Despre frecvența rugării „Doamne, miluiește” la sfintele slujbe

În cultul dumnezeiesc, anumite numere, cum ar fi 1, 3, 7, 12, 40 poartă un simbolism sfânt și sunt încărcate de un anumit conținut teologic. Acest lucru este lesne de înțeles pentru cei care cunosc textul Sfintei Scripturi.

Astfel, numărul 1 ne poartă cu gândul la Unicul Dumnezeu: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L‑ai trimis.” (In. 17, 3); dar și la prima zi a săptămânii, duminica, ziua în care Dumnezeu a creat lumina și ziua în care Fiul Său avea să învieze, El fiind de fapt „Lumina lumii”.

Numărul 3 este considerat ca fiind un număr perfect, pentru că simbolizează Dumnezeul nostru Cel întreit în Persoane: „trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl și Cuvântul și Sfântul Duh, și Acești trei Una sunt” (I In. 5, 7). Ca simbol al Sfintei Treimi avem și din sfera geometriei triunghiul echilateral.

Numărul 7 ne amintește de cele șapte duhuri sau șapte energii ale Duhului Sfânt, care s‑au odihnit peste Fiul lui Dumnezeu întrupat: „duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei credințe, duhul temerii de Dumnezeu” (Is. 11, 2); ne aminteşte de Sfeșnicul de aur cu cele șapte candele, care era aprins în Cortul Mărturiei (în partea numită Sfânta) și pe care Dumnezeu Însuși îi poruncește lui Moise să‑l făurească; apoi de cele șapte momente de rugăciune din timpul unei zile, după cum zice psalmistul: „de șapte ori pe zi Te‑am lăudat, Doamne” (Ps. 118, 68) (pe baza cărora s‑a stabilit mai apoi și numărul celor Șapte Laude bisericești); dar și de ziua a șaptea a Creației (și a săptămânii), în care Domnul S‑a odihnit.          

Numărul 12 amintește de cele 12 seminții ale poporului ales, poporul lui Israel, și de cei 12 apostoli ai Mântuitorului, cărora El le făgăduiește că la Judecata de Apoi vor sta pe 12 tronuri, judecând cele 12 seminții ale lui Israel (Mt. 19, 27‑29).

Numărul 40 trimite cu gândul la cele 40 de zile și 40 de nopți în care Dumnezeu a vărsat ploaie pe pământ (Fc. 7, 4), pierzând pe tot omul din cauza fărădelegii care se înmulțise și ajunsese până la cer¹; apoi la cele 40 de zile în care Moise a petrecut în asceză (post, înfrânare și rugăciune) înainte de a‑l vedea pe Dumnezeu în chip de stâlp de nor des și înainte de a primi Decalogul, pe Muntele Sinai (Ieș. 19, 9); ne trimite cu gândul şi la cele 40 de zile pe care profetul Ilie le‑a petrecut în Muntele Horeb, în post și rugăciune, după ce a fugit din fața lui Ahab și a Izabelei, și unde Dumnezeu avea să i se arate sub chipul unei adieri de vânt subțire (adierea Duhului Sfânt); şi în cele din urmă ne amintește de cele 40 de zile în care Domnul Hristos s‑a retras în Pustiul Carantaniei, postind, rugându‑se și respingând ispitirile diavolului,  înainte de a ieși la propovăduire.

Evenimentele amintite, dar și o anumită viziune filosofică a vremii au împins aceste numere să capete un caracter sacru în cult, determinând frecvența unor rugăciuni sau cântări.  

Pornind de la evenimentele inițiale, Părinții Bisericii ne arată, spre exemplu, care este rațiunea pentru care spunem „Doamne, miluiește” de un număr diferit de ori la anumite slujbe. Astfel, Sfântul Marcu Eugenicul justifică „îndoișpitul” „Doamne, miluiește” care se zice după Rugăciunea Domnească (la începutul Vecerniei, al Utreniei etc.) prin faptul că se face „întru chipul […] Apostolilor, cărora li s‑a transmis întâi această rugăciune dumnezeiască”; iar pe cel „de patruzeci de ori” deoarece „este cinstit […] numărul, de vreme ce Dumnezeu, prin postirea [noastră] de atâtea zile, își potolește mânia” (Explicarea slujbei bisericești: despre Miezonoptică). Conform Sfântului Simeon Tesalonicul, «„Doamne, miluiește” se zice de douăsprezece ori pentru cele 12 ceasuri ale zilei și pentru cele 12 ceasuri ale nopții, spre sfințirea noastră și spre curățirea de greșelile [făcute] în aceste [ceasuri]» (Dialog, cap. 326 și 305); «și […] de patruzeci de ori spre sfințirea întregului timp al vieții noastre; căci zeciuiala celor trei sute șaizeci și cinci de zile într‑un an sunt cele patruzeci de zile, întru care este Marele Post; și când zicem în fiecare vreme a rugăciunii „Doamne, miluiește” de patruzeci de ori, zicem pentru curățirea nespuselor noastre păcate din toată ziua și din tot ceasul» (Dialog, cap. 325) sau „ca o jertfă de zeciuială a zilelor și a ceasurilor noastre aducem lui Dumnezeu” (Dialog, cap. 308). Iar „repetarea de trei ori a rugării se face întru cinstea celor trei persoane ale Sfintei Treimi”².

Un caz aparte este zicerea de o sută de ori a lui „Doamne, miluiește” la fiecare dintre cele 5 înălțări ale Cinstitei Cruci, la sfârșitul Utreniei de la Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (pe 14 septembrie). Acest număr este folosit fie pentru a se indica ceva nemărginit, ca în expresiile contemporane laice „am zis‑o” sau „am făcut‑o de o sută de ori”, fie are origine precreștină.

Interesant este că în monograma lui Hristos (fig. 1) creștinii antici au încriptat toată teologia răscumpărării omului, unind Crucea cu litera³https://apostolia.eu/index.php/online-dating-for-cat-lovers/. Potopul a fost și este perceput de oameni ca fiind cea mai mare pedeapsă adusă de Dumnezeu peste omenire, însă Sfântul Grigorie Teologul consideră că potopul a fost ca un botez care a curățit întreaga lume de păcat, iar pe unii dintre cei care aveau să moară i‑a adus, în ultimul ceas, la pocăință.