Scena se petrece imediat după Schimbarea la Față și după vindecarea copilului mut și îndrăcit, deci spre sfârșitul celui de‑al doilea an de misiune al lui Hristos, chiar înainte de urcarea Sa la Ierusalim. Domnul S‑a întors la Capernaum cu ucenicii Săi, după cum spune Sf. Marcu (la 9, 33). Doi dintre Sinoptici istorisesc evenimentul: Sf. Marcu și Sf. Luca.

Punctul de plecare este o remarcă a Sf. Ioan Evanghelistul, vrednică de mirare. El Îi spune Domnului că au văzut un om care alunga demoni în numele lui Iisus, fără a face parte din soborul apostolic, nici dintre apropiații lui Hristos, aşa că l‑au împiedicat a face aceasta, „pentru că nu merge după noi”. Iată o informație interesantă și vrednică de mirare, care ne poate descumpăni și pe noi, aşa cum i‑a descumpănit pe Apostoli.

Știm că existau în Israel, în vremea lui Hristos, exorciști evrei. Îi vedem în Faptele Apostolilor (19, 3), în colonia evreiască din Efes² (Asia Mică), pe când Sf. Pavel se găsea acolo: demonii i‑au sfâșiat, spunându‑le că se temeau de Pavel, dar nu de ei…

Trebuie să amintim că demonii erau atotprezenți în antichitate, pentru că toate cultele păgâne erau culte legate de demoni, după cum va arăta Hristos (care va spune despre „marele zeu” fenician Baal că este Satana, în Mt. 12, 24 și 26). În plus, exista multă magie, ceea ce ne duce cu gândul la vrăjitorii de tot felul. Evreii erau oarecum apărați, pentru că Legea lui Moise – revelație divină – condama orice formă de politeism, dar au fost influențați de celelalte popoare păgâne și învinși (asirienii, babilonienii, grecii și apoi romanii); de aceea s‑au implantat forțat populații păgâne, mai ales în Galileea. S‑ar putea vorbi de o formă de contaminare păgână în Israel. De altfel, se poate observa că Hristos va face multe exorcisme în Galileea și în întregul Israel.

Un exorcism constă în a alunga demonii care fagocitează și prigonesc o persoană (sau care colonizează un loc), prin formule rituale care manifestă o putere dumnezeiască; un exorcism evreiesc trebuia să se facă obligatoriu în numele Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov. Mai mulți proroci din Vechiul Testament au fost mari exorciști, foarte temuți de demoni.

Remarca Sf. Ioan aduce un element de informație interesant, fiindcă arată incredibila popularitate a lui Hristos în Galileea și în întregul Israel, cu mult înaintea apostolatului Său la Ierusalim și a Patimii Sale (cel puțin cu un an înainte). Iisus din Nazaret era cu siguranță personajul religios cel mai cunoscut din Israel. Cu totul nou este că acest exorcism s‑a făcut în numele lui Iisus, lucru care se întâmpla probabil pentru prima dată în istoria omenească. Exorcistul evreu auzise, desigur, vorbindu‑se despre Iisus, căci era cel mai cunoscut rabbi din Israel și minunile Lui Îi adevereau puterea dumnezeiască. Probabil că Îl văzuse pe Domnul făcând un exorcism și își dăduse seama că demonii – duhurile de sub Cer – se temeau de Iisus și Îl ascultau. De ce să nu facă și el la fel? Însă asta nu l‑a făcut, se pare, să devină oficial ucenic al lui Iisus, ceea ce ne arată și că Domnul nu silea pe nimeni și respecta libertatea oamenilor [deși, ca Dumnezeu, știa și cunoștea toate].

Reacția spontană a Apostolilor a fost de a‑l împiedica: nu ai dreptul să faci asta, pentru că nu faci parte din grupul nostru, nu‑L urmezi pe rabbi din Nazaret. Aici Apostolii au o reacție de „clan” cu spirit de grup sectar (întărit de ostilitatea „evreilor”), ca și cum ar fi avut un drept de proprietate exclusivă în ceea ce‑L privea pe Iisus. E oarecum de mirare că nu i‑au spus exorcistului să vină să‑L vadă pe Învățătorul, căci Capernaum era o localitate mică, un sat ceva mai mare. Nu s‑au arătat misionari (încă nu erau la acest nivel).

Răspunsul lui Hristos este imediat și fără apel: „nu‑l opriți”, „căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.”. Cel care face ceva în numele Meu o face prin Duhul Sfânt, chiar dacă nu e conștient de asta, chiar dacă învățătura Mea, doctrina Mea nu i‑au luminat încă mintea. Însă intuiția inimii sale este bună. Astfel, Hristos îi învață „economia”³ duhovnicească și bisericească, aceea de a nu aplica formal și nici uniform principiile și regulile, ci de a ține cont de persoane, de mediu și de împrejurări, spre deosebire de scribi și farisei, care voiau să aplice Legea în mod literal, fără a ține cont de ființe, de inimă, de intențiile adânci și uitând de milostivire. Aici putem admira libertatea suverană a lui Hristos, care este una dintre trăsăturile caracteristice ale purtării Sale de‑a lungul celor trei ani de misiune. El nu „reacționează”, El este. Nu este niciodată condiționat de cele din afară, făptuiește în funcție de inima Sa⁴ omenească unită cu dumnezeirea Sa, din lăuntrul ființei Sale. Iar în această împrejurare este liber față de afecțiunea pe care I‑o arată Apostolii (care credeau că‑L „apără”).

În acest fel, Hristos Își apără ucenicii de sectarism⁵ și de prozelitism⁶, două purtări opuse spiritului Său misionar. Atitudinea Sa corespunde cu ce a spus la începutul propăvăduirii Sale, în același loc, istorisind Pilda Semănătorului: Dumnezeu seamănă și fiecare se cuvine să‑și cultive propriul pământ în timp, cu stăruință. Se poate observa că nu le‑a cerut ucenicilor Săi să meargă să‑l aducă la El pe exorcist, ca să facă din el un ucenic. L‑a lăsat liber. A pus în practică ceea ce tocmai spusese. Cu certitudine că acest om primise o sămânță (dumnezeiască), dar Hristos a lăsat‑o să crească în el. Dumnezeu ne lasă mereu libertatea și vremea (ce minune!). Trebuie să remarcăm că lucrarea exorcistului eveu fără nume era bună, în esență, pentru că alunga un demon dintr‑un om care era victima demonilor, posedat sau prigonit de ei; în fapt, acela lucra, fără să‑și dea seama, ca și Hristos. Prin urmare era „pentru Hristos”.

Dar Hristos le va da ucenicilor Săi și un criteriu de deosebire a duhurilor,foarte important: cine nu este împotriva Mea este pentru Mine. Nu a ziscine nu esteîmpotriva gândurilor mele,ci împotriva Mea, a persoanei Mele [dum-nezeiești].Nu pune lucrurile în planul ideilor, al gândirii abstracte, ci într‑un angajament voluntar față de persoana Sa, ființa Sa vie, ca în dragoste. Este vorba deci despre un fapt, a fi pentru Hristos sau împotriva Lui. Apoi va relua și va completa acest loghion⁷ la Sf. Matei și la Sf. Luca: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea.” (Mt. 12, 30, Lc. 11, 23). Este într‑adevăr vorba despre o angajare personală față de persoana Sa [dumnezeiască], care nu implică neapărat a fi înțeles cuvântul Său, gândirea Sa, ci a adera la persoana Sa, în virtutea celor văzute (minunile Sale, bunătatea Sa, milostivirea Sa); și asta cu toată inima. Să observăm că Satana și demonii nu contestă gândirea lui Hristos și nu discută cu El despre ea: ei sunt împotriva persoanei Sale, respingând realitatea întrupării Sale. Apostolii erau departe de a înțelege toată învățătura Domnului (lucru arătat de Evanghelie), dar aderau la persoana Sa, a lui Hristos Mesia, aveau credință în El. Aici Domnul are bunătatea de a spune „noi”, adică El și Apostolii Săi, ceea ce reprezintă o prorocie a Bisericii. La Sf. Luca este și mai puternic: „Cine nu este cu voi este pentru voi” (Lc. 9, 50), adică îi pune la același nivel cu El.

Această învățătură a lui Hristos este foarte importantă, pentru că lasă un spațiu de libertate și de înaintare pentru toți cei ce se află pe drumul către El. Asta trebuie să ne facă să ținem cont de purtările celorlalți, de ființa lor vie, de persoana lor, nu numai de gândurile și de cuvintele lor.

Și adaugă, la Sf. Marcu, această frază emoționantă: „Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu‑şi va pierde plata sa.”⁸. Dumnezeu citeș-te în inima oamenilor și vede intențiile lor adânci. Această frază trebuie apropiată de cea pe care o va spune la Judecata de pe urmă: „dacă ați făcut bine unuia dintre acești frați ai Mei mai mici, Mie Mi l‑ați făcut”. Paharul de apă dat ucenicului este dat de fapt lui Hristos Însuși.

Putem constata că Apostolii vor pune în lucrare acest precept, ținându‑se în „duhul lui Hristos”, și că toată Biserica antică îl va avea în vedere. Însă când entitățile bisericești vor începe să se structureze, la dispariția Imperiului Roman (în Occident) sau a invaziilor în Orient (persană, apoi musulmană), Bisericile locale, națio-nale, vor deveni rigide, iar structurile vor deveni mai apăsătoare: se vor privilegia canoanele și „regulile”, care vor începe să conteze mai mult decât economia și milostivirea. Biserica din primele veacuri era mult mai liberă, mai suplă, mai deschisă decât acum.⁹ Clericalismul¹⁰ este un semn al acestei schimbări. Biserica nu are mereu o purtare misionară.

Episcopul Ioan de Saint‑Denis¹¹ spunea, în cursul său de ecleziologie: „limitele Bisericii sunt neclare”, ceea ce înseamnă că nu există o graniță absolută între cei care sunt în ea și cei care nu sunt încă. Episcopul practica o vastă economie și le‑a îngăduit multora să intre în Biserică ori să se întoarcă la ea și să descopere bogățiile credinței ortodoxe. Sunt mulți creștini care se ignoră, nu trebuie să‑i respingem, ci să le întindem mâna, cum a făcut Hristos și cum face Dumnezeiasca Treime de la căderea omului încoace.

Note: