Ce ne facem cu cei care au venit [printre străini] doar pentru câteva luni, iar lunile acestea s‑au transformat în ani și chiar într‑o viață întreagă?

Viața întreagă este un pelerinaj și un mister. Dată fiind această realitate a vieții, noi nu putem decât să constatăm lucrul acesta. Aici pot face o mărturisire personală: acum aproape 25 de ani, când am venit pentru prima dată în Germania, la studii, am fost o comunitate de tineri din toate domeniile: teologie, inginerie, filologie, fizică, medicină. Dintre toți cei care am petrecut atunci câțiva ani în Germania singurii care s‑au întors în România am fost noi, adică eu, cu soția și copiii, restul au rămas aici. Dar am revenit după 20 de ani și i‑am reîntâlnit pe toți. Ceea ce pot mărturisi este că toți sunt realizați extraordinar de frumos. Românii, când vin aici, vin de regulă cu gândul de a rămâne. Sunt mulți care vin pentru acest motiv, să rămână, și reușesc să facă lucruri frumoase. Sunt realizați profesional, au familii, sunt medici sau profesori în diferite universități sau școli, și‑au cumpărat case și nu stau cu chirie, așa cum stăteau în România. În plus, au venit și cu modul românesc de a fi. Am observat că în momentul în care vii cu sufletul deschis în lumea occidentală această lume te primește cu sufletul deschis. Această experiență o fac de multă vreme, pentru că ştiu oameni care au venit aici de mult timp. Cei care au venit aici îndoindu‑se de valorile acestei lumi, de ceea ce este bine, plângându‑se neîncetat sau judecând și condamnând, nu s‑au integrat niciodată și tot timpul au pățit câte ceva. Adică nu a mers lumea împreună cu ei.

Ba chiar aș aminti o apoftegmă foarte frumoasă din Pateric, care spune că dacă nu faci roadele locului în care te afli, locul te va alunga. Iar acest lucru e foarte important, pentru că e vorba de sufletul omenesc, de cum se adaptează sufletul. Dar să fac iarăși o mărturisire personală: la început, sufletul nu mi s‑a adaptat aici, din motive care nu țin de rațiune, ci de sentiment. Ceilalți colegi ai mei îmi spuneau că își doreau ordine, rânduială, bunăstare etc. Fiecare suflet reacționează altfel la realitatea aceasta a diasporei. Cred că cei care vin cu gând bun și frumos, căluziți și cu credință în Dumnezeu, văzând binele din jurul lor și necondamnând, vor vedea o societate frumoasă și se vor integra ușor, în timp ce alții, judecând și condamnând, văzând doar părțile rele din această societate vor considera că lumea în care au ajuns este într‑adevăr așa cum o văd ei.

Prin cunoașterea culturii în care mergem ne putem deschide și putem vesti Evanghelia în lumea occidentală. Este o problemă de integrare, dar și o problemă de vestire a Evangheliei, pentru că noi nu venim aici să ne integrăm, să luăm niște valori. Marele dar pe care‑l putem aduce noi într‑o societate cum este cea occidentală este acela de a transmite valorile noastre acestei lumi occidentale; și nu ai cum să le transmiți dacă nu reușești să te exprimi în limba respectivă sau nu cunoști cultura respectivă.

Integrarea românilor în societățile din afara României a determinat o schimbare a raporturilor lor cu Biserica Ortodoxă? Desigur, nici în România raportarea tuturor creștinilor ortodocși la Biserică nu e aceeași, le‑a schimbat însă Occidentul percepția?

Eu sunt chiar un amator al statisticilor și am încercat acest lucru în multe locuri din România. Am făcut multe statistici în București, împărțind numărul de credincioși care participau la Sfânta Liturghie, duminica, la numărul de membri ai unei comunități bucureștene. Și să știți că raportul pe care l‑am găsit este că 2% dintre membrii unei comunități participă la Sfânta Liturghie, în fiecare duminică, și 5‑10% în cazurile cele mai bune. Lucrul acesta este foarte important de știut, pentru că nu trebuie să ne amăgim considerând că ar fi multă lume în biserică atunci când avem sentimentul unui număr însemnat de creștini practicanți și prezenţi la Sfânta Liturghie, în fiecare duminică. Dacă‑i numărăm și pe cei care participă o dată pe lună la slujbă sau care aprind lumânări, fiind în treacăt, evident că procentul crește, în România mai mult decât aici, pentru că în diaspora nu avem biserici pe care să le ținem deschise. Însă eu spun că procentul se păstrează peste tot: să luăm drept exemplu un oraș în care se știe că sunt aproximativ 10.000 de români; la bisericile din oraș, căci pot fi mai multe, numărul celor care sunt în biserică, raportat la numărul populaţiei din oraș, tinde către aceeași realitate statistică, şi anume 5‑10%.

Ce rol joacă Biserica Ortodoxă Română în dispora? Reușește ea, prin mesajul pe care‑l transmite, să facă mai mult în diaspora decât în România?

Sunt întrebări la care nu se poate răspunde ușor. Aș putea face însă mici comentarii pe marginea lor. Rolul pe care Biserica Ortodoxă Română îl joacă pentru românii din diaspora este unul esențial, fundamental, poate chiar unic. Nu cred că există o instituție a statului român care să‑i adune mai bine împreună pe români, în sensul aducerii împreună a sufletului românesc. Ce instituții mai are statul român în afara parohiilor noastre? Sunt, evident, instituțiile de stat, ambasadele, consulatele și institutele culturale din diferitele capitale europene. Dacă le comparăm, însă, vom vedea că rolul lor este diferit. Biserica este instituția care îi adună pe români împreună în fiecare duminică şi care cultivă valorile românești, care le oferă un spațiu în care ei îl pot întâlni pe celălalt, care le oferă un spațiu în care știi că nu ești singur în această lume. Biserica, „ecclesia”, înseamnă cei care sunt chemați din, cei care se adună împreună din această lume și formează împreună o comuniune.

Din acest punct de vedere, rolul Bisericii Ortodoxe, prin parohiile din diaspora, este unul fundamental. Oameni care sunt singuri în această lume străină de ei au totuși un loc în care pot să se întâlnească cu frații lor. Cei care nu pot vorbi limba de adopţie și care nu se pot integra foarte bine pot veni duminica la biserică și aud limba română și se bucură de ea. De asemenea, cei care rămân singuri și nu mai pot plăti aici chiria, de pildă (mă refer la parohiile pe care le cunosc eu în München), sunt ajutaţi de Biserică. Vă dau un exemplu: avem bolnavi în spitale; cine merge în vizită la bolnavi? Tot cineva din parohie. Am fost de curând la o doamnă, într‑un spital din München, ca să o împărtășesc; și când am ajuns la dânsa, cu cine credeți că m‑am întâlnit? M‑am întâlnit cu părintele protopop Alexandru Nan, colegul nostru de aici, care venise pentru un creștin internat acolo de mai multă vreme. Iar credinciosul ne spunea că parohiile sunt darul lui Dumnezeu, pentru românii din diaspora, căci preoții au grijă de membrii comunității, chiar și cu traducerea actelor de internare! Iar faptul că membrii comunităților noastre din diaspora îi ajută, cu diverse lucruri administrative, pe semenii lor veniți mai de curând arată că rolul parohiei este de neprețuit.

Diac. Alexandru Ojică