Sfântul Siluan Athonitul. ÃŽncercări duhovnicești

În ce constă suferinÅ£a lui? A răspunde la această întrebare nu este uÅŸor. Cercând pe Dumnezeu, cunoscând viața în lumina Feței Sale, sufletul de acum nu îÅŸi mai află odihna în nimic din cele ale lumii, nici mângâiere, ÅŸi nimica nu‑l mai poate împlini; este înconjurat de orice, în afară de Dumnezeu. Tot ce cunoscuse ca fiind rău, întuneric, toată lucrarea diavolească îl înviforează, iar chinul patimilor îl duce uneori până la ultima încordare, căci Dumnezeu Se poartă ca ÅŸi cum S‑ar fi depărtat de om ÅŸi nu ia aminte la niciuna din chemările lui. Precum cea mai neputincioasă dintre făpturi, omul atârnă deasupra cumplitului hău ÅŸi strigă la Dumnezeu după ajutor, însă toate strigătele lui rămân neauzite. Dumnezeu rămâne parcă nepăsător faÅ£ă de toate suferinÅ£ele lui. Sufletul îÅŸi conÅŸtientizează abaterea de la dragostea lui Dumnezeu și este sfâÅŸiat de conÅŸtiinÅ£a nedreptății ÅŸi de schimbarea lui Dumnezeu, ÅŸi strigă spre El pentru milostivire ÅŸi nu o află. Dumnezeu îi apare sufletului doar ca un văditor al nelegiuirilor, ÅŸi din pricina vădirii sufletul se sfârÅŸeÅŸte. Sufletul omului conÅŸtientizează dreptatea judecăÅ£ii lui Dumnezeu, dar lucrul acesta nu îi micÅŸorează suferințele. Nu închipuit, ci cu adevărat afundându‑se în umbra morții și neaflând cu sine pe Dumnezeu, pe care zi ÅŸi noapte Îl cheamă, sufletul suferă de nerăbdat. (Astfel de zile de părăsire de Dumnezeu sunt cele pe care le alege îndeosebi vrăjmaÅŸul.) 

Se naÅŸte întrebarea: pentru ce toate acestea? În clipa însăÅŸi a încercării, sufletul nu o poate pricepe ca pe o arătare a milostivirii lui Dumnezeu, ca pe încrederea pe care Dumnezeu i‑o arată, ca dorire a lui Dumnezeu să împărtăÅŸească omului sfinÅ£enia ÅŸi plinătatea fiinÅ£ării în Sine. Sufletul ÅŸtie numai una, că Dumnezeu l‑a părăsit după ce îi arătase Lumina Sa, ÅŸi astfel i‑a înmulțit peste măsură suferințele. Åži când, istovit până întru sfârÅŸit, încă nu vede pe Dumnezeu plecându‑Se asupra lui cu a Sa milostivire, atunci se nasc astfel de gânduri ÅŸi simțăminte, despre care se păstrează tăcerea. Sufletul se pogoară în iad, dar nu aÅŸa cum se pogoară cei ce nu au cunoscut Duhul lui Dumnezeu ÅŸi nu poartă în sine lumina adevăratei de‑Dumnezeu‑cunoaÅŸteri, fiind deci orbi; nu, sufletul se pogoară acolo în starea de cunoaÅŸtere a întunerecului pe care îl contemplă.

Aceasta nu se întâmplă decât celor care au cunoscut Dumnezeiescul har ÅŸi apoi l‑au pierdut. Sămânța iubirii lui Dumnezeu, pe care o poartă sufletul în adâncul său, naÅŸte atunci în el o pocăință care prin puterea ÅŸi deplinătatea sa întrece măsura conÅŸtiinÅ£ei religioase obiÅŸnuite. Omul cu mare plânset tinde către Dumnezeu, din toată ființa sa, din toată puterea sa, ÅŸi astfel învaÅ£ă adevărata rugăciune care îl smulge din această lume într‑alta, unde aude graiuri de nerostit în limba omenească. De nerostit, căci odată îmbrăcate în cuvinte ÅŸi în concepte obiÅŸnuite, cel ce le va auzi nu va vedea ÅŸi nu va înțelege din ele nimic mai mult decât ceea ce a cunoscut din propria‑i experiență. Iar când sufletul va fi trecut întregul ÅŸir de grele încercări, va vedea limpede în sine că nu este în lume un astfel de loc, o astfel de suferinÅ£ă, o astfel de bucurie, o astfel de putere, o astfel de făptură care să‑l poată smulge de la dragostea lui Dumnezeu; și de acum întunerecul nu mai poate înghiți lumina acestei vieți. 

Cu Dumnezeu omului nu‑i este întotdeauna uÅŸor. Tot aÅŸa, a trăi cu sfinții nu este întotdeauna uÅŸor. Mulți gândesc naiv că viața cu sfinții este plăcută ÅŸi plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjurați de păcătoÅŸi ÅŸi visează să întâlnească un sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde ÅŸi cu noi puteri, ei trag concluzia că a petrece cu sfinții întraripează astfel sufletul. Este o înÅŸelare. Nici un sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul care trăieÅŸte în noi. Sfântul poate împreună‑lucra cu rugăciunea, poate ajuta prin cuvânt ÅŸi povaÅ£ă, poate îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate slobozi de trudă și de nevoinÅ£ă. Iar când sfântul ne cheamă ÅŸi ne trage spre a trăi după porunci, ne poate apărea ca „aspru”.

MulÅ£i au zis în trecut și până astăzi unii spun despre ÎnsuÅŸi Hristos: „Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să‑l auză?” (Ioan 6, 60). AÅŸa ÅŸi cuvântul sfinților, când cer de la noi paza poruncilor în curăție, devine peste puteri ÅŸi „aspru”. Starețul Siluan era întotdeauna blând, îngăduitor, gingaÅŸ, dar în realitate niciodată nu se abătea de la ceea ce învăÅ£ase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă ÅŸi limpede: „Domnului îi este milă de toÅ£i... El atâta au iubit oamenii, că au luat asupră‑şi povara întregii lumi... și de la noi El voieÅŸte să‑l iubim pe fratele.”. 

Când îl auzi pe StareÅ£ simți din tot sufletul că spune adevărul, însă a‑i urma se dovedeÅŸte a fi peste măsura puterilor. Åži mulți l‑au părăsit. Mireasma sa duhovnicească îți năÅŸtea în suflet o adâncă ruÅŸine de sine și simțământul propriei duhori și murdării. Dacă vă veÅ£i plânge lui de cei ce vă jignesc, vă va înțelege durerea, vă va împărtăși întristarea, nu însă și mânia. Dacă vă veți gândi să răsplătiți cu rău pentru răul care vi s‑a pricinuit, de‑acum se va mâhni de voi. Dacă veți socoti lucru dăunător a răspunde omului rău cu binele, el se va nedumeri că, numindu‑vă creștini, socotiți purtarea potrivit poruncii lui Hristos că ar putea naște vreo daună. Poruncile lui Hristos erau pentru el o lege de o desăvârșire absolută, singura cale spre a birui răul din lume ÅŸi calea către veșnică lumină. Paza lor nu poate decât să fie de folos: de folos ÅŸi celui ce urmează lor ÅŸi celui faÅ£ă de care se împlinesc. Nu este ÅŸi nu poate fi vreun caz când urmarea poruncilor lui Hristos ar putea pricinui vătămare, dacă vom judeca vătămarea nu ca pe o pagubă vremelnică și exterioară, ci în planul adevăratei ÅŸi veșnicei vieți, căci porunca lui Hristos este manifestarea binelui absolut.

S‑a întâmplat într‑o zi ca un ieromonah să‑i spună Starețului că dacă toÅ£i vor face aÅŸa cum învață el atunci vrăjmașii vor profita ÅŸi răul va birui. În acea clipă Starețul a rămas tăcut, pentru că cel care i se împotrivise nu era în stare să primească cuvântul; dar mai apoi a zis, nu lui, ci altuia: „Oare duhul lui Hristos poate gândi cuiva rău? Oare către aceasta suntem noi chemați de Dumnezeu?”.

Viclenia cugetului în omul pătimaș este mare ÅŸi subțire. În viața duhovnicească, omul stăpânit de patimă o înfăÅ£iÅŸează adesea ca pe o căutare a dreptății ÅŸi a folosului, ÅŸi nu arareori ca pe o luptă spre slava lui Dumnezeu. În numele lui Hristos, Cel ce S‑a dat pe Sine morții pentru vrăjmașii Săi, oamenii sunt gata uneori să lupte până la sânge – însă nu propriul sânge, ci al „fratelui‑vrăjmaÅŸul”. AÅŸa a fost în toate vremile, dar viața Starețului a coincis cu un moment istoric, când o astfel de scâlciere dobândise o deosebită putere. „Oare asta este calea lui Hristos?”, se întreba el mâhnit. 

„Aspru” cuvântul Starețului. Cine poate să‑l audă? A trăi potrivit lui înseamnă a te preda chinurilor, nu numai în înțelesul osebit al cuvântului, ci ÅŸi în viața zilnică. Nu‑mi mai aduc aminte unde anume se povesteÅŸte despre un om cucernic, care toată viața a cerut Domnului să‑i dea o moarte mucenicească; ÅŸi când s‑a apropiat ceasul morții sale paÅŸnice a spus cu durere: „Domnul nu mi‑a ascultat rugăciunea.”. Abia ce a rostit însă aceste cuvinte că a ÅŸi primit încunoÅŸtinÅ£area că toată viața lui fusese mucenicească ÅŸi primită ca mucenicie. Starețul spunea că harul primit la început fusese „ca ÅŸi cel al mucenicilor”, astfel încât se gândea că poate Domnul îi rânduise o moarte mucenicească; dar, asemenea acelui om cucernic, s‑a săvârÅŸit în pace. Starețul a fost întru toate cu trezvie. Nu s‑a dat visării în privința desăvârÅŸirii; cunoscând însă desăvârÅŸita iubire a lui Hristos, toată viața s‑a nevoit cu tărie spre a o dobândi. Mai mult decât oricine, ÅŸtia că „duhul este osârduitor, dar trupul neputincios”, drept care zicea că uneori vedem în oameni dorinÅ£a de a suferi pentru Hristos, dar, fără har, nici în trup omul nu poate purta chinurile. Drept aceea nu trebuie să îndrăznim a dori o astfel de nevoinÅ£ă; dar dacă Domnul cheamă, trebuie să‑I cerem ajutorul, iar El va ajuta.

Starețul nu căuta mucenicia, deÅŸi cunoscuse harul „mucenicesc”. În schimb, viața sa fusese cu adevărat mucenicească. S‑ar putea spune ÅŸi mai mult. Mucenicul, uneori, pentru un scurt răstimp de bărbătească mărturisire, primeÅŸte drept răsplată viața. Dar a te nevoi zeci de ani, precum Starețul, și zeci de ani a te ruga pentru lume, precum el se ruga, căci „a te ruga pentru oameni este a‑ți vărsa sângele”, aceasta este mai presus de simpla mucenicie.

Calea creÅŸtinului este, în orice caz, mucenicie; iar cel care o străbate cum se cuvine greu se va hotărî să o propovăduiască. Sufletul lui este plin de dorirea de a‑și vedea fratele părtaÅŸ veÅŸnicei lumini; suferințele însă doreÅŸte singur a le purta, drept care mai întâi de toate va alerga către rugăciunea pentru lume.

În hotarele vieții pământeÅŸti, în acest tărâm mai înainte rânduit de Dumnezeu spre vădirea putințelor libertății, nu numai a celor bune, ci ÅŸi a celor rele, nimeni ÅŸi nimic poate pune capăt în chip desăvârșit manifestării răului; în schimb, rugăciunea iubirii puternică este în a schimba desfăÅŸurarea lucrurilor și în a micÅŸora dimensiunile răului. 

„ViaÅ£a era lumina oamenilor; și lumina întru întunerec luminează, ÅŸi întunerecul nu o a cuprins.” (Ioan 1, 4‑5). Întunerecul neființei nu poate înghiți lumina vieții. Tot binele ce purcede de la Dumnezeu ÅŸi se întoarce la Dumnezeu este nepieritor. Rugă-ciunea este una dintre cele mai înalte forme ale bunei fiinÅ£ări, nepieritoare, veÅŸnice. Este „partea cea bună care nu se ia” niciodată (Luca 10, 42).

În căutarea mântuirii, a sa ÅŸi a aproapelui, nevoitorul, adunat asupra omului său lăuntric, vede în sine puterea „legii păcatului” (Rom. 7, 23). Văzând cum păcatul omoară, îl omoară (Rom. 7, 11), în ciuda tuturor strădaniilor de a face binele, ajunge adesea până aproape de deznădejde ÅŸi în această îngreuitoare stare se roagă. Îmi amintesc de o vizită de neuitat. A venit la noi un monah pustnic. Avea pe atunci în jur de ÅŸaptezeci de ani. Trăia într‑un loc singuratic, aflat între Mănăstire ÅŸi Schit, într‑o râpă lângă un pârâu, în mijlocul pădurii. Avea fața chinuită, brăzdată, palidă, demult nespălată, de culoare cenuÅŸie, iar părul ÅŸi barba nepieptănate, cărunte, cenuÅŸii închise; ochii îi erau înfundați, albastru‑cenuÅŸii. Îndelung am vorbit împreună. Iată ce povestea despre sine: „De mulți ani mă doare sufletul la gândul că noi, monahii, ne‑am lepădat de lume, am părăsit și părinÅ£i ÅŸi patrie, am lăsat toate cele ce alcătuiesc de obicei viața oamenilor, am dat făgăduinÅ£e înaintea lui Dumnezeu, a Sfinților Îngeri ÅŸi a oamenilor să trăim după legea lui Hristos; ne‑am lepădat de propria voie, ducem o viață care de fapt este mucenicească ÅŸi tot nu propăÅŸim în bine. Oare mulți dintre noi se vor mântui? Eu cel dintâi pier. Văd ÅŸi pe ceilalți că‑i stăpânesc patimile. Iar când întâlnesc mireni, văd cum trăiesc ei într‑o mare neÅŸtiinÅ£ă, negrijulii, ÅŸi nu se pocăiesc. Și iată, câte puțin, fără să‑mi dau seama, am început a mă ruga pentru lume. Mult am plâns la gândul că dacă noi, monahii, care ne‑am lepădat de lume, nu ne mântuim, atunci cu lumea ce va fi? Åži aÅŸa, treptat, durerea mea creÅŸtea, până când am început să plâng, de‑acum cu lacrimi de deznădejde. Åži iată, anul trecut, aÅŸa deznădăjduit, ostenit de plâns, când zăceam noaptea pe duÅŸumea, Domnul S‑au arătat ÅŸi m‑a întrebat: «De ce plângi aÅŸa?» Eu tac... «Au nu ÅŸtii că Eu voi judeca lumea?» Eu iarăÅŸi tac... Domnul zice: «Voi milui pe tot omul care, fie ÅŸi o dată în viață, a chemat pe Dumnezeu.» Mi‑a venit gândul: «Atunci noi pentru ce ne muncim atâta zi de zi?» Domnul, la miÅŸcarea gândului meu, răspunde: «Cei ce suferă pentru porunca Mea în Împărăția Cerului vor fi prietenii Mei, dară pe ceilalți doar îi voi milui.» Åži Domnul S‑au depărtat.”