Părintele Radu Preda: „Suntem (încă) organic legați, fie și doar prin suspine, de glia de origine și de mormintele înaintașilor.”

Anul acesta, Patriarhia Română a propus două mari tematici care să fie dezbătute: românii din afara granițelor țării și comemorarea celor adormiți în Domnul. Tematici care ar putea fi catalogate la o primă vedere drept antagonice, dar care au un numitor comun, memoria. Ce face Biserica Ortodoxă Română pentru românii din afara granițelor țării și care este rolul comemorării celor adormiți? Au cele două teme o legătură între ele sau e vorba doar de o alteritate a subiectelor?

 

Pr. Radu Preda: Nu știu cât de adâncă a fost premeditarea alăturării acestor teme, dar legătura profundă a românului din străinătate cu Țara se verifică la marginea mormântului, așa cum, simetric, morții sunt duși, memorial, peste tot unde cei în viață se așează, unde își construiesc un destin mai mult sau mai puțin împlinit, indiferent de continent. Vasile, Ionela, Stere și Olguța sunt, azi, pomeniți, în sâmbetele morților, de la Torino la New York. Depărtarea are mereu un fel de a fi, aproape vizibil și gustabil, în grai, mâncare, în reacții și în ochiul de apă sărată al lacrimilor. Majoritatea ascunse. Oricât ne‑am adapta la regulile altora, nu putem lepăda, din fericire, haina primă a identității. Nu putem părăsi, brutal, șirul neamului, chiar dacă unii, deștepți, cred că au atins noi culmi de progres și civilizație, de unde și tupel de a te pune la colț ca să te dăscălescă, să îți explice, aproximativ și subiectiv, cum stă treaba în Germania sau Franța, Italia sau Spania, oriunde în lume. Pastoral prin așezare și îndeletnicire, neamul românesc a fost confruntat cu aceste provocări de‑localizante relativ recent. Altfel decât grecii sau armenii sau chiar rușii, decât libanezii sau sirienii creștini, persecutați de otomani, rătăcind de secole printre alte neamuri și culturi, noi nu prea am plecat de acasă. Ne‑am născut și am murit pe același meridian. Primul val de „diasporeni” s‑a format abia la granița de secol XIX/XX, cu urmări concrete: localități americane cu nume românești, precum Boian, sau grupuri de convertiți la alte culte, precum în Bistrița. Ce vreau să spun? Că nu avem experiența străinătății, că suntem (încă) organic legați, fie și doar prin suspine, de glia de origine. Și de morminte. Așa cum nu am dus războaie de cucerire, tot astfel nu am ajuns pe alte meleaguri cu porniri de dominație, de misionarism lingvistic sau religios, ci doar, inițial, cu gândul de a ne munci banul cinstit și a reveni acasă, acolo unde să ne simțim, într‑un sfârșit, bine, fără amenin-țarea precarității, a lipsei sau a umilinței. Lumea largă s‑a dorit și se mai dorește în sufletele și mințile multora dintre noi o paranteză lucrativă, o alternativă la sărăcia de acasă, la corupția și, din ce în ce mai vizibil, la nesimțirea celor cu care, eventual, împărțim același sânge, dar nu și același ideal. În toate aceste etape, diferite în durere și bucurie de la om la om, alături a fost și este Biserica. Ea, precum reverenda preotului purtată în praf și glod, nu ne‑a abandonat. Nicio instituție, dar chiar niciuna, nu a fost solidară atât de consecvent și de iubitoare cu soarta milioanelor de români risipiți pe te miri unde. O binecuvântare văzută a unui Dumnezeu de care uităm, din oboseală și alte griji. La volan de camion, în abatorul rece, la casa de marcat a magazinului, în bucătăria de curățat a milionarei care nici după șapte ani nu ne pronunță corect numele, în hala de producție de la BMW sau în grajdurile cailor pur sânge, pe șirurile de sparanghel sau pe cele de căpșuni, la căpătâi de muribund sau îngrijind tot felul de închipuiți, inclusiv pe cei care, cu altă moștenire și alt cont, se cred mai drepți și mai grozavi, românii noștri au adunat, alături de alte neamuri, o experiență care, dacă ar fi să se întoarcă, într‑o zi, ar schimba din temelii societatea de care au fugit. Dincolo de câștig, de zilele binemeritate ale fericirii, alături de parteneri și de copii, de hainele scumpe sau de case, de mașini sau ustensile, dorul, prelung și irepresabil, ne însoțește fără pauză. Și ne aduce, inevitabil, la marginea mormintelor înaintașilor noștri. Inclusiv a celor plecați singuri, fără privirea noastră, în lunile de pandemie. Se poate închipui o durere mai mare? Să fii prizonierul prosperității în timp ce ai tăi, la mii de kilometri, se sting de boală, de nepăsare și abandon... Oare nu este un preț sfâșietor de mare?

Se poate face o distincție între românii care nu mai sunt în vatra casei lor? Am în vedere două categorii: cei care au format inițial exilul românesc și cei care, din considerente economice, au ajuns pe alte meridiane. Românii din ambele categorii se află în afara granițelor țării, dar din motive diferite. Cum este simțit acest lucru la nivel pastoral?

 

Pr. Radu Preda: Vorbim de două categorii diferite, într‑adevăr, măcar și la nivel istoric. Intelectual și emoțional este de așteptat ca cel care a fugit de foame, în anii ’90 mai ales, să nu îl înțeleagă pe cel care a fugit pentru libertate, după 1945. Nu este o judecată, ci un dat. Care se vede încă în structura unor parohii destul de vechi, precum a noastră. Pe de o parte, să nu pierdem memoria exilului anticomunist, ilustrată prin personalități de ale căror suflete să ne îngrijim prin pomenirea liturgică; pe de altă parte, slavă Domnului, să ne bucurăm că nimeni nu mai trebuie să plece din România pe motive politice. Vremurile s‑au schimbat, ceea ce, revin, nu înseamnă să viețuim în lume cu capul vraiște, fără conștiință și fără istorie. Decenii întregi, „afară”, geografic, a asigurat condițiile acelui „înlăuntru” al minții și sufletului pe care, din păcate, unii de azi, cu buletinul prin Europa, fără vize și fără securiști în ceafă, nici măcar nu îl mai caută.

Se poate ajunge de la memoria exilului românesc la memoria românilor de pe alte meridiane? La nașterea unei culturi românești mai bine ancorate în spiritul european? Sau, dacă e cazul, la o împăcare, la o întărire a legăturii între românii care locuiesc în afara României și cei din țară?

Pr. Radu Preda: La scară istorică, fiind o mișcare anticomunistă, exilul românesc are contururi mai clare și este deja un capitol distinct, studiabil ca atare. Categoria românească formată după 1990, a celor din afara granițelor țării, în schimb, mai are nevoie de timp. Poate chiar de un secol sau mai mult. Și eu aștept o generație de români care să fie branșați puternic, lăuntric mai ales, cu Țara și cu noua patrie deopotrivă, cu locul unde decizia părinților i‑a adus în urmă cu decenii și unde, după caz, s‑au și născut. Visez la o elită a românilor de pe alte meridiane, la cetățeni europeni (dar și americani sau australieni) de origine românească, la figuri cu care să rezonăm și noi, cei de acasă, dar și vecinii lor, colegii de muncă sau, de ce nu, autoritățile țărilor‑gazdă. Pentru a ajunge la un asemenea nivel avem nevoie de două ingrediente sociologice și de un element profund. Ingredientele: cantitate și timp, astfel încât să se formeze masa critică, cea care, prin autoselecție și prin trecerea cu bine de criteriile altora, să scoată la iveală adevăratele vârfuri. Adică nu doar patronii de autobuze, care din fericire ne asigură mobilitatea, sau de firme care subcontractează forță de muncă ieftină, dar permițând un trai decent sutelor de familii din Țară, ci minți luminate, mobilate cultural și însuflețite de idealuri, rezistente la deriva în care mai tot pământul se află în această clipă. Elementul profund? Biserica! Vor veni vremuri – și nu fac pe profetul – când menținerea deschisă a lăcașurilor noastre de cult din străinătate, cu facturile la zi și cu un număr din ce în ce mai mic de credincioși, fără tineri, va reprezenta adevărata pastorație autentică. Pentru moment, huzurim, ne lăfăim și ne alintăm. Construim, instituim structuri, facem protopopiate etc. Pe scurt: ne comportăm ca și când am fi acasă, fie și cu diferențe de limbă, mentalitate și atitudine. Pe termen mediu și lung însă o să ne iasă pe nas calitatea îndoielnică a clerului, selectat după criterii arbitrare, așa cum, catehetic, se va răzbuna lipsa de timp pentru fiecare credincios în parte. Acum, categoria românilor din afara granițelor țării, din punct de vedere bisericesc, este, ca și în Țară, un fenomen de masă. Peste nu foarte mult timp, în Țară, dar cu atât mai mult în străinătate, faptul eclesial se va întrupa de la persoană la persoană, respirație lângă respirație, intim. Ceea ce nu va fi rău. Dimpotrivă. Această schimbare va antrena o reașezare, o reducere a ambițiilor ctitoricești și, pe ansamblu, o revenire la firul ierbii.

Cimitirul soldaților români din Soultzmatt e un bun exemplu de neuitare, atât din partea statului român, cât și a celui francez, dar și din partea Bisericii Ortodoxe Române, prin cele două Mitropolii din Occidentul Europei, care, în fiecare an, se îngrijesc ca memoria soldaților români să nu fie uitată. În ce domenii continuă Biserica Ortodoxă acest demers, pentru ca memoria românilor să dăinuiască și în afara granițelor României?

Pr. Radu Preda: Exemplul dat este, într‑adevăr, minunat! Am fost și eu de două‑trei ori la Soultzmatt și am simțit, sub cerul Alsaciei, că sunt mai aproape de Patrie, dar și faptul că nu trebuie să îmi fie, în Franța, rușine de românitatea mea, atâta vreme cât înaintașii mei au murit pentru libertatea unei țări și, pe ansamblu, a unui continent. Legat de memoria „faptelor” românilor în afara granițelor, desigur că avem enorm de multe lucruri de făcut, tocmai pentru a depăși narativul penal, criminal chiar, care ne înconjoară precum un nimb negru. În logica rânduitoare a Patriarhului Daniel, aș sugera, ca punct de plecare, o lucrare de inventar care să adune la un loc ctitoriile și biografiile românești din afara granițelor țării noastre. Evident, toate interpretate istoric și teologic în același timp. Apoi, tot pe linia studiului fenomenului pe care îl invocăm, dar ale cărui dimensiuni ne scapă, pe bună dreptate, dar nu din cauză că am fi proști, aș încuraja o analiză sociologică specifică, în funcție de țara‑gazdă și a locului de origine deopotrivă. „Animalul social” eliberat acum peste trei decenii din cușca regimului comunist a luat‑o la fugă, a trecut prin tuneluri și a sărit garduri, a suferit și a înghițit umilința, a insistat și a sperat, a acceptat condiții mizere de viață și de muncă, a fost siluit, dar a avut și succes, a prosperat, s‑a bucurat, a evoluat și s‑a integrat. Peste toate acestea s‑a lăsat, cu regularitate, norul transparent de tămâie al rugăciunilor Bisericii care și‑a însoțit fiicele și fiii în cea mai mare aventură a istoriei noastre scrise. Pricepuți sau nu, fixați pe câștig material sau, mai rafinați, atenți la atmosfera cultural‑politică, vorbitori ai limbii țării‑gazdă sau gângavi sau pur și simplu muți, noi, preoții, am fost solidari, chiar dacă acest lucru ne‑a costat uneori viața familiei. Corpul diplomatic românesc din străinătate se schimbă la fiecare aproximativ patru ani, în vreme ce noi, preoții, alături de episcopi, am rămas timp de decenii. Am îmbătrânit alături de tinerii căpșunari, deveniți între timp, în pandemie, „pachetari” la Amazon, și am tresărit, cu bucurie, la fiecare scâncet de nou‑născut pe care, cu recunoștință, l‑am botezat și l‑am adăugat poporului lui Dumnezeu. Dar după aceea, de cele mai multe ori, l‑am pierdut din vedere, fără să ne pierdem însă speranța să îl reîntâlnim...

Plecând de la două titluri, Cartea Oltului,scrisă de Geo Bogza, și Cerurile Oltuluiscrisă de vrednicul de pomenire mitropolitul Bartolomeu Anania, vă propun un exercițiu de imaginație. Credeți că pentru noi, ca români, viețuirea sub semnul tumultului, dar și al marilor depărtări, al peregrinării, dar și al statorniciei, ne poate ajuta să îmbrățișăm totalitatea istoriei și a culturii noastre într‑o viziune integratoare? Dacă da, ce titlu ar putea avea o carte care să vorbească despre acest subiect?

Pr. Radu Preda: Până în 1918, românii au trăit timp de secole experiența străinătății... românești. De la o regiune la alta, de la o jurisdicție politică la alta, de o parte și de alta a Carpaților, de pe un mal pe altul al Prutului, românii au fost în permanență acasă și în vizită deopotrivă. De regulă, pe fugă sau ilegal. Schimbul de slove și de cărți, vizitele pastorale sau transmiterea cântului, toate s‑au consumat sub presiunea unei istorii care nu ne‑a dorit împreună. Nu, nu dramatizez și nici nu vreau să fiu patetic, dar unitatea acestei națiuni, oricât de depășit poate să pară termenul ca atare astăzi, în plin globalism, a fost, acum o sută de ani, marea minune care ni s‑a întâmplat. Plătită în avans, dar nu mai puțin pe front. De aproape un milion de compatrioți și străini, de cei care, precum scrie la intrarea micului cimitir militar din spatele cazinoului din Sinaia, au luptat pentru Patria „lor”. Pe linia frontului dintre Regatul României și Imperiul Austro‑Ungar s‑au întâlnit, față în față, baionetă la baionetă, în funcție de soldă, români, unguri, nemți, cehi și slovaci, evrei și ucrainieni. Am învins noi, nu pentru că am fost mai curajoși sau mai deștepți în strategie, ci pentru că, în vreme ce toți ceilalți aveau de apărat o pradă, noi doream să recuperăm un dar. Am luptat în „străinătatea” românească. Or, tulburați permanent în datele geografiei noastre, nu am devenit popor de cuceritori, dar nici de mari exploratori ai lumii, măcar și din aparent banalul motiv că nu am fost bogați. Este sugestiv că în cultura română figura unuia ca Nicolae Milescu Spătaru a rămas cumva unică. Desigur, au fost tot felul de străini prin Țările Românești, unii descriindu‑ne cu ironie, alții cu empatie, cu toate că, sunt sigur, toți s‑au bucurat de aceeași paradoxală ospitalitate exagerată a românului sărac. Volumele cu aceste Reiseberichten editate de Iorga sunt, de aceea, o lectură obligatorie. Ce titlu să poarte o carte (nouă) despre toate acestea? Greu de spus. Doar o sugestie: Drumul românului spre casă. Prin casă înțelegând focul din vatră și cățuia aprinsă, de la biserică. În rest, în Țară și în afara Țării, să nu uităm, dacă suntem teferi, că absolut tot ce avem, inclusiv libertatea de a pleca în lumea largă, se datorează unui șir lung cât istoria de părinți și bunici care ne‑au dorit binele, chiar dacă, cinstit vorbind, ar fi vrut să le fim mereu alături. Nu doar la morminte, din când în când...

Interviu realizat de diac. Alexandru Ojică

  https://apostolia.eu/index.php/reddit-hookup-ontario/ | https://apostolia.eu/index.php/time-off-from-dating/ | https://apostolia.eu/index.php/two-hearts-meet-dating-agency/ | match dating apk mod