„Diaspora nu este ruptă de țara de origine, pentru că ne unește o cultură, o limbă și o credință.”

publicat in Interviu - Pe cărările credinței pe 4 Aprilie 2021, 21:06

Istoria Bisericii este nedespărțită de diaspora și de tot ce înseamnă lipsa granițelor fizice, culturale sau mentale. Mântuitorul Hristos a venit să propovăduiască tuturor, lumii întregi, vestea cea bună a Împărăției lui Dumnezeu, nu doar locuitorilor din Țara Sfântă. De altfel, ultima poruncă dată Sfinților Apostoli de către Mântuitorul Hristos cel Înviat a fost ca aceștia să meargă în toată lumea și să vestească Evanghelia la toată făptura. Despre ce înseamnă pentru Biserica Ortodoxă noțiunea de „diaspora” am stat de vorbă cu părintele Simion Todoran, profesor emerit de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia.

Părinte profesor, cum s-a raportat Mântuitorul Hristos la cei care nu locuiau în Țara Sfântă? Știm că a propovăduit și în cetăți precum Tir sau Sidon (Matei 15, 21), unde locuiau păgâni, și chiar le-a comparat cu unele cetăți din Țara Sfântă, unde s-au făcut minuni, dar evreii nu au crezut (Matei 11, 21).

Îi socotește pe iudei ca fiind mai răi decât cei din Tir și din Sidon, fiindcă oamenii din Tir și din Sidon au călcat legea firească, dar iudeii și pe cea a lui Moise. Și aceia n-au văzut minuni, iar aceștia, chiar văzând, au clevetit. Cenușa și sacul erau chipul pocăinței.1 Abordarea Sfântului evanghelist Matei este să demonstreze că adevăratul popor al lui Dumnezeu e format din cei ce cred și ascultă de Dumnezeu: „Că oricine va face voia Tatălui Meu celui din ceruri, acela îmi este frate și soră.” (Matei 12, 50); aşadar, din cei care trăiesc viața potrivit noilor standarde ale Mântuitorului Hristos (a se vedea Predica de pe Munte – Matei 7, 21-23): „De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei.” (Matei 21, 43).

Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, la fel trebuie să facă și ucenicii Săi, care trebuie să fie buni cu toți. Iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu este văzută în alegerea unor femei din linia genealogică a lui Mesia (Matei 1, 1-17), în îndemnarea magilor păgâni de a fi cei dintâi închinători ai lui Mesia (Matei 2, 1-12), în alegerea „Galileii Neamurilor”, ca loc de misiune a lui Mesia (Matie 4, 12-16), și în aprinderea credinței din inima sutașului (Matei 8, 5-13). Iubirea universală a lui Dumnezeu devine cheia de boltă a Mântuitorului Hristos atunci când îi trimite pe  apostoli să „propovăduiască” la toate neamurile (Matei 28, 16-20).

Cum arăta diaspora evreiască în perioada Noului Testament și ce a reținut Biserica din exemplul evreilor care nu locuiau în Țara Sfântă?

Termenul de „diaspora”, care se traduce prin „împrăștiere”, poate desemna comunitățile evreiești răspândite în afara Palestinei – în urma captivității babiloniene (secolul VI î.Hr.), iar mai târziu în urma căderii Ierusalimului (anul 70 d.Hr.) – sau în lumea neiudaică, după cum este cazul în Ioan 7, 35 („Deci au zis iudeii între ei: unde are să se ducă Acesta, ca noi să nu-L găsim? Nu cumva va merge la cei împrăștiați printre elini și va învăța pe elini?”), dar şi în alte locuri din Noul Testament: „Iacov, robul lui Dumnezeu și al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminții, care sunt în împrăștiere, salutare” (Iacov 1, 1) și „Petru, apostolul lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăștiați printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia” (1 Petru 1, 1). Prima mare diaspora din istorie este a evreilor, iar refe-rințe întâlnim în textele biblice. Un fapt important e legat de traducerea cărților sfinte în limba greacă – Septuaginta. Cultura evreiască elenistică a fost fidelă Legii și neamului, a se vedea în sensul acesta referințele pe care le face Sfântul Apostol Pavel în epistola către Filipieni 3, 5-6: „La opt zile, am fost tăiat împrejur; sunt din neamul lui Israel, din seminția lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu; În ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; în ce privește dreptatea cea din lege, fără de prihană în viețuirea mea.”.

În Epistola către Romani 2, 17-24, Sfântul Apostol Pavel le ţine evreilor din comunitatea romană o adevărată lecție de morală, vorbindu-le despre felul în care trebuie să se comporte între neamuri: „căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri”. În acest pasaj se vorbește despre felul în care iudaismul din „diasporă” și-a înțeles misiunea! Comunitățile plăteau taxa de o jumătate de siclu pentru Templul din Ierusalim, menținând astfel legătura unele cu altele și cu Ierusalimul: „Noi n-am primit din Iudeea nici scrisori despre tine, nici nu a venit cineva dintre frați, ca să ne vestească sau să ne vorbească ceva rău despre tine.” (Fapte 28, 21).

În zilele noastre, termenul de „diaspora” a dobândit o accepție mai largă, în contextul globalizării, al mobilității transnaționale și al expansiunii noilor tehnologii de comunicare. Cu toate acestea, diaspora nu este ruptă de țara de origine, pentru că ne unește o cultură, o limbă și o credință.

Alegerea și slujirea primilor diaconi (Fapte 6) ne arată că aceștia aveau o relație deosebită cu diaspora evreiască, dar și cu cea creștină, în formare. Cum a înțeles Biserica, la începuturile ei, relația dintre stat și diaspora, în lumea romană?

După ziua Cincizecimii, numărul celor ce veneau la Hristos a fost din ce în ce mai mare. Apostolii nu mai puteau să facă față la toate cerințele și la necesitățile legate de „slujirea de fiecare zi a văduvelor”, de aceea au propus comunității din Ierusalim, în mod democratic, „să caute  șapte bărbați, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune” (Fapte 6, 3), care să fie puși să facă această slujbă. Calitățile morale și intelectuale ale diaconilor erau identice cu ale preoților (cf. 1 Timotei 3, 8-13). Mai târziu, diaconii îi ajutau pe preoți și pe episcopi la „frângerea pâinii” şi la împărtășirea credincioșilor cu Sfânta Euharistie.

Biserica primară trăia în țări în care autoritățile statale nu se ocupau de ajutorarea săracilor în nici un fel. Fiecare comunitate religioasă (biserică) lua această responsabilitate asupra ei. Banii adunați din colecta efectuată la Sfânta Liturghie erau destinați unor asemenea nevoi. Sfântul Apostol Pavel menționează, de asemenea, obiceiul de a aduna daruri de la credincioși în fiecare duminică (1 Corinteni 16, 1-2). Femeile ajutau la această lucrare de caritate, făcând haine pentru nevoiaşi (Fapte 9, 36-41). Biserica a subminat instituția sclaviei, amintindu-i stăpânului creștin și sclavului că sunt frați creștini. În acest sens, elocventă este epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel.

Biserica primară insista asupra separării de practicile păgâne ale societății romane, dar nu insista asupra separării de semenii păgâni, cu care creștinii puteau avea legături sociale inofensive (1 Corinteni 5, 10; 10, 20-33). Însă îi îndemna la separarea de orice practică asociată cu idolatria sau cu imoralitatea păgână. Creștinul trebuia să respecte principiul de a nu face nimic care să dăuneze trupului, „templu al Duhului Sfânt”, fiindcă acesta îi aparține lui Hristos (1 Corinteni 6, 12 și 20; 8, 13; 10, 24 și 31). Aceste principii interziceau frecventarea teatrelor, a circurilor, a jocurilor sau a templelor păgâne. În ciuda acestei atitudini de separare morală și spirituală, creștinii voiau, ba chiar erau îndemnați de Sfântul Apostol Pavel să-și îndeplinească obligațiile civice de ascultare și de respect față de autoritatea civilă, să-și plătească impozitele și să se roage pentru conducători (Romani 13, 7; 1 Timotei 2, 1-2). Creştinii erau cetățeni excepționali, atâta timp cât nu li se cerea să încalce poruncile lui Dumnezeu. Puritatea vieții, dragostea și curajul Bisericii primare, care a respectat aceste principii și a fost gata să moară pentru ele în timpul celor zece persecuții, a atras respectul autorității Romei imperiale, astfel încât, la doar trei veacuri de la întemeierea creștinismului, Sfântul Constantin cel Mare a recunoscut oficial importanța acestuia în stat, convocând Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325.

VOI, TOȚI, UNA SUNTEȚI ÎN HRISTOS IISUS

De la „mergeți în toată lumea și propo-văduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15) la călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel și ale Sfinților Apostoli, Noul Testament ne arată că învățătura Mântuitorului Hristos nu se adresează unui singur popor, care locuiește în interiorul unor granițe. Ce înseamnă acest lucru pentru creștinul din acest început de mileniu?

În orice loc și în orice vreme, Apostolii și urmașii lor au avut porunca de a propovădui „Vestea cea bună” („căci, vai de mine dacă nu voi binevesti” – 1 Corinteni 9, 16). Învățătura Mântuitorului Hristos a avut și are un caracter universal: Hristos „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Prin lucrarea în Biserică a Tainelor lui Hristos „nu mai este nici iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

S-a spus, pe bună dreptate, că nicio religie din istoria universală nu a făcut  atât de multe lucruri pentru săraci și nevoiași câte a făcut creștinismul, „tocmai prin faptul că creștinismul rămâne o religie deschisă [în mod] universal față de om, indiferent de starea lui socială, și față de orice neam, dincolo de apartenența  lui rasială”2. Mai mult, „Logosul îmbrățișează creația întreagă și recapitulează toate lucrurile în El, demonstrând că Creația este una, ca  un om alcătuit din toate membrele lui”3https://apostolia.eu/index.php/kleiderkreisel-dating/. Sfântul Teofilact, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Editura Sofia, București, 2002, p. 268.

marriage hook up. Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, Apologetica rațional duhovnicească a Ortodoxiei, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009, p. 222.
dating rules from my future self wikipedia. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 41, col. 1309 D-1312 B, citat la Ibidem, p. 232.