CuvaÌ‚nt Filocalic al Sfântului Maxim Mărturisitorul către Preacuviosul presbiter și egumen Talasie despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptură

Răspuns:

Corupându‑se mai întâi libera alegere a rațiunii naturale a lui Adam, s‑a corupt împreună cu ea și firea, care a pierdut harul nepătimirii și așa s‑a ivit păcatul (1). Așadar, căderea voinței de la bine la rău este cea dintâi și cea mai vrednică de osândă. A doua, întâmplată din pricina celei dintâi, este mutarea firii de la nestricăciune la stricăciune, mutare ce nu poate fi osândită. Căci două păcate s‑au ivit în protopărinte prin călcarea poruncii dumnezeiești: unul vrednic de osândă și unul care nu poate fi osândit, având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este al hotărârii libere, care a lepădat binele cu voia, iar al doilea al firii, care a lepădat fără voie, din pricina hotărârii libere, nemurirea (2). Această stricăciune și alterare a firii, produsă una din alta, voind Domnul și Dumnezeul nostru s‑o îndrepteze a luat toată firea și astfel a avut și El, în firea luată, trăsătura pătimitoare, împodobită cu nestricăciunea voii libere (3). Åži așa a devenit, prin fire, din pricina trăsăturii pătimitoare, păcat, de dragul nostru; dar necunoscând păcatul din aplecarea voii, datorită statorniciei neschimbabile a voii Sale libere, El a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăciunea voii Sale libere, făcând din sfârșitul trăsăturii pătimitoare a firii, adică din moarte, începutul prefacerii spre nestricăciunea cea după fire (4). Åži precum printr‑un om, care și‑a mutat de bună voie libera alegere de la bine, s‑a săvârșit în toți oamenii prefacerea firii din nestricăcioasă în stricăcioasă, la fel, printr‑un om, Iisus Hristos, care nu Și‑a mutat libera alegere de la bine, s‑a săvârșit în toți oamenii restabilirea firii din starea de stricăciune în cea de nestricăciune.

Necunoscând deci Domnul păcatul meu, adică povârnirea voinței mele libere, nu a luat și nu s‑a făcut păcatul meu (5). Dar luând păcatul cel pentru mine, adică stricăciunea firii pentru povârnirea voii mele libere, s‑a făcut pentru noi om prin fire pătimitor, desființând prin păcatul cel pentru mine păcatul meu (6). Åži precum în Adam hotărârea liberă a voinței lui proprii pentru rău a desființat podoaba comună a nestricăciunii firii, Dumnezeu, socotind că nu e bine ca omul, care și‑a înrăit voia liberă, să aibă o fire nemuritoare, la fel, în Hristos, hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat rușinea comună a stricăciunii întregii firi. Åži astfel la înviere firea a fost preschimbată întru nestricăciune, pentru neclintirea voii libere spre rău, Dumnezeu judecând că e drept ca omul, care nu și‑a schimbat voia liberă spre rău, să primească iarăși firea nemuritoare. Iar omul acesta este Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, care Și‑a unit Sieși, după ipostas, trupul străbătut de sufletul rațional. Căci dacă pătimirea, stricăciunea și moartea cea după fire a adus‑o în Adam povârnirea voii libere, pe drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea și nemurirea cea după fire, prin Înviere.

Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune și spre moarte e deci osânda păcatului săvârșit prin hotărâre liberă de Adam. Această stare nu a avut‑o omul dintru început de la Dumnezeu, ci a înființat‑o și a cunoscut‑o, săvârșind prin neascultare păcatul cu voia. Osânda prin moarte este rodul acestui păcat. Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea și moartea cea după fire, S‑a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte și stricăciune, îmbrăcând de bună voie prin fire osânda mea, El care nu era osândit după voia liberă. Aceasta a făcut‑o ca să osândească păcatul și osânda mea din voie și din fire, scoțând în același timp din fire păcatul, pătimirea, stricăciunea și moartea. În felul acesta s‑a făcut taină comună iconomia Celui ce din iubirea de oameni, pentru mine, cel căzut din neascultare, Și‑a însușit de bună voie prin moarte osânda mea, ca să mă mântuiască, hărăzindu‑mi prin această faptă înnoirea spre nemurire.

Socotesc că s‑a arătat, pe scurt, din multe laturi, cum s‑a făcut Domnul păcat, dar nu a cunoscut păcatul și cum omul nu a devenit păcat, dar a făcut și a cunoscut păcatul, atât pe cel din voia liberă, al cărui făcător este el, cât și pe cel al naturii, pe care l‑a primit Domnul pentru el, de cel dintâi aflându‑se cu totul slobod (7). Așadar, nicidecum nu e lucru mai bun a face și a cunoaște păcatul decât a se face păcat. Aceasta s‑a văzut ținând seama de scopul Scripturii, pe care l‑am arătat, și de cuvenita deosebire a înțelesurilor, care se află în cuvântul păcat. Căci cel dintâi păcat produce despărțirea de Dumnezeu (8), lepădând prin hotărâre liberă cele dumnezeiești; iar cel de al doilea topește multă răutate, neîngăduind ca răutatea hotărârii libere să pășească la faptă, dată fiind slăbiciunea firii .

SCOLII

(1) Citește, Nile, și bagă la cap măcar și mai târziu.

(2) Păcatul firii [zice că] este moartea, prin care încetăm de a mai fi, chiar dacă nu vrem; iar păcatul voinței, alegerea celor contrare firii, prin care refuzăm cu voia de a fi fericiți.²

(3) Domnul, întrupându‑Se ca om, a fost stricăcios după fire. În acest sens se spune că a devenit păcat.

(4) Moartea Domnului, zice, s‑a făcut început al nestricăciunii întregii firi.

(5) Åži ca om El a fost nepăcătos după fire.

(6) Păcatul, pentru noi, este stricăciunea firii; păcatul nostru este caracterul lunecos al voii libere. Omul a devenit muritor, suportând moartea firii, în temeiul unei osânde drepte, ca să se desființeze moartea voii libere.

(7) Primul păcat [zice că] este cel al voii libere a lui Adam, povârnită spre rău. De aceea a fost singur „liber între morți”³, neavând păcatul pentru care s‑a ivit moartea. A face și a cunoaște păcatul e vădit că ține de hotărârea voinței.

(8)Adam s‑a făcut pătimitor prin fire, spre pedepsirea păcatului din voia liberă. Pe acesta necunoscându‑l Domnul, S‑a făcut păcat, luând ca om, din pricina lui, prin fire, trăsătura pătimitoare după trup.