De frumusețea lumii și a omului suntem cu toții responsabili, dar știm că fără frumusețea omului niciuna nu poate avea sens. Frumusețea poate fi ascunsă, pentru o vreme, în spatele păcatului, a orbirii sufletești, iar apoi în spatele morții, care este sfârșitul a tot ceea ce poate fi atins de frumusețea cea trecătoare. Dacă hidoasele spectre ale urii omului stăpânit de înverșunarea de a impune astăzi forme și modele de „o‑așa‑zisă‑frumusețe”, care nu sunt liber primite în inima omului, vor să ia locul libertății pe care Dumnezeu a pus‑o în sufletul lui, să nu ne fie teamă, frumusețea veșnică biruie prin natura ei, ca lumină a Celui ce este Lumina oricărei frumuseți autentice. Hristos, prin Cruce, a redat frumusețea veșnică omului și, prin om, la toată creația. De ce culmea frumuseții lumii stă ascunsă în Crucea lui Hristos? Ea ne trimite, prin verticalitatea și orizontalitatea ei, la aducerea Cerului pe pământ, la înălțarea umanului la Cer, la coborârea Iubirii veșnice până la noi, cea care poate reda frumusețea și armonia lumii, prin Hristos. Nici o urmă de egoism însă nu încape în Cruce, omul nu se înalță singur, ci cu fratele lui întru umanitate. Crucea este adeverirea iubirii veșnice pe care Dumnezeu i-o poartă omului, în spatele căreia se ascunde frumusețea a toate, pierdută odinioară, dar pierdută și acum de fiecare în parte, de tot cel care se desparte de Hristos.

Pentru noi, frumusețea stă ascunsă în spatele Crucii, ca apoi să răbufnească din adâncuri ascunse în Mormântul lui Hristos, făcând o spărtură în zidul întunericului, care părea că ține toată frumusețea lumii în robie pentru veșnicie. Ce frumusețe putea fi aceea care trece, care moare, care se sfârșește în moarte, în stricăciune, în întuneric, care se ofilește cu timpul și dispare? Descoperim apoi, dintr‑o dată, căutându‑o, că frumusețea desăvârșită este în Mormântul în care moartea nu mai este, în Mormântul gol al lui Hristos, că moartea a toate a fost biruită, că frumusețea poate fi regăsită, veșnică, netrecătoare. Omul nu mai trece, este veșnic frumos în Hristos, frumusețea capătă sens în Învierea Lui.

Dragostea pentru Frumos, pe care reuşim atât de palid să o mărturisim, vrea să amintească faptul că doar prezența lui Dumnezeu, chemată liber de om, este cea care înveșnicește frumusețea a toate. Cu ea, frumosul nu mai este trecător, nu se destramă în cele neștiute, nu este pur și simplu un accident, ci are sensul și dă sensul veșniciei fru-museții pe care o căutăm.

† Mitropolitul Iosif