trupești. Şi nu afla un pic odihnă și mângâiere decât seara, la prietenii Săi din Betania, unde se afla în siguranță.
„Legea lui Moise”2, temelia credinței evreiești, era de o mare complexitate, pe care numai preoții și cărturarii o puteau stăpâni. Și nu avea forma unui tratat de teologie sistematic: trebuia să fii capabil să faci legătura între pasajele semnificative și cele complementare. Cei care se socoteau a fi reprezentații ei oficiali și exclusivi îi vor întinde deci capcane lui rabbi din Nazaret, pentru a încerca să-L „încolțească”. Două grupuri se vor rândui pentru a-L ispiti pe Iisus fără încetare: saducheii, care reprezentau tagma marilor preoți, și fariseii, în sânul cărora se găseau în general cărturarii, dascăli ai Sfintelor Scripturi. Între două atacuri, Hristos va istorisi pilde de o importanță extremă, toate judecăți ale lui Dumnezeu, înainte-întruchipări ale Judecății celei de pe urmă.
Cea mai mare parte a acestor lupte verbale și a pildelor rostite între ele sunt istorisite de cei trei sinoptici, Matei, Marcu și Luca. Și toți trei indică același context: Domnul tocmai a istorisit pilda vierilor ucigași3dating free app indiahttps://apostolia.eu/index.php/trials-of-osiris-matchmaking-glitch/post dating emailshttps://apostolia.eu/index.php/how-to-tell-online-dating-scams/.
Dacă Dumnezeu se numește pe Sine Dumnezeul acestor trei persoane, înseamnă că acestea sunt vii dinaintea Lui și nu niște amintiri care aparțin istoriei. După cum spune Sf Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu poate fi Dumnezeul celor care nu mai sunt și care, aflându-se în neființă, nu vor învia niciodată [după cum cred saducheii]. Căci nu zice am fost Dumnezeul lui…, ci Sunt Dumnezeu lui..., adică al celor care sunt încă, și care trăiesc.”. Iar Hristos comentează astfel cuvântul Tatălui Său ceresc: „Nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii.”.
Domnul este foarte corect în demonstrațiile Sale. El nu face niciodată o teologie abstractă, El vorbește mereu inimii oamenilor. Şi după ce le-a închis gura celor care Îl contraziceau și nu mai știau ce să spună, pleacă. În timp ce „mulțimile erau uimite de învățătura Lui”. Saducheii nu-L vor asculta: Îl vor osândi la moarte câteva zile mai târziu și-L vor da pe mâna romanilor, care Îl vor schingiui și-L vor ucide. Însă acest cler va dispărea pentru totdeauna; preoția evreiască va dispărea o dată cu dărâmarea Templului, la anul 70 după Hristos8, căci nu mai erau vrednici de a fi preoți. Vor fi înlocuiți de preoții creștini.
Prima învățătură importantă a acestei Evanghelii este că Hristos ne revelează ce este viața „veacului ce va să fie”9, adică viața în Împărăția lui Dumnezeu, unde moartea va fi dispărut pentru totdeauna și unde vom fi „ca îngerii”, adică intimi și apropiați ai Lui Dumnezeu [Dumnezeu este duh, iar îngerii sunt duhuri cerești]; însă cu un trup și un suflet îndumnezeite, căci omul nu are o natură îngerească, nici același destin ca îngerii.
Dar mai sunt încă alte două învățături care se referă la căsătoria pământească, deși nu acesta fusese cu adevărat subiectul discuției.
Hristos le amintește evreilor care Îl contraziceau că Scripturile trebuie citite duhovnicește și nu formal. Porunca dată de Dumnezeu lui Moise (la Deut 25, 5-6) era legată de destinul duhovnicesc al Israelului, acela de a-L zămisli pe Mesia, sau cel puțin de a participa la această zămislire. Era o datorie sacră. Iar când „lanțul” viu s-a întrerupt, datorită sterpiciunii sau a morții, trebuia rezolvată această deficiență. Să ne amintim de uriașa tristețe a lui Ioachim și a Anei, care erau întristați de sterpiciunea lor pentru că nu puteau fi plăcuți lui Dumnezeu, nu puteau participa la întruparea Cuvântului. Aceasta era sublima misiune a lui Israel. Or, când saducheii vin să-L „atace” pe Iisus pe acest subiect, Mesia era acolo, dinaintea lor; asta însemna că porunca dată de Moise nu mai avea de ce să existe: fusese împlinită. Însă, în loc să se preocupe de duh, ei se legau de formă. Certarea lui Hristos este valabilă și pentru noi, creștinii, pentru că reproducem adesea păcatele lui Israel.
Dar Hristos ne dă și o învățătură importantă asupra căsătoriei. Căsătoria, care este exclusiv unirea de iubire sacră între un bărbat și o femeie, este probabil cea mai înaltă formă de iubire care există pe pământ, fiindcă e singura care privește și trupul (viața fizică și trupească), şi sufletul psihic (sentimentele de iubire) și viața spirituală. Însă căsătoria pământească nu este nici absolută, nici veșnică, după cum spune limpede Hristos. Și nu este nici o căsătorie „unică”. Vedem asta în porunca dată de Moise. Lucru valabil și pentru cazul când văduvii sau văduvele se recăsătoresc, ca și pentru toate cazurile în care o căsătorie se dovedește imposibilă sau un eșec10 (Hristos Însuși dă o regulă de despărțire la Mt 5, 31 și 19, 31). A face din asta un absolut, după cum fac anumite confesiuni creștine din cel de-al doilea mileniu, este o greșeală periculoasă și contraproductivă, căci poate falsifica perspectiva căsătoriei creștine și poate îndepărta de ea persoanele cu bunăvoință. Adevărata căsătorie veșnică și unică este cea a Omului cu Dumnezeu, căsătorie duhovnicească. Sf. Pavel exprimă bine acest lucru când li se adresează corintenilor, zicându-le: „v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (2 Cor 11, 2). Iar după Epistola sa către Efeseni, căsătoria pământească este un chip prorocesc al căsătoriei dintre Hristos și Biserică („taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efes 5, 32).
Să nu facem ca saducheii, să nu confundăm viața pământească în lumea căzută și viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.
Note: