Domnul îi înfruntă cu un curaj excep-țional pe cei care-L contrazic, învățând mereu în Templu¹. Această scurtă perioadă este extrem de grea pentru Hristos, fiind o formă de pătimire morală înaintea pătimirii Sale trupești. Şi nu afla un pic odihnă și mângâiere decât seara, la prietenii Săi din Betania, unde se afla în siguranță.

„Legea lui Moise”², temelia credinței evreiești, era de o mare complexitate, pe care numai preoții și cărturarii o puteau stăpâni. Și nu avea forma unui tratat de teologie sistematic: trebuia să fii capabil să faci legătura între pasajele semnificative și cele complementare. Cei care se socoteau a fi reprezentații ei oficiali și exclusivi îi vor întinde deci capcane lui rabbi din Nazaret, pentru a încerca să-L „încolțească”. Două grupuri se vor rândui pentru a-L ispiti pe Iisus fără încetare: saducheii, care reprezentau tagma marilor preoți, și fariseii, în sânul cărora se găseau în general cărturarii, dascăli ai Sfintelor Scripturi. Între două atacuri, Hristos va istorisi pilde de o importanță extremă, toate judecăți ale lui Dumnezeu, înainte-întruchipări ale Judecății celei de pe urmă.

Cea mai mare parte a acestor lupte verbale și a pildelor rostite între ele sunt istorisite de cei trei sinoptici, Matei, Marcu și Luca. Și toți trei indică același context: Domnul tocmai a istorisit pilda vierilor ucigași³, una dintre cele mai înfricoșătoare din Evanghelie, apoi a răspuns strălucit la întrebarea-capcană a fariseilor cu privire la dajdia cezarului.⁴.

„În aceeași zi” (Mt), saducheii⁵ Îl atacă pe Iisus plini de ei înșiși, după cum observă Sfântul Ioan Gură de Aur⁶, căci tocmai le-a închis gura fariseilor. Saducheii erau o castă sacerdotală aristocratică, stăpână pe puterea religioasă evreiască și în strânsă colaborare cu slaba putere regală a Irodianilor, dar mai ales cu adevărata putere politică, cea romană. De fapt, erau funcționari religioși, care propovăduiau o teologie săracă și reducătoare. Cei trei evangheliști fac o precizare importantă asupra lor, fără de care nu am putea înțelege miza discuției: „zic că nu este înviere”. Acest lucru ne poate surprinde, însă marii preoți erau legaliști, voiau să aplice Legea formal și riguros, și respingeau tot ce se cheamă „Toraorală”, adică tradiția.

Aşa că Îi pun o întrebare formală și destul de caricaturală lui Hristos. Legea spunea: dacă un bărbat căsătorit moare fără copii, fratele acestuia se va căsători cu soția lui pentru a-i ridica urmași (Deut 25, 5-6 și Fac 38, 8). Și inventează un „caz de școală”: într-o familie de 7 frați, primul care s-a căsătorit moare fără urmași, iar soția lui se căsătorește succesiv cu ceilalți 6, tot fără urmași; apoi moare și ea. Apoi vine capcana, al cărei scop este de a nega învierea: „La Înviere” [pe care ei o neagă], a căruia din cei șapte va fi femeia, căci toți au avut-o de soție? Domnul va merge drept la țintă, fără a intra într-o dezbatere legalistă inutilă și sterilă. Mai întâi îi ceartă pentru lipsa lor de credință și pentru ignoranța lor duhovnicească: „Vă rătă-ciți…”. Vă înșelați amarnic. Nu ați înțeles nimic din Scripturi: aveți o privire exclusiv formală și nu spirituală asupra Sfintelor Scripturi, pe care Tatăl Meu vi le-a revelat. Și nu știți puterea lui Dumnezeu, care poate învia morții. După acest răspuns fulgerător, fără apel – judecată dumnezeiască – urmează explicația.

La Sf. Luca, Hristos precizează: oamenii se căsătoresc pe pământ („fiii veacului acestuia se însoară și se mărită”). Aceste căsătorii sunt pământești. Însă „la învierea cea din morți, cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela nici nu se însoară, nici nu se mărită, căci nici să moară nu mai pot (au intrat în viața veșnică, în viața în Dumnezeu), căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu”. Domnul dă pe față și respinge viziunea trupească pe care o au ei despre învierea din morți și despre viața ce va să fie în Împărăția lui Dumnezeu. Oamenii s-au făcut ca îngerii, adică duhnovnicești. Sf. Ioan Gură de Aur îl citează pe Sf Pavel: „chipul acestei lumi trece” (1 Cor 7, 31). Lumea nu va mai fi pământească, ci cerească, în lumina necreată a lui Dumnezeu.

Domnul va insista apoi asupra Învierii din morți, care este aspectul esențial al revelației iudeo-creștine. Și dă un argument care ne poate părea surprinzător, nouă, care suntem creștini de 2000 de ani, dar care era grăitor pentru evrei și mai ales pentru marii preoți, adevăratele căpetenii ale Sinedriului și urmașii istorici ai marelui preot Aaron. Hristos Îl citează pe Dumnezeu, Tatăl Său, care spune: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov.” (Ieș 3, 6). Or, atunci când Dumnezeu i S-a arătat astfel lui Moise, în veacul al XIII-lea înainte de Hristos, acești trei patriarhi erau morți de mult, de veacuri întregi, după cum subliniază Sf. Ilarie de Poitiers („atunci acești sfinți patriarhi se odihneau de multă vreme”)⁷.

Dacă Dumnezeu se numește pe Sine Dumnezeul acestor trei persoane, înseamnă că acestea sunt vii dinaintea Lui și nu niște amintiri care aparțin istoriei. După cum spune Sf Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu poate fi Dumnezeul celor care nu mai sunt și care, aflându-se în neființă, nu vor învia niciodată [după cum cred saducheii]. Căci nu zice am fost Dumnezeul lui…, ci Sunt Dumnezeu lui..., adică al celor care sunt încă, și care trăiesc.”. Iar Hristos comentează astfel cuvântul Tatălui Său ceresc: „Nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii.”.

Domnul este foarte corect în demonstrațiile Sale. El nu face niciodată o teologie abstractă, El vorbește mereu inimii oamenilor. Şi după ce le-a închis gura celor care Îl contraziceau și nu mai știau ce să spună, pleacă. În timp ce „mulțimile erau uimite de învățătura Lui”. Saducheii nu-L vor asculta: Îl vor osândi la moarte câteva zile mai târziu și-L vor da pe mâna romanilor, care Îl vor schingiui și-L vor ucide. Însă acest cler va dispărea pentru totdeauna; preoția evreiască va dispărea o dată cu dărâmarea Templului, la anul 70 după Hristos⁸, căci nu mai erau vrednici de a fi preoți. Vor fi înlocuiți de preoții creștini.

Prima învățătură importantă a acestei Evanghelii este că Hristos ne revelează ce este viața „veacului ce va să fie”⁹, adică viața în Împărăția lui Dumnezeu, unde moartea va fi dispărut pentru totdeauna și unde vom fi „ca îngerii”, adică intimi și apropiați ai Lui Dumnezeu [Dumnezeu este duh, iar îngerii sunt duhuri cerești]; însă cu un trup și un suflet îndumnezeite, căci omul nu are o natură îngerească, nici același destin ca îngerii.

Dar mai sunt încă alte două învățături care se referă la căsătoria pământească, deși nu acesta fusese cu adevărat subiectul discuției.

Hristos le amintește evreilor care Îl contraziceau că Scripturile trebuie citite duhovnicește și nu formal. Porunca dată de Dumnezeu lui Moise (la Deut 25, 5-6) era legată de destinul duhovnicesc al Israelului, acela de a-L zămisli pe Mesia, sau cel puțin de a participa la această zămislire. Era o datorie sacră. Iar când „lanțul” viu s-a întrerupt, datorită sterpiciunii sau a morții, trebuia rezolvată această deficiență. Să ne amintim de uriașa tristețe a lui Ioachim și a Anei, care erau întristați de sterpiciunea lor pentru că nu puteau fi plăcuți lui Dumnezeu, nu puteau participa la întruparea Cuvântului. Aceasta era sublima misiune a lui Israel. Or, când saducheii vin să-L „atace” pe Iisus pe acest subiect, Mesia era acolo, dinaintea lor; asta însemna că porunca dată de Moise nu mai avea de ce să existe: fusese împlinită. Însă, în loc să se preocupe de duh, ei se legau de formă. Certarea lui Hristos este valabilă și pentru noi, creștinii, pentru că reproducem adesea păcatele lui Israel.

Dar Hristos ne dă și o învățătură importantă asupra căsătoriei. Căsătoria, care este exclusiv unirea de iubire sacră între un bărbat și o femeie, este probabil cea mai înaltă formă de iubire care există pe pământ, fiindcă e singura care privește și trupul (viața fizică și trupească), şi sufletul psihic (sentimentele de iubire) și viața spirituală. Însă căsătoria pământească nu este nici absolută, nici veșnică, după cum spune limpede Hristos. Și nu este nici o căsătorie „unică”. Vedem asta în porunca dată de Moise. Lucru valabil și pentru cazul când văduvii sau văduvele se recăsătoresc, ca și pentru toate cazurile în care o căsătorie se dovedește imposibilă sau un eșec¹⁰ (Hristos Însuși dă o regulă de despărțire la Mt 5, 31 și 19, 31). A face din asta un absolut, după cum fac anumite confesiuni creștine din cel de-al doilea mileniu, este o greșeală periculoasă și contraproductivă, căci poate falsifica perspectiva căsătoriei creștine și poate îndepărta de ea persoanele cu bunăvoință. Adevărata căsătorie veșnică și unică este cea a Omului cu Dumnezeu, căsătorie duhovnicească. Sf. Pavel exprimă bine acest lucru când li se adresează corintenilor, zicându-le: „v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (2 Cor 11, 2). Iar după Epistola sa către Efeseni, căsătoria pământească este un chip prorocesc al căsătoriei dintre Hristos și Biserică („taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efes 5, 32).

Să nu facem ca saducheii, să nu confundăm viața pământească în lumea căzută și viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.